Hanuca : sărbătoarea și …. un cântec al sărbătorii

 

Aspecte istorice

Din punct de vedere istoric, sărbătoarea de Hanuca aniversează victoria răsculaților iudei împotriva regelui sirian seleucid Antiochus al IV-lea Epiphanes și întemeierea regatului Hașmoneu în Palestina. Liderii răscoalei au fost preoții (”cohanim”) din familia Hashmonaym sau Macabeii. Șeful acestei familii era preotul Matityahu Hașmoneul din localitatea Modiin, de lângă Lod. Răscoala a izbucnit datorită pretenției regelui de a fi adulat ca zeu în Templul de la Ierusalim, fiindu-i dedicate jertfe în acest scop, lucru acceptat și susținut – după unele interpretări chiar inițiat – de evreii elenizați, printre care preoții elenizați din Templu, dar respins de evreii tradiționaliști, printre care preoții din familia Hașmoneilor.

Informațiile istorice asupra răscoalei Macabeilor sunt relativ târzii și parțial contradictorii. Ca izvor istoric central sunt citate cele 4 cărți ale Macabeilor. Dar aceste cărți sunt mai târzii, păstrate numai în varianta în limba greacă. Ele nu au fost codificate în cadrul Bibliei Ebraice (”Tanah”), iar evreii au reintrat în contact cu ele abia în secolul al XVIII-lea. Aceste cărți, cel puțin primele două, au fost păstrate în codexul Bibliei Creștine catolică, ortodoxă, gregoriană, nestoriană. Cercetătorii istoriei antice le consideră în cadrul literaturii intertestamentare. În ediția Bibliei tradusă în limba română și publicată de Institutul Biblic din București apar primele trei cărți ale Macabeilor. Cărțile Macabeilor au fost folosite de istoricul Iosef  ben Matityahu (Josephus Flavius), dar nici opera acestuia nu a fost cunoscută de evrei o perioadă îndelungată. Informațiile pe care s-a bazat stabilirea și recunoașterea sărbătorii apar în tratatul talmudic ”Megillath Ta’anith”. De aceea, Hanuca este considerată sărbătoare din afara celor prescrise în Thora.

După cucerirea regatului persan de către regele macedonean Alexandru cel Mare și moartea acestuia (în anul 323 înaintea erei creștine), imperiul său a fost împărțit în câteva regate între generalii lui, deveniți urmași (”diadohi”). Inițial, Palestina a aparținut regatului Ptolemeilor, a cărui regiune principală era Egiptul. Aceasta a fost o perioadă de liniște relativă pentru evreii din Palestina, cu excepția războaielor duse pe teritoriul ei, între armata regatului Ptolemeilor și armata regatului Seleucizilor, al căror centru era în Siria. În anul 200 înaintea erei creștine,  regele seleucid Antiochus al III-lea cucerește Palestina, anexează Iudeea la regatul său, oferind evreilor poziția de ”ethnos”, promite reconstruirea Templului de la Ierusalim și respectarea cultului tradițional. Totuși, în Palestina se formează un curent elenizant. Acest curent, apărut încă din perioada Ptolemeilor, se extinde în mod treptat. Se ajunge ca evrei elenizați cultural și lingvistic să ocupe funcția de Mare Preot (”Cohen Gadol”;  în forma elenizată ”Arhiereu”). Regele sirian Antiochus al III-lea, precum și urmașul său Seleucos al IV-lea, iau unele măsuri în favoarea evreilor din Iudeea. Dar motivele lor erau atât politice – renunțarea la orientarea în favoarea regatului Ptolemeilor –  cât și economice, printre care mărirea tributului care trebuia plătit visteriei regale. În cele din urmă, regele Seleucos al IV-lea acordă cetățenia regatului său tuturor locuitorilor acestuia care adoptă limba și modul de viață grecesc (anul 175 înaintea erei creștine). Mulți evrei sunt tentați de acest lucru și renunță la a-și circumcide fiii pentru a participa la jocurile de la ”gymnasyon”. În anul 174 înaintea erei creștine, noul Mare Preot Iason acceptă mărirea tributului plătit noului rege  Antiochus al IV-lea, precum și construirea unui ”gymnasion” și a altor instituții menite să grăbească elenizarea Ierusalimului. Adversarul și urmașul său impus de rege în funcția de Mare Preot, Menelaos, continuă politica elenizatoare. Revenirea lui Iason la Ierusalim și conflictul între el și Menelaos este considerată de rege ca o revoltă. Armata regelui seleucid pătrunde în Ierusalim și jefuiește tezaurul Templului. Iason este alungat, iar regele Antiochus al IV-lea construiește o fortăreață greacă la Ierusalim, ”Acra”. Menelaus și adepții lui elenizanți caută să anuleze caracterul special al religiei monoteiste iudaice și comandamentele biblice. Dumnezeu Unicul este numit ”Zeus Olympios” de către Menelaos. Este construit un altar păgân, printre animalele sacrificate apare și porcul (interzis de Biblia Ebraică), evreii tradiționaliști care se opun elenizării sunt persecutați. Persecuția apare în special din partea evreilor elenizați, care erau liderii populației evreiești din Ierusalim – și nu în mod direct din partea sirienilor și a monarhului seleucid: acesta era numai conducătorul general, care trasase linia politică și oferise avantaje elenizaților. Aceștia din urmă, evrei asimilați culturii grecești, erau elementul oprimant împotriva evreilor tradiționaliști. Ulterior, unii istorici au înțeles acest fapt într-o formă eronată, vorbind despre ”greci” vizavi de evrei. Dar în Palestina nu erau greci, ci numai evrei elenizați, care susțineau asimilarea, se opuneau tradiției și persecutau pe evreii tradiționaliști, care au început să li se opună. Deci este vorba despre un conflict religios și cultural, elementul național existând în cadrul elementului cultural și religios. Cu toate acestea, el a fost prezentat ulterior ca fiind un conflict naționalist.

Ceea ce este bine cunoscut e refuzul preotului (”Cohen”) Matityahu Hashmonay ben Yonathan  (Hașmoneul; – numele Hashmonay pare a veni de la numele Asamonaios, al bunicului lui Matityahu, sau de la satul Heshmon) – de a aduce o  jertfă în onoarea regelui seleucid, ceea ce a însemnat începutul răscoalei. Anul acestui eveniment pare a fi 168 înaintea erei creștine. Lui Matityahu Hașmoneul i s-au alăturat evreii ”hasidim”, adepții partidei pietiste. Opoziția împotriva elenizării forțate s-a adăugat opoziției împotriva fiscalității excesive. În conformitate cu o afirmație prezentă în prima carte a Macabeilor, răscoala a izbucnit atunci când Matityahu Hașmoneul ar fi  înjunghiat un evreu elenizat, care aducea o jertfă în onoarea regelui Antiochus al IV-lea. Desigur, ar putea fi o figură de stil împrumutată din Biblia Ebraică, îndreptată împotriva asimilării. Se știe că răscoala s-a extins cu repeziciune din localitatea Modiin în alte orașe și sate ale Palestinei evreiești. Răscoala a devenit un adevărat război civil, în afară de războiul împotriva armatei siriene seleucide. Matityahu Hașmoneul a murit în anul 167/166 înaintea erei creștine, dar lupta a continuat, lider al taberei tradiționaliste devenind fiul lui, Iehuda Macabeul (HaMakaby – Ciocanul), care s-a dovedit a fi un general talentat. După mai multe victorii atât împotriva taberei elenizate, cât și împotriva armatei seleucide, el a reușit să cucerească Ierusalimul (în anul 164 înaintea erei creștine) și să târnosească Templul, care era centrul vieții evreiești. Iehuda Macabeul s-a dovedit a fi și un bun diplomat. În anul 161 înaintea erei creștine el a stabilit o înțelegere cu Roma împotriva regatului seleucid. Ulterior însă, el a căzut în luptă, iar conducerea a fost preluată de frații săi Shimon și Yonathan. Teritoriul controlat de Macabei s-a extins. În anul 152 înaintea erei creștine, Yonathan a devenit Mare Preot (”Cohen Gadol”), această funcție devenind una dintre principalele izvoare ale puterii familiei Hașmoneilor. În anul 143/142 înaintea erei creștine, noul rege sirian Demetrios al II-lea a recunoscut independența Iudeei. În anul 140, Marea Adunare (”Kneseth Hagedolah”) l-a confirmat pe Shimon ca Mare Preot, conducător și comandant militar, iar aceste funcții au devenit ereditare. Fiul acestuia, Ioan Hyrcanos (134-104 înaintea erei creștine) a continuat războaiele și extinderea teritorială, iar urmașul acestuia, Aristobulus I,  și-a luat titlul de rege. Este începutul unei perioade istorice noi, regatul independent al Macabeilor (”Mamlekheth HaHashmonayym”), care a continuat până la lichidarea lui de către armata romană și înscăunarea regelui Herod (”Hordus” sau ”Irod cel Mare”) în anul 37 înaintea erei creștine. Istoria statului macabeu independent trebuie văzută în contextul relațiilor politice internaționale din Orientul Mijlociu în secolele II-I înaintea erei creștine, printre care relațiile între Roma și Regatul Seleucid, tendința Romei de a slăbi acest regat și de a ocupa Orientul Mijlociu.

 

Aspecte tradiționale și filosofice

Care este elementul central adoptat de tradiția iudaică? Răspunsul este: minunea uleiului sfânt. Alt aspect este însăși denumirea sărbătorii. Cuvântul ”Hanukah” înseamnă ”dedicație”. Sensul este ”Hanukath HaBayt”, respectiv dedicația sau târnosirea Templului de la Ierusalim, sau ”Hanukath HaMizbeach”, respectiv dedicația sau târnosirea altarului. Aceste expresii apar în limba ebraică rabinică și continuă să fie folosite în rugăciune și astăzi. Conform tradiției, cucerirea Ierusalimului de către Iehuda Macabeul a avut loc în ziua de 25 a lunii ebraice Kislev, corespunzătoare parțial cu luna decembrie din calendarul gregorian. Dorința lui Iehuda Macabeul era de a târnosi Templul de la Ierusalim, de a-l purifica după ce fusese folosit de către evreii elenizați pentru cultul păgân, politeist elenic. Era necesară atât purificarea vaselor din Templu, cât și aprinderea Menorei, Candelabrul din Templu. Dar în Templu nu mai era ulei, ulei sfânt neprofanat necesar arderii. După căutări îndelungate, a fost găsit un vas cu ulei. Dar uleiul care era în vas ar fi trebuit să fie suficient pentru a arde o zi. Era necesar să ardă opt zile. Totuși, a fost folosit acest ulei și aprins. Minunea a fost că acest ulei a fost suficient pentru a arde opt zile. Candelabrul a ars opt zile cu uleiul care ar fi urmat să ardă o zi: aceasta a fost minunea de Hanuca (”Nes Hanukah”) sau minunea uleiului sfant (”Nes shemen hamaor”). Tradiția minunii de Hanuca a fost păstrată – sau mai curând a fost reluată și adaptată – în cursul întregii istorii evreiești. Ea s-a transmis sub forma celor opt lumânărele care sunt aprinse în serile de ajun ale zilelor de Hanuca. Tradiția, bazată pe interpretarea rabinică talmudică a învățatului Rabi Hillel este: în fiecare zi, câte o lumânărică în plus, până în ultima zi. Astfel, în prima zi este aprinsă o lumânărică; în cea de a doua zi două lumânărele, in cea de a treia zi trei – și așa mai departe, până în ultima zi, când sunt aprinse toate cele opt lumânărele. Menționăm și faptul că, prin tradiție, aceste lumânărele nu sunt aprinse direct, ci cu ajutorul unei lumânări. Aprinderea lor este precedată de binecuvântări speciale, care amintesc porunca aprinderii lumânărilor de Hanuca, minunea de Hanuca făcută strămoșilor ”în acele zile la acest timp”, precum și – în prima seară a sărbătorii – bucuria că trăim și am ajuns la această zi. În unele comunități există obiceiul ca fiecare membru al familiei să aprindă o lumânărică, inclusiv femeile, deoarece minunea de Hanuca nu a fost făcută numai bărbaților, ci și femeilor și copiilor. Această tradiție o ține minte și subsemnatul, din copilăria lui, la Galați. Obligația este de a aprinde aceste lumânărele de așa natură încât să fie văzute de cât mai mulți oameni: este comandamentul prezentării minunii de Hanuca, a difuzării cunoașterii acestei minuni. În cartierele religioase evreiești din Ierusalim este obiceiul a duce candelabrul în opt brațe la poartă, într-o nișă specială, acoperită cu sticlă la exterior. Iudaismul ortodox hasidic Habad organizează aprinderea unor candelabre pe străzile marilor orașe, în Israel și în alte țări. În clădirile înalte este obiceiul de a pune candelabrul la fereastră, pentru a fi văzut de pe stradă. Aceste candelabre au opt brațe (sau opt sfeșnice mici) pentru a pune câte o lumânărică în fiecare dintre ele, plus încă un braț sau un mic sfeșnic central, pentru a pune acolo lumânarea auxiliară (”shamash”). Conform normelor halahice (ale dreptului tradițional iudaic), aceste lumânărele trebuie făcute din material ieftin, de calitate nu prea bună: motivul este interdicția halahică de a fi folosite la iluminat sau a avea o altă folosire. Ele trebuie doar privite. În cadrul rugăciunii recitată la aprinderea lor, se afirmă că ”nu avem voie să le folosim, ci numai să le privim”. Motivul acestei interdicții rabinice este că  lumânărelele de Hanuca au un rol unic: memorarea minunii de Hanuca, a minunii uleiului sfânt, a târnosirii Templului;  după unele interpretări –  și a victoriei militare a Macabeilor. În alte generații era obiceiul aprinderii unor mici lumânărele produse individual, din ulei cu un fitil din vată sau ață. Candelabrele de Hanuca (”Hanukyah”) de astăzi sunt produse de fabrică, cu unele excepții. În generațiile precedente ele erau adevărate opere de artă, lucrate din argint de meșteri specializați. Asemenea candelabre erau transmise din generație în generație, din tată în fiu. Există albume artistice cu fotografii ale unor asemenea candelabre; uneori sunt organizate și expoziții cu asemenea piese păstrate, din secolele XVI-XX; o asemenea expoziție a fost organizată acum câțiva ani la Muzeul Israel din Ierusalim.

Nu vreau să analizez ideea minunii de Hanuca. Nu sunt nici rabin, nici teolog, ci numai istoric. Nu vreau să supăr cu nimic pe nimeni, fie evreu religios fie creștin religios, fie practicant al altei religii, fie ateu convins. Respect părerea și credința fiecăruia. Vreau doar să menționez influența filosofică a acestui aspect. Unii rabini și teologi au interpretat lumina lumânărelelor de Hanuca și minunea uleiului sfânt ca pe simbolul luminii. Hanuca însăși este numită ”Sărbătoarea luminii” (”Hag Urim”, urarea fiind ”Hag Urim Sameah”). Alții au interpretat această lumină ca lumina speranței, precum și ca lumina Învățăturii Thorei, în acest ultim caz paralelizând-o cu ideea Luminii Inițiale din prima zi a creației, existentă numai prin porunca divină înaintea creării Soarelui, deci Lumina Închisă, păstrată  pentru Drepții Generațiilor. Majoritatea teologilor și a interpreților evrei vorbesc despre minunea de Hanuca în cadrul antagonismului între Lumină și Întuneric. O legendă hasidică vorbește despre lumina lumânării de Hanuca pe care un evreu singur, rătăcit în pădure o vede nu fizic, ci mental – și această lumină îl salvează, îl aduce acasă, îl apără de cei care l-ar fi putut ucide, îi dă speranță, putere și curaj. În România, în perioadă comunistă, regretatul Șef-Rabin Dr. Moses Rosen introdusese un obicei: ”Hanukiada”. Era vorba de vizita pe care o făcea în mai multe comunități evreiești din țară cu ocazia sărbătorii de Hanuca. Era lumina speranței și a contactului cu centrul vieții comunitare în perioada dictaturii ceaușiste. O formă a minunii de Hanuca.

Unele interpretări din domeniul istoriei religiilor încearcă să stabilească un paralelism între sărbătorile luminii și speranței din diferite culturi și religii. Astfel, unii cercetători caută asemănări între Hanuca, Crăciun, sărbătoarea musulmană a sfârșitului postului de Ramadan, precum și între aceste sărbători și Ziua Soarelui din mitologia romană, precum și sărbătoarea zeului Dionysos din mitologia greacă. Alți cercetători afirmă că între aceste sărbători nu este nimic comun în afară de coincidența calendaristică. Totuși, părerea care mi se pare corectă este cea a existenței unor paralelisme, chiar dacă acestea nu sunt afirmate nicăieri în scris. Mesajul luminii și speranței există în toate culturile și religiile, iar elemente asemănătoare apar în fiecare caz. De exemplu, ideea luminii existentă atât în sărbătoarea de Hanuca, cât și în sărbătoarea de Crăciun, precum și obiceiul cadourilor, a darurilor date copiilor.

Alți cercetători au menționat  legătura între Hanuca și sărbătoarea evreiască de Sucoth, pe baza unor anumite afirmații din Talmud, tratatul Megillath Ta’anith.  După unele păreri, ar fi o celebrare întârziată a sărbătorii de Sucoth, ce puțin din punct de vedere calendaristic. Asemenea interpretări apar și în literatura rabinică, bazându-se pe ideea răspândiririi luminilor în afara Ierusalimului. De aceea, Hanuca se numește și Sărbătoarea Luminilor, aspect care ar părea să aibă un element susținător și în scrierile istoricului Josephus Flavius.

Oricum ar fi, Hanuca este Sărbătoarea Luminii, referindu-se atât la poporul lui Israel, cât și la alte popoare. În privința datei de 25 Kislev, ea este bazată pe tradiție și este respectată pe această cale.

Interesant este faptul că sărbătoarea de Hanuca a căpătat conotații speciale in epoca modernă. Ea a fost preluată de mișcarea sionistă încă de la începutul acestei mișcări, sensul fiindu-i denaturat. Ideea naționalistă laică și modernă era că poporul evreu a avut și el o victorie, iar rabinii au înecat-o în ulei. Această orientare a apărut după pogromurile din Rusia Țaristă din anul 1880. Macabeii au servit ca exemplu. Aspectul după care lupta nu a fost împotriva ”grecilor” adevărați, ci împotriva evreilor elenizați a fost uitată. Ulterior această idee a reapărut în cadrul diferitelor interpretări religioase. Îmi amintesc o seară – acum circa 36 de ani – la Ierusalim, în cadrul căreia regretatul rabin și profesor universitar Yeshayahu Leibovici a exprimat punctul de vedere religios, iar fosta deputată în Parlamentul israelian Gheula Cohen punctul de vedere laic național. Profesorul Leibovici și-a explicat punctul de vedere pe baza unui paragraf introdus în Rugăciunea celor 18 Binecuvântări, recitată de Hanuca. Evreul religios îi mulțumește lui Dumnezeu pentru că El i-a dat ”pe cei puternici în mâna celor slabi, pe cei mulți în mâna celor puțini, pe cei necurați în mâna celor curați, pe cei păcătoși în mâna celor drepți, pe cei apostați în mâna celor care se ocupă cu Thora”. În același paragraf al rugăciunii se menționează că Dumnezeu , în îndurarea Lui, a ajutat poporului lui Israel să se apere împotriva celor care voiau să-l îndepărteze de Învățătura Thorei.

Cântecul de Hanuca

După aprinderea lumânărelelor de Hanuca, este obiceiul recitării unui cântec în limba ebraică, dedicat acestei sărbători. În mod convențional, pe baza primului său vers, cântecul este intitulat ”Maoz Tzur Yeshuaty” (Stânca fortăreață a mântuirii mele; de fapt un citat din cartea biblică Isaia XVII, 10) și este compus din 6 strofe. El apare în ritul așkenaz; în ritul sefard acest cântec a fost preluat mai târziu. După unii cercetători, pe baza conținutului său, textul acestui cântec a fost scris în Germania în secolul al XIII-lea; această părere, afirmată de istoricul literar Leopold Zunz în secolul al XIX-lea, a fost preluată și de editorii renumitei ”Encyclopaedia Judaica”. Autorul a fost identificat pe baza primelor litere din primele 5 strofe (în limba ebraică literele Mem, Resh, Daleth, Khaf, Yod),  numele autorului fiind Mordechay, poet necunoscut, identificat de unii cercetători ai istoriei literare a iudaismului ca fiind Mordechay ben Yitzchak, autorul unui imn de  Șabat intitulat ”Mah Yafith”. Cântecul prezintă un rezumat al speranței mesianice iudaice în cadrul istoriei evreiești. Prezentarea este făcută în mod gradual, strofă de strofă. Primele 5 strofe au rima fie împerechiată, fie îmbrățișată; ultima strofă, a șasea, este scrisă în monorimă și nu are nici o aluzie asupra autorului. Unii cercetători au crezut că această strofă ar fi un adaos mai târziu, mai ales pentru că ea lipsește din unele cărți de rugăciune ebraică (”Sidurim”). Dar se pare că lipsa ei în aceste cărți de rugăciune (printre care ”Sidurul” lui A.S. Gold, cu traducere românească în proză din secolul al XIX-lea) s-ar datora fie cenzurii medievale, fie reticenței intelectualilor evrei din epoca modernă, a fricii de  orice element care ar putea provoca antisemitism. În limba română, acest cântec nu a fost tradus în versuri niciodată. Mai jos, subsemnatul am încercat să-l traduc în versuri, fără a fi poet; sper să primesc reacții asupra acestei traduceri din partea onoraților cititori. Dintru început menționez că, deoarece nu am putut realiza o traducere versificată în monorimă a strofei a șasea, am tradus-o sub formă de distihuri. De asemenea, menționez că nu am putut respecta numărul de silabe existente în original pentru a le transfera în traducere.

În privința conținutului cântecului menționăm că prima strofă exprimă speranța mesianică a autorului, adăugând cererea lui către Dumnezeu de a reconstruiTemplul de la Ierusalim, sau măcar altarul Templului. Autorul produce și impresia unei scrieri cu caracter personal în afară de caracterul general, respectiv al poporului lui Israel. Cea de a doua strofă se referă la ieșirea poporului lui Israel din Egipt și la înecarea faraonului și a armatei lui în mare. Deci, strofa a doua se referă la o primă minune făcută de Dumnezeu pentru poporul lui Israel. Cea de a treia strofă se referă la profanarea primului Templu de la Ierusalim ca urmare a cuceririi orașului de către regele babilonian Nabucudonosor sau Nebucadnetzar în anul 586 înaintea erei creștine, dar nu mentionează numele acestui rege, nici al regelui iudeu dus prizonier la Babilon, Ioachim. În schimb, menționează robia babiloniană, exilul babilonian (în Babel), precum și sfârșitul acestuia, indicând unul dintre personajele populare, lider în timpul exilului, care a fost ulterior printre liderii revenirii în Eretz Israel (Palestina) în timpul regelui persan Cyrus, la 70 de ani după ducerea în exil și în robia babiloniană. Este deci ideea primei mântuiri, a unei noi minuni, a iertării pentru păcatele care determinaseră căderea primului Templu de la Ierusalim. Strofa a patra se referă la evenimentele povestite în cartea biblică a Estherei. Haman, al cărui nume nu apare decât în forma ”Agagy  ben Hamdatha” (Agag fiul lui Hamdatha; tradus de noi sub forma: Agagul lui Hamdatha), care vrea să distrugă poporul lui Israel, nu reușește: Dumnezeu îl oprește, îi spulberă trufia, îi șterge numele dintre toate popoarele lumii, îl trimite la spânzurătoare împreună cu fiii lui. Cel care reușește să-l înfrângă, Mordechay, înălțat de Dumnezeu, nu este mențional cu numele lui, ci cu denumirea ”Rosh Yeminy” (în traducerea noastră: Beniaminitul), deoarece Mordechay făcea parte din tribul Beniamin. Deci, încă o minune, de data această a salvării fizice a poporului lui Israel (de fapt, minunile apar în ordinea cronolgică a evenimentelor, așa cum le interpreta autorul). Strofa a cincea menționează minunea de Hanuca în cadrul celorlalte minuni, următoare lor. Elenizații sunt menționați sub denumirea ”Yevanym”; în traducere am preferat să utilizăm această denumire ebraică a grecilor (pe baza tribului Ionienilor din Grecia antică), deoarece  nu este vorba de greci, ci de evrei elenizați. Sunt menționați și ”Hashmonaym” (în traducerea noastră: familia Hașmoneu). Minunea centrală este cea a uleiului care a ars opt zile, decise apoi de înțelepți ca zile de veselie pentru viitor. Ultima strofă începe cu versul ”Hashof zroa qodsheha”, din care a fost desprins acronimul ”Hazaq” (Puternic), care indică încheierea. Autorul cere răzbunarea sângelui robilor nevinovați ai lui Dumnezeu și cere mântuirea, regretând că mai este mult pănă la ea. El menționează și numele lui ”Admon” (Roșcatul), desigur o referire la împăratul german Friedrich Barbarossa (1121-1190), cunoscut pentru pogromurile organizate și suferințele produse de el evreilor, împărat menționat și în alte scrieri ebraice polemice in versuri din evul mediu târziu. Autorul cere lui Dumnezeu alungarea lui ”Admon” în ”Tzel tzalmon”, umbra umbrelor, deci în împărăția morții, termen folosit de noi în traducere. În privința lui ”Admon”, în traducere am ales termenul ”Roșu Împărat”. Cu aceeași ocazie punem întrebarea dacă termenul ”Roșu Împărat” prezent în folclorul românesc și în alte folcloruri balcanice nu se referă la Friedrich Barbarossa de asemenea.

În secolul al XVI-lea, rabinul Moshe Isserles din Cracovia a adăugat încă 6 strofe cântecului, referindu-se la relația între Israel, Edom (lumea creștină) și Ishmael (lumea musulmană). Deocamdată nu am tradus aceste strofe, limitându-ne la cele șase strofe de ”Mordechay”, pe care le publicăm mai jos.

 

MAOZ  TZUR YESHUATY   (STÂNCA FORTĂREAȚĂ A MÂNTUIRII MELE)

 

Traducere versificată de: Lucian-Zeev Herșcovici

 

Stânca fortăreață a mântuirii mele, bastionul meu,

Mi-e drag ca să te laud în vorbă și gândire,

Reînalță Casa Rugăciunii mele, te rog eu,

Și acolo îți voi aduce jertfele de mulțumire.

Deocamdată pregătește altarul,

Ca înainte, când goneai dușmanul și uitam amarul,

Atunci voi face o sărbătorire,

Cu un cânt de laudă și fericire,

Pentru a Templului Tău târnosire.

 

Simțeam că de nenorociri sufletul meu s-a săturat,

Puterea îmi pierea în suferința ce continua să mi-o stingă,

Viața mea o amărâseră, eram îndurerat,

De robia regilor în care eram strâns ca în chingă.

Dar Mâna cea puternică a Lui,

A scos din mâna lor poporul Lui,

Armata faraonului și neamul său cel crunt,

Căzut-au ca o piatră în mare, în străfund.

 

El m-a adus în casa Sfântă și credeam că-s fericit,

Dar nici măcar acolo eu nu m-am liniștit,

Asupritorul a venit, m-a alungat,

Fiindcă la zei păgâni m-am închinat,

Și vin spurcat am înghițit,

De parcă m-aș fi otrăvit,

Aproape că de tot plecam,

Sfârșitu-mi îl vedeam eu în Babel,

Dar a venit Zerubabel,

Și apoi, conduși de el,

După șaptezeci de ani de-acolo noi scăpam.

 

Să doboare cedrul falnic,

Vru Agagul lui Hamdatha,

Dar se prăbuși el jalnic,

Și trufia-i Spulberat-ai.

L-ai înălțat pe cel din Beniamin,

Și pe dușmanul lui Tu l-ai lovit din plin,

Numele lui L-ai șters dintre popoare,

Cu fiii lui cei mulți sfârși într-o spânzurătoare.

 

Cei din Iavan pe mine-au năvălit,

În zilele familiei Hașmoneu,

Zidurile turnurilor mele le-au spart și le-au lovit,

Și-au pângărit uleiul sfânt al meu.

Dar cu uleiul ce-a rămas,

Uitat în cel din urmă vas,

Poporului Tău I-ai făcut minune,

Și înțelepții noștri, ni se spune,

Decis-au opt zile să fie,

Zile de cânt și bucurie.

 

Ridică Brațul Tău cel Sfânt,

Apropie-ne de ceasul mântuirii pe pământ,

Sângele robilor Tăi îndurerați,

Răzbună-l împotriva celor vinovați,

Că mult e până la a noastră mântuire,

Și zilele răului s-au lungit în neștire,

Pe Roșu Împărat gonește-l în împărăția morții,

Și rezidește Templul Tău, Casa Luminii, Casa Torței!

2 Comments

  • Lucian-Zeev Herscovici commented on December 17, 2017 Reply

    Felicitari, domnule Leizer.

  • Saul Leizer commented on December 17, 2017 Reply

    Lumânarea de Hanuca

    De Hanuca, o lumănare
    Eu am aprins la Menora
    Rostind o binecuvântare
    Să-mi lumineze viața mea

    Dar în minte-mi,e acea-ncleștare
    Ce a fost demult,demult,cândva…
    Și de feștila ceea care
    A luminat Victoria sa.

    Lumina ceea nu s-a stins
    Arde mereu în fiecare
    Este simbolul ce-a învins
    Ce luminează a noastră cale.

    Ea va arde în veci și veci
    Este torța israelită
    Este speranța lumii-ntregi
    Că va veni Pacea dorită

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *