Despre Klara Szűcs, după şaptezeci de ani

„Nu ştiu dacă evreii cred în Dumnezeu: îndeobşte au prea mult spirit critic pentru a crede necondiţionat, însă au cunoştinţă despre El. Şi această cunoaştere conferă  existenţei lor un patos tragic, deosebit”. Sándor Márai, 1946” Jurnal. 1946.

Klara Szűcs a venit la noi acasă, împreună cu mama mea. O adusese de la gară unde grupe de voluntari îi primeau pe deportaţi cu ceai, supă şi DDT, pentru că, din  câte-mi amintesc, bântuia  tifosul – aşa am înţeles şi cuvântul „epidemie”, în vara târzie a lui 1945 – şi  pentru asta era nevoie de DDT.

Klara Szűcs avea vreo şaisprezece ani. Poate şaptesprezece. O fată cu ochi căprui şi păr castaniu. Şedea tăcută pe marginea unui scaun, uluită parcă de faptul că mai există cameră, cărţi şi tablouri pe pereţi. Pe care le privea. Eu mă uitam la ea, la faţa ei (cred că era frumoasă), la părul ei tuns băieţeşte, nu-mi amintesc ce haine purta. Aveam nouă ani. Deocamdată adulţii mă scutiseră de a-mi explica de unde venea fata asta sperioasă, deşi nici ei nu cunoşteau încă întregul adevăr al lagărelor. Supravieţuitorii erau scumpi la vorbă. Aşa era şi tata, care a venit de la Dachau, la o lună după sosirea Klarei. Să-ţi aminteşti e mult prea greu. Iar eu nu făceam decât s-o privesc pe Klara. Întotdeauna îmi dorisem o soră, exact aşa ca ea. Ce bine că mama a adus-o la noi, îmi spuneam, mângâind, din când în când, în tăcere,  mâna musafirei. Şi asta îi făcea bine, părea că-mi surâde, deşi se vedea limpede că nu era veselă. Totuşi a rupt tăcerea spunând Bună ziua, pe neaşteptate, de-abia acum şi nu atunci când intrase în casă, alături de mama… Ca şi cum şi-ar fi amintit, brusc, de bunele maniere. Apoi şi-a îndreptat privirea către mine: Servus, mi s-a adresat numai mie, adăugând: Surioara şi frăţiorul meu…, dar nu şi-a mai încheiat – atunci  nici n-am priceput de ce – propoziţia începută, continuându-și frântura de monolog: familia noastră era din Bratislava. Pe tata l-au luat în detaşamentul de muncă, dar acum nu mai ştiu… dar n-a mai povestit mai departe nici despre asta, ci altceva: pe mine şi pe mama…când au deschis vagonul şi m-a orbit lumina puternică, ne-au separat de cei mici

A tăcut. A privit într-o parte. Oare îmi pot aminti cu precizie cele petrecute acum  şaptezeci de ani? Ţin minte situaţia şi persoana ei. Eu nu ştiam, însă adulţii bănuiau ce trecea sub tăcere fata aceasta.  Ţin minte tăcerea lungă care a precedat întrebarea mătuşii mele Betti: Nu ştii nimic despre ei?

În loc de răspuns musafira noastră s-a prezentat: Sunt Klara Szűcs. Ca şi cum, brusc, şi-ar fi recăpătat numele. Sclavul identificat cu un număr redevenea o persoană. Din tot trecutul, nu-i mai rămăsese decât faptul că avea un nume. De ce porţi frizura asta băieţioasă? – am întrebat-o, iar ea şi-a mai trecut o dată degetele prin părul abia crescut: Asta nu e frizură. Acolo pe toţi ne-au tuns chilug.

Mai târziu aveam să aflăm că în timp ce eliberatorii  au reuşit, cu ajutorul  vitaminelor şi alimentelor, să vrăjească o tânără din arătarea scheletică, transformând-o aproape pe de-a-ntregul într-o persoană care semăna cu Klara Szűcs, un necunoscut i-a adus la cunoştinţă faptul că în zadar îşi mai căuta mama.

Nu putea da crezare unei astfel de afirma’ii!. Poate că mama ei era deja acasă, poate că necunoscutul s-a înşelat, confundând-o cu altcineva. Din acest motiv trebuia să se întoarcă în oraşul ei natal. Ea nu avea altă certitudine acum, după atâta amar de vreme. Pentru că răstimpul dintre vara lui 1944 şi vara lui 1945 fusese incredibil de lung. Cunoscând lucruri de neconceput, înţeleg de multă vreme aceste simţăminte îndărătnice şi lipsite de noimă, care sfidează realitatea, faptele. Numai crezând cu obstinaţie, poţi înfrunta lucrurile de necrezut.

Oare am învăţat lecţia? „Şi uitarea face parte din starea de nedestinare” – scrie Imre Kertész. Zilnic văd cele trei portrete pe care Klara ni le-a lăsat drept amintire. Niciunul nu este o capodoperă, ci doar un fapt al sorţii. Prin aceste trei desene în cretă colorată, Klara a revenit de la nedestinare, la cultură, de la pustiire, în lumea valorilor. Şi asta întrucât „Cultura conferă un sens totalităţii oamenilor şi evenimentelor (…) dând celor mai diferite fapte de viaţă un înţeles viu  şi comun pentru toţi.” – citim în cartea postumă a lui György Márkus. Klara Szűcs nu a reuşit doar să supravieţuiască pustiirii, ci şi-a regăsit talentul, făurindu-şi un ţel pentru viitorul pentru care, întâmplător, scăpase cu viaţă.

Klara Szűcs, 1945: Portretul mătuşii Betti

A imortalizat chipurile a două femei, frumoase şi triste, şi al unei fetiţe surâzătoare. Oare ce-i spuneau aceste chipuri, în 1945,  tinerei artiste vădit neîncepătoare, aflate în pragul desăvârşirii umane şi artistice, dar purtând povara torturilor trupeşti şi sufleteşti, experienţelor cumplite, imposibil de exprimat? Să fi fost promisiunea posibilităţii de a lua viaţa de la capăt? De a fi în stare să observe şi să redea în mod expresiv, intuind din trăsăturile unor persoane abia cunoscute, starea de spirit, personalitatea, natura adevărurilor lăuntrice? Nu sunt capodopere? Sau mai degrabă desenul în cretă, ca gen şi formă, nu este menit să dăinuie?  Într-adevăr creta colorată nu se numără printre materialele nobile ale artei plastice. Şi totuşi, au trecut mai bine de şaptezeci de ani şi iată că liniile sigure ale mâinii stăpâne pe tehnica desenului nu au pălit,  sporind expresivitatea adevărului psihologic oglindit de forţa creatoare maturizată brusc, sub o presiune îngrozitoare.

Klara Szűcs 1945: Portretul mamei mele

În 1945, foarte tânăra supravieţuitoare a Holocaustului folosea materialele procurate în sărăcia de după război, pentru a sluji arta şi adevărul. Pentru a se reconstrui pe sine însăşi.

Klara Szűcs 1945: Portretul meu, Jűlia, la vârsta de 9 ani.

Cine priveşte portretul fetiţei surâzătoare şi o cunoaşte, adică nu a uitat fotografia făcută cu doar un an înainte, în care aceeaşi fetiţă, prigonită, privea chinuită lumea necruţătoare din preajma ei,  poate recunoaşte în desenul în cretă colorată al Klarei Szűcs, incredibila flexibilitate sufletească a copilăriei. Pe care o poate regăsi în supravieţuitoarea unei generaţii exterminate, căreia iubirea ocrotitoare i-a redat bucuria de a trăi. Şi poate aprecia, plin de emoţie şi recunoştinţă, empatia tinerei pictoriţe. Cum era ambianţa fetiţei care scăpase cu viaţă? Asemeni modelelor: cele două portrete de femeie. Portrete triste, purtând urmele pierderilor, jalea şi chinul umilinţelor, dar şi semnele puterii de a mai iubi. Dincolo de timpul scurs, acest contrast păstrează trecutul şi viitorul, suferinţa şi spertanţa, taina supravieţuirii milenare a evreimii.

Apoi Klara Szűcs a plecat. Niciodată nu am mai aflat nimic despre ea. Şi totuşi ştiu foarte mult din cele trei portrete pe care ni le-a lăsat. Dintre modelele ei clujene, eu mai sunt în viaţă.

Júlia Szilágyi

(traducere din limba maghiară Andrea Ghiţă)

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

2 Comments

  • Alex Avram commented on December 29, 2017 Reply

    Articol emotionant.
    Incerc sa identific pe Klara Szucs printre cei deportati si supravietuitori.
    Sunteti sigura cu privire la Bratislava in Slovacia? A spus Bratislava sau Pozsony? Daca nu era specific Poszony in Slovacia, ar putea fi districtul Moson-Poszony in Ungaria. Diferenta este critica, incercati sa va amintiti va rog daca era din Slovacia sau din Ungaria. Si varsta: v-a spus ea ca avea 16-17 ani sau va “parea” de 16-17 din cauza aparentelor dupa recuperarea fizica, si poate ca putea sa fi avut 20 si ceva de ani? Va multumesc, Alex

  • Andrea Ghiţă commented on December 21, 2017 Reply

    Am aşteptat cu nerăbdare acest articol care aruncă puţină lumină asupra autorului celor trei portrete pe care le admir, ori de câte ori mă duc în vizită la scriitoarea şi eseista Júlia Szilágyi. Privirea îmi adastă mai ales asupra portretului fetiţei care – după opinia mea – a surprins în trăsăturile de copil, femeia adultă, exotică şi sclipitor de inteligentă, care avea să devină peste ani.
    Mulţumesc mult, Júlia Szilágyi.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *