Povestea unui fost pacient

M-am pensionat după 41 de ani de activitate medicală şi după 3 ani de întrerupere prin pensionare, am început să fac o specialitate diferită: medicina oamenilor vârstnici din Comunitatea Evreilor București. Mă confruntam cu probleme noi, nu atât medicale, cât psihosociale ale pacienților, pe care medicul trebuie să le cunoască și să le ia în considerație în activitatea sa. Am încercat să-mi cunosc pacienții în întregul lor, nu numai ca bolnavi, și la cei mai mulți am descoperit vieți interesante, neștiute de cei din jur și care, fără îndoială, aveau repercusiuni asupra stării lor de sănătate.

Astfel, în urmă cu aproape 20  de ani, în anul 1998, profesorul Erhard Roy Wiehn din Konstanz – despre care am scris în Baabel și care mi-a devenit prieten, după de i-am povestit despre pacienții mei – mi-a dat ideea să încerc să scriu câte ceva despre viața personală a pacienților mei. Îi povestisem atât de multe despre ei, încât i s-au părut interesante și chiar după prima schiță pe care i-am arătat-o, m-a încurajat să merg mai departe. Am scris în total 12 povești de viață culese direct de la cei pe care-i îngrijeam și împreună cu cele 6 scrise de cumnatul meu, dr. Beno Hoișie din Iași, și el ca și mine medic angajat la Comunitatea Evreilor, am scos un mic volum în limba germană cu titlul Die Letzten vielleicht [Ultimii, poate] la editura Hartung –Gorre care s-a arătat dispusă să-l publice. Cele scrise de dr. Beno Hoisie le-am tradus în limba germană și volumașul a avut succes nu numai la lansare, ci chiar s-a vândut.

Nici una dintre poveștile scrise nu se referă la starea de sănătate și fiecare a fost scrisă cu consimțământul voluntar al celui interogat. Titlul cărții este ușor de înțeles și este din ce în ce mai valabil, dat fiind îmbătrânirea  și reducerea numărului populației evreiești în România. Și atunci vârsta pacienților mei era între 70 și 90 de ani. În medie am vizitat 30 de persoane timp de 13 ani, cel puțin o dată pe lună, majoritatea nedeplasabili, fiind  într-un fel un medic de familie la domiciliu. Sigur că în timp pacienții s-au schimbat din motive lesne de înțeles, dar așa am reușit să-i cunosc mai de aproape, și în afara calității mele de medic. Singurătatea și nevoia de a vorbi a acestor pacienți,  m-au apropiat mult de ei și de nevoile lor sufletești. Este  adevărat că fiecare om are o soartă și fiecare e un erou, în felul lui, și pot afirma că toți ar merita să fie pomeniți. Dar fiindcă acest lucru e imposibil, mă voi limita la o singură persoană, pe care o voi numi domnul S. și care figurează cu cinste printre cei 12 din carte. Sigur că intenția mea de azi de a mă „plagia” pe mine însămi e și ea subiectivă, dar mie povestea a domnului S. mi se pare cea mai interesantă și relevantă pentru un număr destul de important de evrei din România acelor vremuri și de aceea am ales-o. Mai trebuie să spun că de când am scris despre domnul S. au trecut alți 20 de ani în care multe s-au schimbat, după cum m-am schimbat şi eu însămi… Poate că azi aș fi privit lucrurile altfel. De fapt, povestea lui ar trebui s-o încep cu sfârșitul deoarece el a murit de multă vreme.

Domnul S. s-a născut în anul 1924, (aproape leat cu mine) în București și era atunci unul dintre pacienții mei relativ tineri, dar avea foarte multe și serioase probleme de sănătate  ( inimă, hipertensiune, ochi). Discuția noastră despre povestea vieții lui a durat peste 4 ore, care au trecut pentru mine prea repede, și a fost chiar fascinantă.

Tatăl său se născuse în 1888, la Galați, dar venise la București încă din tinerețe și lucrase ca muncitor la o fabrică mare de încălțăminte,  declarat ca socialist activ. Mama era dintr-o localitate mică din nordul Moldovei și era singura din familie care păstra câte ceva din tradițiile religioase. S. era al 5-lea copil, din cei 9 ai familiei, în viață fiind numai 6. Familia s-a mutat curând la Buzău  unde tatăl a găsit mai ușor de lucru. Destinul celorlalți 5 copii din familia domnului S. este foarte sugestiv pentru o familie evreiască. Sora cea mai mare, comunistă declarată, la vârsta de 20 de ani, a ajuns în timpul celui de al Doilea Război Mondial în vestitul lagăr  de la Wapniarka și a reușit să supraviețuiască ca și alții. S-a căsătorit apoi cu un aviator român care a fost implicat în 1945 în fuga, atunci ilegală, a generalului Rădescu și a ajuns cu soțul în California. O altă soră , jurnalistă în București, de mult pensionată, are copiii în Canada. Două surori au ales să plece în 1946 în Palestina, au stat în Cipru timp de  1 an și au ajuns în cele din urmă în locul dorit. Și sora cea mai mică, după moartea mamei, deși inițial căsătorită cu un aviator la Buzău, a ajuns și ea mai târziu, singură, în Israel.

Este clar că S., crescut într-o astfel de familie, știa încă de copil câte ceva despre politică. La 12 ani a intrat în organizația sionistă locală Hașomer Hațair și a fost activ în așa măsură încât a ajuns pe o listă a celor care sperau să emigreze în timpul războiului în Palestina. Norocul a fost de partea lui. A plecat altcineva  pe vaporul Struma și el a rămas în viață. Acest   eveniment a fot un moment  care i-a schimbat viața (folosesc cuvintele celui interogat) Hașomer Hațair, organizație sionistă de stânga a fost o punte ușor de trecut pentru a opta  mai târziu, la vârsta lui de 18 ani, de a intra în organizația de tineret a PCR . Cu tot entuziasmul tinereții a executat sarcinile primite, neținând seama de riscurile personale și ale familiei.  A fost arestat de două ori pentru activități ilegale, odată 45 de zile și apoi 400 și a scăpat foarte greu de condamnări mai serioase . De fapt trăia  sub un nume fals, departe de părinți, cu acte măsluite și cu teama în suflet.

23 August 1944 i-a schimbat viața, la fel ca a multor altora. A terminat liceul, și-a dat bacalaureatul și s-a înscris la facultatea de filozofie, lucrând concomitent  la o editură pentru cărți școlare. În 1945 s-a înscris în PCR, dar deși nu a avut sarcini de conducere, el a  apreciat activitatea profesională ca pe o activitate de partid. În 1946 și-a schimbat numele așa cum au făcut-o cei mai mulți evrei, în special cei din presă și a lucrat în diverse edituri în posturi de mare responsabilitate. În 1953 a devenit redactor responsabil  la ediția românească a ziarului sovietic „Novaia Vremia”, și  a reușit într-un an să învețe (!!) limba rusă. Concomitent a predat la universitate „socialism științific” și a tradus literatură politică din limba rusă și franceză pentru diferite edituri, cu precădere pentru editura „Cartea Rusă”. Se poate spune, afirm eu, că a fost un om foarte muncitor care făcea atunci totul din convingere pentru că nu văd să fi adunat de pe urma acestei munci foloase materiale deosebite.

În 1946  s-a căsătorit cu o colegă  de care a divorțat după 10 ani, deși au o fiică împreună despre care nu a vrut deloc să-mi vorbească. S-a recăsătorit foarte repede, chiar în 1956 cu doamna Victoria, pe care am cunoscut-o foarte repede; o persoană încă frumoasă și la momentul discuției noastre și care în anii care au urmat s-a dovedit a fi o soție și un om minunat atât în ceea ce privește relația cu soțul bolnav cât și cu cei din jur fiindu-i un sprijin ideal. Locuința lor modestă, în 2 camere de bloc de București, era foarte îngrijită și se putea observa de la distanță că totul era făcut cu dragoste, armonie și devotament.

În 1964, când editura Cartea Rusă a fost desființată – spune  domnul S. –   a fost un nou moment de grea cumpănă în viața lui, pentru că nu a găsit de lucru., mai ales ca evreu, când foarte mulți au fost scoși din funcții de conducere. Și astfel a reușit cu dificultate să devină profesor de istorie, după promovarea examenelor cerute de autorități. Traduceri ocazionale a mai făcut până în 1970 și a mai colaborat la jurnale de pedagogie care i-au primit articolele de specialitate. Multă vreme a mai păstrat legături personale cu foști elevi care l-au apreciat ca profesor de istorie. Deoarece boala de ochi a progresat foarte mult a fost nevoit să se pensioneze în anul 1980 și cu ajutorul soției sale a încercat să se resemneze „să înceapă” – zice  el – o nouă viață. Nu poate citi, dar soția îl ține la curent cu evenimentele, ascultă multă muzică , în special muzică baroc, dar îi place și muzica rock și, în limita posibilului, menține legăturile cu vechii prieteni care sunt din ce în ce mai puțini (emigrări, boli, decese)și mai neputincioși Nu și-a revăzut surorile din Israel și nici ele nu l-au vizitat, ceea ce e mai greu de înțeles. Calea vieții lui , succesele și decepțiile despre care vorbește, sunt evidente, deși el afirmă că din 1956, după Congresul al 20-lea al PCUS și-a dat seama că și-a irosit viața cu un ideal în care a crezut orbește. Din această cauză s-a îndepărtat de originea sa și  de familia sa și cu tot numele său neaoș românesc, nu a fost socotit niciodată român cum credea el că va putea fi. I s-a refuzat pașaportul pentru vest din cauza familiei din Israel  pe care o declarase  și pe care nu a mai revăzut- o  și singura lui călătorie în străinătate a fost în blocul de est, o călătorie organizată prin ONT.

Și totuși , din 1985, a început să se apropie de Comunitatea Evreilor din București, inițial prin cotizația simbolică de membru și pentru prima dată s-a declarat evreu în 1992 cu ocazia recensământului de atunci.

Astfel, ca evreu, beneficia din 1996 de asistența medicală la domiciliu, eu nefiind primul medic care l-a îngrijit. Atunci când i-am cunoscut, pensia lui și a soției sale erau foarte mici și neîndestulătoare pentru un trai cât de cât decent, ținând seama de suferințele și nevoia de medicamentele scumpe, necesare bolilor lui severe.

Mie mi se pare și azi, după atâția ani de la decesul domnului S. că povestea vieții  lui este aproape caracteristică pentru anumiți evrei din România, exceptând pe cei mulți care din timp au luat hotărârea de a și-o schimba prin emigrare, chiar dacă prețul psihologic plătit inițial a fost foarte scump.

Bucureşti, 7 nov. 2017

Mirjam Bercovici

2 Comments

  • Daniela Stefanescu commented on November 11, 2017 Reply

    Multumim, Mirjam, pentru ca ne-ai impartasit povestea vietii pacientului tau, domnul S.
    A avut o viata, asa cum spui, caracteristica pentru anumiti evrei din Romania, dar pe care as numi-o, de fapt, de-a dreptul tulburatoare.

  • Theo R. commented on November 9, 2017 Reply

    Din pacate multe carti devin indisponibile dupa o scurta perioada si vad ca acesta este si cazul cartii mai sus pomenite, precum si al jurnalului dvs.

    Lucrand la publicarea unor carti in regim propriu am descoperit ca lucrurile s-au schimbat si, de fapt, orice carte poate fi “inviata” cu garantia ca vor ramane disponibile o perioada mult mai lunga daca sunt publicate in format electronic, iar pentru tipar se poate folosi modelul “print on demand” in care se tipareste in functie de cerere, astfel ca tirajul ambelor formate este de fapt inepuizabil.

    Am planuri de a readuce la viata niste titluri de interes pentru mine, va pot indruma si pe dvs dpdv tehnic in acest sens, cu mare placere si mai mult poate publicati si varianta in romana a cartii, raman ca marturii istorice importante in opinia mea.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *