De la munte, până la mare

Ultima oară am fost în Bulgaria în anul 1980 adică, de fapt, nu am fost, doar am vrut să fiu dar nu am fost lăsat. Eram la ”Mare”, cu mica mea familie și cu un mare grup de prieteni. Ne-am ”îmbarcat” pe un autobuz al ONT- (Organizația Națională de Turism)  unica și exclusiva ”agenție de turism”, din România acelor vremuri – ca să facem o excursie de o zi în Bulgaria. Pașapoarte nu aveam căci  aceste mult râvnite documente erau păstrate (cu strictețe:)  în seifurile milițiilor județene supravegheate atent de securitate. În acest tip de excursii de o zi organizate de ONT și însoțite de ghizi ”acoperiți” se călătorea pe bază de ”liste”. Dar se pare că ”indezirabilii” chiar dacă erau pe ”liste” nu erau lăsați să treacă granița ”inviolabilă” a României  ”socialiste” nici măcar pentru o zi, nici măcar într-o țară ”socialistă și prietenă”. Drept consecință mica noastră familie a fost debarcată din autobuz  spre marea dezamăgire a fiului nostru Roby care avea atunci 11 ani și un ascuțit simț al dreptății.

 

Pe un”Cap”

Mi-am reamintit acest episod nu neapărat dramatic, dar tipic pentru ”starea națiunii” de acum 30-40 de ani, în timp ce treceam lejer cu mașina prin aceeași graniță, din dreptul localității Vama Veche, îndreptându-ne spre Balcic, prima localitate mai importantă de pe frumosul litoral bulgăresc al Mării Negre. Pe șoseaua liniștită și fără gropi, ai timp să privești relaxat semnele de circulație și numeroasele indicatoare. Unul mai agresiv și mai insistent mă îndeamnă  să părăsesc șoseaua confortabilă (cu aprobarea tacită a  ”copilotului” care evident este propria mea soție – autoritatea supremă acasă și pe drum:)  și s-o apuc pe un drum cu hârtoape care mă avertizează că deși nu mai sunt în România totuși mă aflu în Europa de Est. Dar a meritat scuturăturile căci la capătul lor ne-a întâmpinat cu mirajul său spectaculos și cu istoria ei impregnată de legende: Capul Caliacra.

Cu amiralul la Capul Caliacra

Nume cunoscut…din auzite, despre care doar la fața locului am aflat că înseamnă în limba greacă (kali akra) – ”adăpost de vânturi” – ceea ce tot la fața locului am constatat că este complet neadevărat:) Bătea un vânt puternic că abia reușeam să stau pe picioare, norocul meu că m-am aventurat singur să înfrunt natura sălbatică:). Puteam ghici că e o zonă puternic bătută de vânturi, că doar nu degeaba s-o fi plantat ”pădurea” de ”mori de vânt” care se întinde pe mulți kilometri, înainte de ajunge la Cap Caliacra. O adevărată centrală eoliană (bineînteles ”făcută” cu bani europeni, de bulgarii evident  mai pricepuți în folosirea înțeleaptă a fondurilor europene:). În ciuda vântului aspru care a alungat turiștii – cum mi-a mărturisit trist singurul negustor de suveniruri care-și mai ținea deschisă dugheana – peisajul oferit de acest neobișnuit promontoriu care parcă a pornit să despice Marea Neagră în două este copleșitor. Tot felul de istorii și legende sunt păstrate de stâncile multicolore de pe care vezi o mare agitată, cu valuri spumegânde, complet diferită de marea liniștită pe care o știam noi de la  Mamaia:). Statuia impunătoare, în stil ”cubist” – care străjuiește intrarea spre Cap – este a unui amiral rus care a ”făcut praf” flota turcească în cel de al doilea Război Ruso-Turc, chiar la încheierea secolului XVIII. S-au purtat între Imperiul Țarist și cel Otoman un șir lung de războaie, cele mai multe pentru controlul Mării Negre  și a strâmtorilor care o  leagă de Marea Mediterană.

 

Cu rușii și turcii la război

Timp de 500 de ani, Imperiul Otoman a stăpânit cea mai mare parte a Mării Negre și a țărmurilor sale, inclusiv Dobrogea, spațiul cunoscut încă din antichitate sub diferite denumiri strălucind vreme îndelungată cu aura  exilatului poet Ovidiu. Dobrogea ocupată de turci se întindea de la  ”gurile Dunării” până la sud de Varna, deci cuprindea aproape întregul teritoriu care azi constituie litoralul Bulgariei. Abia după prăbușirea Imperiului Bizantin și consolidarea celui Otoman, a început să se închege în Europa de Est o altă putere militară și politică un fel de continuatoare a ”ideologiei” fostului Imperiu Roman de Răsărit, leagănul creștinătății ortodoxe. Mitropolia Bisericii Ortodoxe s-a stabilit la Moscova și tot de acolo a început ascensiunea Rusiei un stat autocratic condus cu mâna de fier de ţar ( ”Cezar”ul rusificat:). După necruțătorul Ivan cel Groaznic – primul cneaz moscovit care a deschis lungul și însângeratul șir al ţarilor – cel mai proeminent conducător al noului imperiu a fost Petru cel Mare. El a fost primul  monarh rus care a înțeles că măreția și forța  unui stat  se poate obține doar dacă are acces la mările și oceanele lumii. Petru cel Mare a început să-și construiască a flotă și era  era conștient de importanța de a ajunge cu ea în Marea Mediterană.

Petru cel Mare

Primul lui pas a fost dobândirea accesului nelimitat în Marea Neagră prin stăpânirea unei părți cât mai mari a litoralului ei și cucerirea peninsulei Crimeea. Următorul pas ar fi fost obținerea libertății de navigație prin strâmtorile Bosfor și Dardanele. Dar nu avea încă forța militară și navală ca să impună așa ceva Imperiului Otoman aflat în faza puterii și expansiunii sale maxime. Printr-o strategie strălucită Petru cel Mare a schimbat ”macazul”, și-a mutat capitala în Nord a construit acolo un oraș nou Sankt Petersburg, port la Marea Baltică, și a atacat Suedia cu scopul de a asigura ieșirea flotei sale spre Oceanul Atlantic prin Marea Nordului. Sleit de puteri – atât el  cât și națiunea rusă pe care abia a ”încropit-o” –  nu a reușit decât să urnească din loc mecanismul inert al modernizării Imperiului Țarist, lăsând unei urmașe tot ”Mare”  (Ecaterina) să înceapă șirul războaielor  victorioase duse cu Imperiul Otoman pentru a stăpâni Marea Neagră și strâmtorile deschizătoare spre Mediterană și de acolo spre oceanele lumii. În cele trei secole care au urmat, s-au purtat 14 războaie ruso-turce în diferite formule de alianțe. Cele mai multe s-au încheiat cu victorii ale rușilor și corespunzător cu câștiguri teritoriale și poziții strategice avantajoase, patru au fost câștigate de turci cu aliații lor, iar două s-au încheiat indecis. În toate războaiele, duse de fapt pentru mare și strâmtori, rușii s-au afișat și cu stindardul de apărători ai creștinătății împotriva musulmanilor și a slavilor (din peninsula balcanică) împotriva occidentului. În toate tratatele de pace încheiate după războaie acest fapt a fost subliniat. Ceea ce nu a reușitit Petru cel Mare a reușit Ecaterina. Prin bine cunoscutul Tratat de Pace semnat la Kuciuk-Kainargi (numele unui sat dobrogean:) au fost recunoscute toate drepturile Rusiei referitoare la Marea Neagră, Crimeea,  Sevastopol și accesul prin Strâmtori la ”Marea cea Mare”. Imperiul Otoman a  ”încasat” prima lovitură mortală din cele care aveau să urmeze. Cu acest prilej Rusia a obținut și un fel de ”tutelă” asupra celor două principate române.

 

O poveste adevărată cu regi și regine

Principatele unite  în 1859 sub conducerea lui Cuza-Vodă se zbăteau să scape de sărăcie să modernizeze și să occidentalizeze Statul abia constituit. Nu era o misiune simplă, noul stat purta cu sine toate tarele moștenite de la cele două principate aflate secole sub autoritatea otomană. Țara era măcinată de corupție și ”lupte” politicianiste între partide și interese și, mai ales, purta amprenta unei țări agricole subdezvoltate cu o populație covârșitor rurală incapabilă să se adapteze conduitei și exigențelor  unei Europe în plină ”revoluție industrială” (După 150 de ani, la alt nivel, istoria se repetă:) Din această ”fundătură” salvarea (printr-o lovitură de stat:) a venit întruchipată într-un ”Neamț”

Carol I al României

Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, devenit primul rege al României, nu a fost un ”intelectual rasat” cu studii strălucite, nici  mare  orator, ci mai degrabă un militar disciplinat, un om de onoare care lua în serios lumea ,oamenii și viața. El (și cei pe care i-a strâns în jur) au făcut, pentru prima oară, din România o țară europeană care a devenit independentă tot ca urmare a unui război ruso-turc. Cu acest prilej România a înregistrat prima  ”achiziție” teritorială, dobândind Dobrogea de nord în detrimentul Imperiului Otoman. Abia după 35 de ani, cu un an înainte de moartea lui Carol I, ca urmare a celor două Războaie Balcanice care au constituit preludiul primei conflagrații mondiale, România a anexat Cadrilaterul, o parte din Dobrogea de sud aparținând Regatului Bulgar. De fapt nu a fost vorba de o anexare, ci mai mult de un schimb de teritorii. Rușii au acceptat ca să ofere României Cadrilaterul (bulgar:) în schimbul Basarabiei de Sud care le asigura rușilor accesul (important) la Gurile Dunării. Interesul României pentru sudul Dobrogei era doar unul strategic și mai ales de prestigiu. După câțiva ani acest interes vag s-a transformat într-o legătură de suflet, Cadrilaterul devenind prin Domeniul de la  Balcic un fel de perlă a Coroanei Române. Artizana acestei  ideatice și ideale legături a fost Regina Maria.

Regina Maria tânără

Ușor rătăcită în familia Regală a României printr-o succesiune de întâmplări neprevăzute, mai puțin determinate de interese dinastice, prințesa Maria Alexandra purta în vine  sângele multor națiuni ale Europei. Nepoata reginei Victoria și al țarului Alexandru II, s-a născut și a crescut în Anglia cu educație și maniere englezești. Tatăl ei, Duce de Edinborough a moștenit și coroana ducală a micului stat german  ”Saxa-Coburg-Gotha” astfel că tânăra prințesă Maria s-a  trezit la vârsta de 15 ani, într-o mică localitate plicticoasă din Bavaria, într-un sfidător contrast cu viața ei anterioară din stilata Britanie. Doar așa putem înțelege de ce a acceptat această frumoasă, educată și inteligentă prințesă  să se mărite la vârsta de abia 17 ani cu un bărbat cu zece ani mai în vârstă, ”lipsit de grație, extrem de timid și penibil de tăcut”  și preocupat mai ales de cărțile de botanică. Bineînțeles însă că dincolo de micile defecte,  ”Alteța sa Regală Ferdinand, Principe al României” nepot de frate al Regelui (căci el a devenit fericitul consort al frumoasei Maria) avea o mare calitate și anume aceea de a fi fost votat de Senatul României ca ”moștenitor prezumtiv al Coroanei”, regele Carol I neavând alt urmaș.

Unicul copil al cuplului regal, o fetiță, murise la vârsta de 4 ani, și oricum potrivit regulilor dinastice ale Coroanei României, succesiunea nu putea fi acceptată decât pentru succesorii de sex masculin:). În aceste împrejurări – după căsătorie, mai exact după două căsătorii în două biserici diferite, una catolică și una protestantă – proaspătul  cuplu princiar s-a îndreptat cu trenul spre România, noua lor reședință unde aveau să trăiască și chiar să moară Primirea oficială și prima întâlnire cu  poporul pe care urmau să-l conducă, a avut loc în gara Predeal.  Era în anul 1893. În același an s-a născut primul lor copil  care avea să intre în istorie (cel puțin a României:) sub numele de Carol al II-lea, ca un rege care a introdus dictatura într-o țară pretins democratică. Regina Maria a avut șase copii, nu toți avându-l ca tată biologic pe Alteța Sa Regală, dar conform principiului ”ce crește în ograda mea îmi aparține” toți s-au bucurat de prerogativele și titulaturile cuvenite odraslelor princiare și toți au fost botezați în religia creștin-ortodoxă:) Viitoarea Regină Maria a contribuit la armonia și succesul căsniciei cu fidelitatea și devotamentul  față de România și față de instituția Coroanei, cu inteligența și însușirile ei extraordinare de comunicare, cu dragostea ei de mamă și prin camaraderia în conviețuirea cu Ferdinand. În schimbul acestei contribuții și-a luat libertatea de a-și trăi viața sentimentală așa cum îi dicta inima. Gurile rele au pus pe seama ei mai multe aventuri amoroase decât avusese de fapt. Una din ele a fost cea mai trainică și mai fructuoasă pentru interesele României. Anume relația cu Ionel Brătianu atunci prim ministru. Cel puțin în acea perioadă relația între ”Palatul Victoria” și ”Palatul Cotroceni” era una de strânsă colaborare bazată pe dragoste și comunitate de interese:)

Regele Ferdinand

Primul război care nu va fi și ultimul

În anul 1914 izbucnește Războiul. De fapt continua cel început în 1913 tot în Balcani. Doar sunt noi motive și noi beligeranți. Și noi alianțe. România care a participat cu succes la Războaiele Balcanice, câștigând aproape fără lupte sudul Dobrogei, era pusă în fața unor dileme existențiale. Avea două mize majore pentru câștigarea unor teritorii la care considera că avea drepturi morale sau istorice.  În spre est Basarabia, acaparată de Rusia în 1812, iar înspre vest Transilvania cu o majoritate etnică românească, aflată de sute de ani sub autoritatea Austriei sau Austro-Ungariei. România trebuia să decidă cu care din cele două tabere beligerante se aliază. Existau afinități politice opuse în rândul politicienilor chemați să decidă. Regele și politicienii ”germanofili” înclinau spre o alianță cu Puterile Centrale. Originea germană a monarhului și tratatele anterioare  motivau această atitudine. Dar acceptând-o însemna foarte probabil abandonarea ideii de recuperare a Transilvania,. dar și a Bucovinei aflată și ea sub autoritate austriacă, în schimb devenea posibilă reîntregirea Moldovei cu partea ei estică, Basarabia. Politicienii care militau pentru alianța cu Puterile Antantei, considerau mai  importantă recuperarea Transilvaniei cu extinderea hotarelor României ”până la Tisa”  și păstrarea legăturilor tradiționale politice și militare cu Franța și cu Rusia, aliați vechi în luptele de eliberare de sub vasalitatea otomană și pentru întemeierea României moderne. În fața acestor dileme Regele Carol susține și până la urmă ia hotărârea ca România să rămână neutră. Regele moare la patru luni după izbucnirea războiului. În aceste momente decisive a  urcat pe tron Ferdinand – timidul și nehotărâtul prinț moștenitor – având alături pe frumoasa, îndrăzneața și inteligenta sa soție devenită Regina Maria. Era neîndoios că Regina Maria având legături de familie apropiate cu Rusia și Marea Britanie, dorea alianța cu Antanta, deoarece era conștientă că pentru realizarea mult visatului stat național unitar al românilor, Transilvania  bogată, industrializată cu o populație mult mai educată era de primă importanță. Regina avea de partea ei nu doar o bună parte a politicienilor în frunte cu primul ministru Ionel Brătianu:),ci și opinia publică. Poporul o iubea!

Indiferent de simpatii sau interese, România nu era pregătită de un război atât de mare, pregătirea și mai ales înzestrarea armatei erau insuficiente. Deci în acel moment istoric decizia de păstrare a neutralității proclamată de Consiliul de Coroană și aprobată cu ezitare de Regele Carol, era cea mai înțeleaptă. În ciuda presiunilor externe din ambele părți ale taberelor care se războiau, România își păstra neutralitatea, pregătindu-se în același timp cu programe de reformare a armatei, încercând să obțină cât mai multe asigurări pentru realizarea obiectivelor sale strategice și nu în ultimul rând să vadă căreia dintre taberele combatante îi surâde mai mult șansa victoriei. După doi ani de război – după ce mai multe state, care au stat și ele prudente de o parte, au intrat în vâltoarea luptelor (Italia, Bulgaria, Portugalia) – România a fost ”somată” de  ambele tabere să-și declare opțiunea. În ce privește obiectivul strategic principal – alipirea Transilvaniei – promisiunile Antantei (firesc căci britanicii erau ”specialiști” în a promite ce a ce nu aveau:) erau mult mai ferme și mai atrăgătoare în timp ce reprezentanții Austro-Ungariei, nu promiteau decât îmbunătățirea situației românilor din Ardeal. ”Filogermanii” au pierdut ”teren” și partizanii Antantei au reușit să determine Consiliul de Coroană  ca România să declare război (pentru început doar) Imperiului Austro-Ungar, în August 1916 . Primul stat care a atacat România, ca urmare a intrării ei în război, a fost Bulgaria (vecină:) condusă de Regele Ferdinand de Saxa-Coburg-Gotha ;);). Se mai întâmplă coincidențe stranii …chiar și în istorie:)

Armata română a pornit într-o ofensivă la început victorioasă să treacă munții și să cucerească Ardealul, dar  bulgarii aliați cu germanii au atacat pozițiile române în Dobrogea  și de-a lungul Dunării.  Înfrângerea suferită de armata română în bătălia de la  Turtucaia, a înlesnit nemților ocuparea părții de sud a țării, inclusiv  a Capitalei, în decembrie 1916, după abia trei luni de la intrarea în război. Cu Bucureștiul ocupat și cu politicienii ”germanofili” manipulând sub oblăduirea armatei germane, condusă de generalii Falkenhayn și Mackensen, guvernul legitim și Casa Regală s-au mutat în grabă la Iași, încercând de acolo să restabilească situația. După bătăliile glorioase de la Mărăști și Mărășești, care au însemnat pierderi dramatice în vieți omenești, a urmat  retragerea trupelor rusești de pe front, drept consecință a revoluției  care făcea ravagii în Rusia. În acest context zadarnică a fost insistența Regelui Ferdinand și sacrificiile reginei, la 7 mai 1918 s-a semnat  Tratatul de pace (separată) între România și Puterile Centrale, ratificat de Parlament, dar nesemnat și nepromulgat de Regele Ferdinand (la sfatul și insistențele Reginei) ,Printre dispozițiile Tratatului de la  București era și cea a retrocedării Cadrilaterului  către Bulgaria. România s-a dezis de acest Tratat infam abia în noiembrie 1918, când a reluat participarea în război alături de Antantă cu o zi înainte de sfârșitul ”de facto” al Primului Război Mondial:)

Woodrow Wilson

De fapt războiul nu a luat sfârșit decât după aproape alți 4 ani, cât au durat tratativele pentru încheierea Păcii:). Războiul a încetat…cu un armistițiu impus de Woodrow Wilson președintele Statelor Unite, singurul stat învingător după carnagiul de patru ani  care  a costat Europa zeci de milioane de oameni uciși sau mutilați. ”Câștigătoare” – dobândind teritorii sau alte beneficii – au fost mai multe state, printre care în mod paradoxal și România. Deși  a participat efectiv la război în tabăra ”învingătorilor” doar 3 luni – o perioadă scurtă de timp – a obținut mai mult decât s-ar fi așteptat cu cele mai optimiste calcule. Și-a dublat teritoriul alipind Transilvania, Banatul, Bucovina, Basarabia şi Cadrilaterul, a reușit să-și realizeze visul de secole: statul național unitar, patria (aproape) a tuturor românilor care vorbesc aceeași limbă și (aproape) aceeași credință. România Mare nu s-a născut în Război, ci în Pace 🙂

 

O pace  mai complicată decât războiul

Armistițiul și capitularea Germaniei s-au petrecut în baza prezumției că vor fi respectate cele ”14 puncte” expuse de președintele Wilson care se bazau pe ideea aplicării principiilor morale în politica mondială. Ele se refereau la libertatea comerțului și navigației, la transparența tratatelor internaționale, la dezarmare, la constituirea Ligii Națiunilor ca for internațional suprem de arbitraj în chestiuni litigioase între națiuni și, mai ales. la încheierea unei păci juste bazată pe dreptul popoarelor la autodeterminare. Georges Clemenceau primul ministru al Franței, supranumit ”Tigrul”, figura centrală a numeroaselor conferințe și tratate de pace, a comentat ”punctele” wilsoniene spunând că până și Dumnezeu s-a mulțumit cu 10 porunci:) Una  este să fi un predicator prezbiterian care expune idei generoase unui auditoriu cuminte, doritor să-l creadă, și alta este să încerci să faci dreptate între interese contrare ale unor grupuri divergente în care fiecare este convins doar de propriul său adevăr. În hărmălaia  care a ținut  aproape patru ani la Paris și multe alte localități  -–devenite celebre doar prin faptul că acolo s-au semnat câte unele din numeroasele Tratate de Pace – au contat mai mult impresiile, influențele și relațiile personale decât adevărurile, rațiunile și idealurile.

Regina Maria la Paris

România a fost strălucit reprezentată la Paris în perioada  Conferinței de Pace, de către Regina Maria care a fost primită cu entuziasm de parizieni,  adorată și adulată de politicieni de toate nivelurile, naționalitățile și convingerile. Desigur au fost multe argumente obiective în favoarea cererilor României. Desigur au fost hotărâtoare declarațiile ferme în favoarea dreptului la autodeterminare ale populațiilor compacte din cele două imperii în colaps. Cel Austro-Ungar și cel Rus . Desigur că în ciuda contribuției militare modeste a României importantul sacrificiu în vieți omenești a contat în evaluarea solicitărilor prezentate convingător de prim ministrul Ion I.C.Brătianu, dar impresia lăsată de însuflețitoarea regină a fost determinantă.

 

Requiescat in Pace

După acești ani agitați căutarea unui ”cuib liniștit” a fost o dorință firească. Pe care l-a construit cu energia care a ținut-o  ”în priză” prin toate dificultățile vieții. A fost o întâmplare că cele două refugii pe care și le-a ales au fost suspendate pe stânci, în două ținuturi ale României la ale căror recuperare a avut o contribuție însemnată? În două zone în care minoritățile erau atunci majoritatea? Una la Munte cealaltă la Mare!

Cuibul Liniştii

Poate nici-una din aceste întrebări nu și le-a pus Regina. Pur și simplu iubea modestia, frumosul peisajului și florile. Cele două reședințe din Balcic și din Bran sunt înconjurate de grădini superbe. Că le iubea așa cum iubea oamenii din jur, cum iubea poporul și țara ei adoptivă, o dovedește faptul că le-a dăruit în viață și în moarte ce avea mai de preț: INIMA.

 

A murit de cancer la vârsta de 63 de ani.

Tiberiu Roth, 8 noiembrie 2017

 

2 Comments

  • Andrea Ghiţă commented on November 10, 2017 Reply

    Tiberiu Roth este un ghid desăvârşit care te plimbă prin istorie şi face conexiuni inedite şi cu mult tâlc. Am fost la Caliacra şi la Balcic, dar nu aş fi putut povesti la fel de interesant cele văzute.

  • PLUGARU VALER GHEORGHE commented on November 10, 2017 Reply

    Nu pot sa sa ma opresc sa va destainui ca am citit nu istorie si nu eseu ci pur si simplu idea completa a unui scenariu de film care ar fi un mare pacat sa nu fie realizat..
    Nu gasesc alt comentariu pentru cele dwe mai sus si sant sigur ca nu gresesc.
    Multa apreciere si multumiri pentru aceasta placuta lectura.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *