„Am o relaţie de familie cu Israelul” – spunea Lady Alison Kremer (n. Balfour)

Acest interviu a fost realizat în toamna anului 2010, în chibuţul Shefaym, din Israel, unde se sărbătoreau 70 de ani de la înfiinţarea Liceului Evreiesc din Cluj (un liceu creat în toamna lui 1940, în condiţiile aplicării legilor anti-evreieşti din Ungaria, când elevii şi profesorii evrei au fost daţi afară din şcoli, cu clauza numerus clausus şi apoi numerus nullus). Lady Alison Kremer (născută Balfour) – o doamnă delicată cu un zâmbet sincer şi cuceritor, nobilă, elegantă şi modestă, deopotrivă – îl însoţise pe Thomas (Tomi) Kremer, clujean de origine, fost elev al Liceului Evreiesc, autor a numeroase cărţi de psihologie şi ştiinţe politice, patronul editurii Notting Hill Editions, un prosper om de afaceri care-şi datora succesul comercializării Cubului Rubik. Tomi Kremer care avea 14 ani în vara lui 1944, a avut norocul să supravieţuiască graţie Grupului Kasztner, astfel încât în locul morţii aproape sigure de la Auschwitz,  a ajuns în lagărul de la Bergen-Belsen. După eliberare a plecat în Palestina unde a trăit într-un kibuţ, a luptat în Războiul de Independenţă, fiind printre primii soldaţi israelieni care au eliberat Beer Sheva. Curând după cucerirea independenţei statului evreu, Tom Kremer, mânat de dorinţa de a învăţa într-o universitate prestigioasă, a plecat la studii în Anglia, unde avea să-şi întâlnească viitoarea soţie, Lady Alison Balfour.

Interviul pe care Lady Alison mi l-a acordat cu gentileţe evocă figura lui Arthur James Balfour autorul  Declaraţiei – formulată acum un secol, în noiembrie 1917 – care a aprins speranţa pentru întemeierea căminului naţional evreiesc în străvechea Ţară a Făgăduinţei.

 

AJB era un unchi fermecător

Andrea Ghiţă: Ne-a fost dat să ne întâlnim aici, în Israel, o ţară cu care, după cum spuneaţi, aveţi „relaţii de familie.”

Lady Alison Kremer: Sunt nepoata Lordului Arthur James Balfour, al cărui nume îl poartă faimoasa Declaraţie Balfour, din noiembrie 1917. El era prieten cu Ezer Weizmann care vizita des reşedinţa de la Whittingehame, unde trăia bunicul meu,  Gerald William Balfour.

Lord Arthur James Balfour

AJB era fratele cel mai mare al bunicului şi stătea la reşedinţa din Whittingehame mai ales vara, pentru că în restul timpului locuia la Londra, fiind membru al Camerei Comunelor şi apoi prim ministru. Şi bunicul meu a fost membru al Camerei Comunelor, dar nu a devenit prim-ministru. Ţinea foarte mult la bunica mea, Betty. Bunicul avea cinci fraţi şi trei surori. Cu toţii s-au căsătorit şi au avut copii, cu excepţia lui AJB. El era un om foarte prietenos, foarte comunicativ, un unchi fermecător adorat de nepoţi. La prânz şi la cină prefera să se aşeze la masa copiilor, cărora le povestea o mulţime de lucruri amuzante.

AJB era foarte ataşat de Ţara Sfântă, de Ierusalim, asemenea multor oameni pentru care Biblia, Vechiul şi Noul Testament, constituie cărţi de căpătâi. Noi, scoţienii, acordăm foarte mare importanţă Vechiului Testament şi de aceea purtăm în suflet Ţara Sfântă, pe care o considerăm un simbol al năzuinţei pentru o lume mai bună.

Arthur James Balfour era foarte preocupat de găsirea unei patrii pentru evrei. Varianta Ugandei, care se vehicula în aceea perioadă, i se părea cu totul ridicolă, considerând că singurul loc potrivit era Palestina. AJB a şi fost în Palestina. Cred că a participat  la inaugurarea universităţii de pe Muntele Scopus, din Ierusalim…În orice caz există acolo o fotografie a lui, alături de alte persoane importante. Toată familia mea: tata, mama, unchii şi mătuşile erau în favoarea creării statului Israel. AJB a murit în 1930 şi n-a apucat să vadă înfiinţarea Israelului, dar ţin minte bucuria mamei şi a tatălui meu când Naţiunile Unite au adoptat rezoluţia de creare a acestui stat, cu o majoritate de câteva voturi. Toţi exultau de bucurie. Au toastat şi au băut în cinstea acestui eveniment.

 

Whittingehame Farm School

Reşedinţa de la Whittingehame

 

Treptat reşedinţa de la Whittingehame a devenit prea mare. Eu am fost primul membru al familiei  care nu s-a mai născut acolo, ci într-o casă mult mai mică. O vreme clădirea cea mare a fost pustie. În 1938, când  situaţia evreilor din Europa devenea din ce în ce mai dificilă, nu mai puteau să-şi câştige existenţa, să meargă la şcoală  şi erau obligaţi să-şi părăsească locuinţele, reşedinţa de la Whittingehame a fost redeschisă pentru a găzdui copii evrei din Germania, aduşi cu transporturi speciale . Fiecare familie trimitea câte un copil. Părinţii nu bănuiau tragedia care avea să se întâmple şi îşi trimiteau doar unul dintre copii…Uneori chiar singurul copil. Aşa au ajuns la  Whittingehame  vreo şaptezeci de copii cu vârstele cuprinse între şapte şi treisprezece ani, care au învăţat acolo să cultive pământul,  la aşa numita Whittingehame Farm School. Din câte ţin minte au mai venit câţiva în 1939 şi chiar în 1940. După aceea niciunul. Au stat acolo pe toată durata războiului, au învăţat şi au lucrat la fermă. Erau vremuri grele, de război.  Îmi amintesc că de ziua de naştere a fiecăruia le duceam prăjituri. Mi-ar fi plăcut tare mult să mă joc cu ei, dar eram o fetiţă mică.

Copii evrei la Whittingehame Farm School

Până în 1948 toţi au plecat în Israel. Şi, din nefericire, au fost singurii supravieţuitori ai familiilor lor. Mai târziu mama şi fratele meu s-au ocupat de strângerea de fonduri pentru Israel. Dacă stau să mă gândesc, întâlnirea cu Tom a fost în firea lucrurilor, a istoriei familiei mele…

 

Din prima clipă mi-am dat seama că Tom este bărbatul vieţii mele

A.G.: Cum l-aţi cunoscut pe soţul dumneavoastră?

Lady Alison Kremer: Eram colegi la universitatea din Edinburgh. Din momentul în care l-am întâlnit prima oară pe Tom, am fost sigură că el este bărbatul vieţii mele. Deşi apropiat de vârsta noastră, trecuse prin atâtea în viaţă încât era cu mult mai matur decât noi. Proveneam din locuri atât de deosebite, crescusem în medii diferite şi eram de religii diferite, dar toate acestea au îmbogăţit viaţa noastră, sporind interesul unuia pentru celălalt. Ca orice tânără îndrăgostită doream să ştiu cât mai mult despre el şi pe măsură ce aflam mai multe, mă apropiam tot mai mult de el. Pasul următor a fost cât se poate de firesc: ne-am căsătorit.

 

Efectul tămăduitor al Israelului

A.G.: Ce impresii aveţi de la  întâlnirile Liceului Evreiesc din Cluj, pe care le sprijiniţi şi din punct de vedere material?

Lady Alison Kremer: Liceul Evreiesc este foarte important în viaţa lui Tom. Şi nu numai pentru el, ci pentru toţi colegii lui care au trăit mai multe vieţi. S-au născut într-un anumit loc unde au trăit până la vârsta adolescenţei, au vorbit o anumită limbă şi au urmat o şcoală. Asta a fost prima viaţă. A urmat o viaţă cumplită în care au fost deportaţi la Auschwitz, Bergen-Belsen sau Treblinka… Nişte locuri înfiorătoare, imposibil de imaginat de cei care nu au trecut pe acolo… Şi s-au salvat printr-un miracol (pentru că în fiecare caz în parte e vorba de un miracol). Trebuia să fi murit, dar au rămas în viaţă… Apoi au început o nouă viaţă, într-o altă ţară, vorbind o altă limbă, lăsând în urma lor tot trecutul.

Prima întâlnire la care l-am însoţit pe Tom a avut loc acum douăzeci de ani,  tot aici, în Israel, şi a  fost extrem de interesantă. M-au impresionat şi m-au tulburat toate poveştile de viaţă pe care le-am auzit. Fiecare participant avea o poveste de viaţă cu totul ieşită din comun. Cred că le-a făcut foarte bine să vină, să se întâlnească şi să povestească. În special celor din Ungaria şi România, care după deportarea în lagărele de concentrare au avut de îndurat regimul comunist, în care totul era cenuşiu, sumbru şi lipsit de perspectivă… Orice ai fi făcut nu reuşeai să te smulgi dintr-o lume în care toţi erau obligaţi să fie la fel. Nici nu-mi pot imagina cum poate să fie toată lumea la fel! E atât de absurd! Aceştia sunt mult mai marcaţi decât cei care au trăit în Israel, măcar pentru un răstimp.

A.G.: De ce credeţi asta?

Lady Alison Kremer: Am observat la aceste întâlniri că toţi cei care, după ce au supravieţuit unor experienţe teribile, au venit în Israel măcar pentru o perioadă, au găsit forţa de a se echilibra şi de a începe o viaţă nouă aici sau în alte ţări. Nu cred că Tom, unul dintre oamenii cei mai sănătoşi pe care i-am cunoscut, şi-a dat seama că venind aici şi lucrând pământul, trecea printr-un proces de tămăduire, care s-a desăvârşit atunci când a luat arma în mână şi a luptat pentru independenţa Israelului. Cred că acest lucru este valabil pentru mulţi dintre colegii lui, chiar dacă ei nu sunt conştienţi de asta.

Lady Alison Kremer alături de soţul ei, Tom, la banchetul de la Shefaym, oct. 2010

 

Aceste întâlniri sunt binefăcătoare pentru că e foarte important ca, din când în când, să priveşti în urmă, fără  a afecta prea mult timp acestei îndeletniciri. Trebuie s-o facem pentru că toţi avem un trecut pe care trebuie să-l acceptăm, să nu ne blamăm şi să nu ne ruşinăm de el.

A.G: Mulţumesc. Sper să ne revedem la următoarea întâlnire.

Lady Alison Kremer: Eu nu cred că mai are rost să vin la vreo întâlnire viitoare… Dacă Tom vrea, e foarte bine, dar eu nu am să mai particip, cred că e de ajuns. Ştii, când ajungi la 80 de ani parcă nu-ţi mai doreşti neapărat să alergi la întâlniri ! Poate că ele vor fi continuate de generaţia a doua. Şi noi cu Tom avem copii. Deocamdată nu sunt interesaţi de aceste reuniuni, dar cu timpul s-ar putea să-i intereseze.

Epilog

Elevii fostului Liceu Evreiesc s-au reîntâlnit în mai 2014, la Cluj. A fost o reuniune memorabilă întrucât atunci a avut loc şi inaugurarea Monumentului Martirilor Evrei Deportaţi din Cluj.  A fost prezent şi Thomas Kremer, energic şi dinamic, aproape neschimbat. Lady Alison nu l-a mai însoţit în această călătorie obositoare.  Peste un an, în aprilie 2015, avea să părăsească această lume. Soţul ei,Thomas Kremer, a trecut la cele veşnice, anul acesta, în 24 iunie.

(prima variantă a acestui interviu a fost publicat în revista electronică Acum, www.acum.tv)

Andrea Ghiţă

One Comment

  • Ioana Nitescu commented on November 23, 2017 Reply

    Excelent!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *