Știu,  mulți dintre cei care își mai aduc aminte de mine vor răspunde: “Ce anume ti-au furat? Doar n-ai avut niciodată așa ceva!”).  Pardon: este adevărat că nu sunt umorist,  dar știam de acasă că posed anumite calități care ar putea fi privite,  din anumite puncte de vedere sau măcar confundate cu semne ale unui umor aflat în stare embrionară. (Nici măcar la atâta bunăvoință nu am dreptul din partea unor vechi colegi,  vecini,  tovarăși de joacă?)

La început, am încercat  să dau vina pe legendara lipsă de umor a suedezilor și a locuitorilor „întunecatei”, Scandinavii, până când, după câteva ierni lungi, urmate de apariția subită a soarelui, am observat anumite ameliorări în nivelul dispoziției noilor mei compatrioți, în schimb absolut nici o îmbunătățire în ceea ce privește propriul meu succes în acest domeniu. Nu știam cu siguranță dacă oamenii se prefac că nu-mi înțeleg glumele (poate pentru ca nu cumva să încerc sa le cer ceva, asa cum i-au obișnuit „turiștii” postați  la ușile marilor magazine, sau  o fi fost ele total nepotrivite gusturilor acestui colț de lume. Cu timpul, am fost nevoit să mă resemnez: nu e nimic de făcut, EU nu mai sunt cel de altădată, când mi se părea că interlocutorii mei râd sincer la „sclipirile” mele. Aici ar trebui să adaug că a existat o perioadă intermediară, în cursul căreia  propriile mele replici îmi mai puteau provoca un zâmbet. Dar a trecut și asta.

Şi fiindcă simțul umorului este, conform concluziilor multor specialiști, asociat cu inteligența, fenomenul m-a determinat să mă autoanalizez cu seriozitate.

Potrivit unor teorii, un bun simț al umorului necesită o anumită doză de depresie. Cu atât mai dificil îmi este să înțeleg situația; din câte știu corespund cerințelor și din acest punct de vedere!

O stare depresivă nu e însă o consecință automată a suferințelor la care este supusă o persoană în decursul vieții, dar simțul umorului la evrei este totuși pus, de către numeroși experți în materie, pe seama grozăviilor prin care au trecut generațiile acestui popor. Ar putea fi, în cazul meu, lipsa de suficientă suferință una dintre cauzele dispariției sau inexistenței totale,  a simțului umorului? Cine știe? Poate în viitor. . .

Faptul că nu este vorba de o boală, nu înseamnă că fenomenul este complet lipsit de dureri. De când sunt urmărit de ideea că nu mai posed acest simț, mă consider oarecum dezarmat, infirm chiar. Înrăutățirea memoriei nu mă ajută încă să uit momentele în care reușeam să-i fac pe cei din jur să zâmbească. (Așa credeam eu, cel puțin). Mă simțeam privilegiat, uneori admirat chiar, iar după ce „ ovațiile” conteneau, ecoul lor îmi răsuna, pentru un timp, plăcut in urechi. (egoul).

De ce mă plâng însă de alții, când și mie îmi vine greu să glumesc? Nu este oare acesta un alt simptom al lipsei simțului de umor? Îmi vine și mai greu să râd atunci când cineva se străduiește în mod vădit să-i amuze pe cei din jur. De când am ințeles acest lucru, încerc disperat să evit astfel de situații, deși sunt perfect conștient de faptul că râsul și simțul umorului sunt elemente distincte ale comportamentului uman. Există și animale care par să râdă, în timp ce umorul aparține, în exclusivitate speciei umane.

Se spune ăa umorul cu adevărat sănătos este cel din care cinismul lipsește cu desăvârșire. În acest caz, lucrurile se complică în mod serios, fiindcă mărturisesc: nu mi-a plăcut niciodată umorul din care era omis măcar  un dram de cinism. Mi-am dat oare seama de greșeala comisă? Sau am fost avertizat de prea multe ori? Nu mai sunt sigur, ambele variante pot fi valabile. Am însă impresia că nu reprezint un caz absolut izolat; apelurile obsesive pentru renunțarea la cinism, cât și cele care cheamă la o corectitudine politică deseori exagerată, vor naște, mă cam tem, un umor diferit de cel cu care am fost obișnuiți. Mai steril, mai lipsit de picanterie, mai nevinovat, mai potrivit cerințelor rețelelor de socializare pe internet. Iar după un timp, lumea va fi poate nevoită să trăiască fără umor, chiar dacă Freud  considera cândva că ar fi vorba despre „cea mai importanta cucerire a omenirii”, umorul reprezentând o armă efectivă împotriva  durerii şi a suferinței. Ce-i drept,  aș prefera şi eu o lume fără suferințe; fără umor, însă, prețul ar fi prea mare.

George Farkas