Anul Nou a debutat cu o avalanșă de știri din toate colțurile lumii, cele mai multe îngrijorătoare. Lumea a devenit parcă prea agitată. O nervozitate excesivă se manifestă în toate sferele politice și sociale. Poate să fie și o stare indusă de excesul de informații cu care suntem asaltați zi de zi, ceas de ceas, pe o mulțime de canale de comunicație care alimentează  ”piața de știri” cu vești senzaționale. Schimbarea  evenimentelor  se petrece într-un ritm atât de alert încât ” analiștii” nu apucă nici măcar să le  comenteze înainte ca acestea să devină între timp perimate . Dar sunt și ”știri” care  rămân mereu în actualitate…,

Amenințări și demonstrații

Sinistrul dictator nord-corean Kim-Jong-Un stă cu ”degetele pe butoane” gata oricând să arunce lumea într-un haos nuclear sau, cel puțin, amenință că o va face. Un alt dictator deghizat în  ”părinte spiritual” al poporului ”său”, Ayatollahul Iranului, Khamenei,  zâmbește pașnic pe ecranele televizoarelor iraniene, în timp ce o demonstrație pașnică  a unor pături sociale, reprezentând cu precădere clasa mijlocie, este lichidată  de autoritățile iraniene prin mijloace deloc pașnice. Demonstranții cereau (îndreptățit) viață mai bună, justiție mai dreaptă și pedepsirea corupților. Una din recentele teme ale presei proguvernamentale din Republica Islamică Iran a fost provocatoarea întrebare de ce Coreea de Nord este lăsată ”să-și arate mușchii”,  etalându-și cu o insolentă grandomanie capacitatea  nucleară (care nu este nici pe departe atât de periculoasă, pe cât încearcă propaganda comunistă să o acrediteze ☹) în timp ce Iranul a fost determinat să semneze acordul de limitare a programului său  nuclear, în schimbul ridicării sancțiunilor economice care i-au fost impuse de SUA și aliații ei occidentali.

Protestatari în Iran

Demonstranții din orașele iraniene au protestat pentru  îmbunătățirea condițiilor economice  precare determinate în bună măsură de aceste sancțiuni. Dar, mai ales, pentru faptul că nici după ridicarea sancțiunilor, populația Iranului nu a simțit efectele benefice așteptate. Adevărul – refuzat celor 80 de milioane de iranieni de către dictatura islamistă – este că ambițiile regimului, de a deveni mare putere și lider al lumii islamice, au determinat cheltuieli uriașe învestite pentru înarmarea nucleară și pentru finanțarea mișcărilor teroriste și a ”jihadului” mondial, cheltuieli care au devastat  economia țării oricum slăbită de scăderea drastică a prețului produselor petroliere, cea mai importantă sursă de venituri pentru Iran.

”Regimul fundamentalist” nu glumește. ”Moderatul” președinte Hassan Rouhani, adresându-se protestatarilor, le-a ”amintit” că e dreptul lor să-și exprime opiniile, dar că guvernul nu va tolera violarea ordinii publice și provocarea  de neliniști sociale. Bineînțeles  n-a omis să sublinieze că responsabili pentru demonstrațiile antiguvernamentale sunt Israelul și Statele Unite, precizând  că ”dușmanii” nu au putut suporta succesele Iranului în bătălia împotriva ”regimului sionist” susținut de americani și încearcă să se răzbune prin ațâțarea și provocarea unor segmente ale populației împotriva guvernului. După cum era de așteptat, demonstranții – după ce peste 5000 dintre ei, în mare parte studenți, au fost arestați – nu au rezistat presiunilor care au culminat cu ”contra-manifestaţiile” organizate de autorități. Cel puțin pentru moment poporul iranian a fost ”învins” de islamiști:)

Demonstrații …la trecut

Nu au fost multe demonstrații de stradă în cei aproape 40 de ani de la Revoluția Islamică  prin care ciudatul regim de ”dictatură democratică”:):) a răsturnat tronul Șahinșahului Mohamed Reza Pahlavi, ultimul monarh al Iranului. Dar au fost numeroase demonstrații premergătoare Revoluției din 1979, în perioada domniei Șahului, care a fost și ea autocratică. Cea mai amplă demonstrație a avut loc în 5 – 6 ianuarie 1963 la Teheran și Qom (orașul sfânt al musulmanilor șiiți) cu participarea masivă a populației. Peste o sută de mii de oameni îmbrăcați toți în alb (culoarea de doliu a iranienilor ca și a evreilor de altfel,) au cerut eliberarea Ayatollahului Khomeyini,  arestat cu două zile înainte din ordinul Șahului.

Khomeyini, un dușman neînduplecat al proiectului de modernizare susținut și aplicat cu asiduitate de Șah, l-a acuzat pe acesta de complot antinațional în cârdășie cu Israel (!). Demonstrația s-a soldat cu arestarea  câtorva sute de protestatari, împușcarea  altor sute și cu expulzarea lui Khomeyini din Iran. Avea să se întoarcă victorios după 16 ani de exil petrecuți în Franța (întotdeauna prietenoasă cu ”islamul”). De data asta l-a expulzat el pe Șah care nu se bucura de susținere populară din cauza măsurilor dictatoriale cu care a încercat să modernizeze și să secularizeze societatea iraniană. Ruhollah Khomeyini era aproape octogenar când a luat în stăpânire Republica Islamică Iran, pe care tot el a creat-o. În fruntea statului se afla el însuși ”Liderul suprem” – Ayatollah – instalat pe viață, având autoritate absolută asupra  sistemului legislativ, executivului și  sistemului de justiție.

Teocrație și/sau democrație ?

Ayatollahul este totodată și șeful religios  cel mai important, Imamul Islamului Şiit, un grad echivalent cu Califul Islamului Sunnit. Există însă  o diferență esențială între abordările celor două curente ale islamului. La suniți  prevalează calitatea de ”șef politic” (sultanul în Imperiul Otoman), pe când la șiiți dominantă este calitatea de ”șef religios”. Această distincție aparent neesențială este cheia înțelegerii  ”fundamentalismului”  islamic.  Puterea reală este deținută de ulama – comunitatea învățaților islamului – din rândul cărora se recrutează elita conducătoare. Acești învățați studiază de la vârsta de 6 ani în școli religioase, (madrasah) conduse de mentori, fără să existe vreun program impus. Obiectele de studiu sunt exclusiv religioase, bazate de Coran , pe  ”hadith” ( faptele și spusele atribuite lui Mahomed)  și, mai ales, pe şaria – legislația islamică – care, printre multe alte prevederi, practică discriminarea femeilor și pedeapsa cu moartea. Legile aspre ale şariei nu trebuie doar cunoscute, ci și riguros aplicate. În acest scop Khomeyini a alcătuit un corp de elită, îndoctrinat, devotat și necruțător Consiliul Gardienilor, format din juriști și clerici islamiști. Partea ”democratică” a regimului este formată din Majlis – parlamentul cu 290 de deputați aleși dintre candidații numeroaselor ”partide”  (câteva exemple: Partidul Clericilor Combatanți, Societatea Profesorilor de Seminar din Qom, Fidelii Revoluției Islamice  și multe altele asemenea 😊).

Cei doi ayatollahi

În același mod ”democratic” se aleg nu numai autoritățile administrațiilor locale, ci și președintele care, asemenea modelului american, numește și conduce guvernul. Noi care am experimentat modelul ”democrației populare” recunoaștem trăsături cunoscute în ”democrația islamistă”:) Acest tip de abordare politică contravine violent tendințelor de liberalizare și globalizare promovate de SUA și puterile occidentale, manifestându-se ca o anti  ”primăvară arabă”.

SUA și Iran

În anul 1925 printr-o lovitură de palat s-a proclamat șahinșahul Iran-ului un ofițer obscur cu numele de Reza Kahn instituind o nouă dinastie care s-a numit Pahlavi. Era perioada de după Primul Război Mondial, cu mari zguduiri politice și economice care au favorizat apariția și consolidarea celor două dictaturi extremiste fascist și comunist. Iran era un obiectiv important atât pentru ruși cât și (poate mai ales) pentru nemți. Dar prezenta cu mult înainte un interes major pentru Marea Britanie. Reza Șah a cochetat prea insistent cu germanii, așa că din motive de securitate, odată cu intrarea în Iran a trupelor britanice și sovietice, Reza Khan a fost obligat să abdice, în favoarea fiului său Mohammad Reza Pahlavi. Noul șahinșah – pro occidenta l– a propus un program rapid și îndrăzneț, de modernizare a Iranului, pe un drum accelerat spre ”Marea Civilizație”.  A organizat o manifestare fastuoasă cu ocazia  aniversării de 2500 de ani de existență a statului Iran.

Mohamed Reza Pahlavi – ultimul şah din Iran

Dar a întâmpinat o rezistență acerbă din partea puternicului cler şiit, dar și din partea clasei de mijloc, din cauza ritmului forțat și a mijloacelor nedemocratice  prin care a vrut să-și ducă la împlinire curajosul proiect de dezvoltare. Primul său ministru Mossadegh, influențat de ideologiile socialisto-naționaliste la modă, a hotărât naționalizarea industriei petroliere, lovind puternic în interesele companiilor britanice care se ocupau de extracția și prelucrarea petrolului iranian. În apărarea intereselor occidentale, președintele american Eisenhower a aprobat o acțiune CIA pentru înlăturarea lui Mossadegh, în anul 1953. Aceasta este una din argumentele Iranului, pentru atitudinea sa anti-americană. După intervenția americană naționalizarea industriei petroliere a fot infirmată și efectele ei anulate, Mossadegh a fost arestat, dar programul de ” occidentalizare” al șahului a continuat cu puternic suport american și cu puternica obstrucție a clerului șiit. După instalarea Republicii Islamice a izbucnit scandalul ”ostatecilor”. Peste 50 de americani au fost ținuți în captivitate (un fel de arest la domiciliu:) la ambasada SUA din Teheran, timp de 444 zile, ceea ce a condus la ruperea relațiilor diplomatice. Încercarea eșuată  a unui ”comando” american de a-i elibera a înveninat și mai rău relațiile cu SUA. Un vas de război american, staționat în Golful Persic, a doborât din eroare un avion iranian cu 290 de pasageri la bord. În anul 2002 (după 9/11) președintele Bush jr. a denunțat Iranul ca fiind parte a ”Axei Răului” alături de Siria și Coreea de Nord, acuzându-l că desfășoară un program secret de înarmare nucleară. De aici a început un deceniu de acuze, suspiciuni și sancțiuni până în anul 2015 când a fost convenit la inițiativa președintelui Obama, un acord de limitare a înarmării nucleare între Iran și statele ”nucleare”, în schimbul ridicării sancțiunilor economice impuse Iranului. Însă acest acord trebuie reconfirmat periodic. Evident că acesta nu este un motiv pentru guvernul iranian să se apuce să iubească  America, dar ar trebui măcar să nu-l mai provoace pe ”Uncle Sam”

Iran și Israel

De la Revoluția Islamică din 1979 s-au perindat la conducerea guvernului iranian șase președinți. Toți au fost ” anti-americani” și ”anti-israel”, aceasta fiind politica impusă de cei doi ayatollahi întâi Khomeyini și din 1989, Ali Kameney, dar cel mai ”anti” a fost Ahmadinejad un neavenit președinte al Iranului, predecesorul actualului președinte Hassan Rouhani. El a  fost reales pentru un al doilea mandat,  probabil pentru promisiunea de a șterge Israelul de pe hartă.  El  a declarat oficial că ”evreii și creștinii s-au abătut  de la  drumul cel drept. Sunt false pretențiile că aceste religii vor salva omenirea. Doar islamul este singura religie care va salva omenirea.” A fost  un antisemit  care a negat Holocaustul.  În perioada 2005-2013, în timpul președinției lui Ahmadinejad, relațiile dintre Israel și Iran au devenit foarte tensionate. Iran a instruit și a finanțat ”Hezbollah” din sudul Libanului, o organizație teroristă care a declanșat războiul cu Libanul în 2006. A susținut ”Hamas”, organizația   care din 2005  stăpânește Gaza și terorizează așezările israeliene învecinate. Iranul  a înarmat și a finanțat rețele teroriste în numeroase părți ale lumii. A organizat și a înfăptuit atentatul asupra Ambasadei Israelului din Argentina și, după alți doi ani, atentatul asupra sediului Comunității Evreiești din Buenos Aires, soldat cu 85 de morți.

Hezbollah – o grupare finanţată de Iran

Este de notorietate faptul că Israel a întreținut relații excelente cu Iran,  pe întreaga perioadă a domniei şahinșahului  Mohamed Reza Pahlavi, cu toate că Iran era și atunci o țară musulmană (nu chiar atât  de bigot-musulmană cum a devenit după ”revoluția” din 1979:)).   Încă din perioada guvernului condus de Ben Gurion, Israelul a promovat strategia de a întreține relații pozitive cu țările musulmane ne-arabe (Turcia, Iran,  Etiopia,  Azerbaidjan).

Deși Khomeyini după ce s-a instalat la putere a rupt legăturile diplomatice cu Israelul etichetat ”Micul Satan” (ceea ce era destul de ”onorabil” dacă socotim că SUA erau ”Marele Satan”:) legăturile neoficiale mai ”funcționau”.
Schimbarea radicală a naturii relațiilor dintre Israel și Iran,   devenite  fățiș ostile, s-a petrecut după Războiul din Golful Persic (1980), determinat de atacarea Iran-ului de către Saddam Hussein.  Acest lung război dintre Iran și Irak – care a durat 8 ani –  s-a soldat cu un final nedecis, ambii combatanți clamau victoria . Paradoxal cei doi ”satani” (SUA și Israel:) au susținut cu arme și logistică tabere opuse. Pe lângă sprijinul logistic, Israel a bombardat în 1981, reactorul nuclear irakian. Miza războiului a fost unul politico-religios, Iranul șiit și islamist, contra unui Irak sunit (dar cu o importantă minoritate șiită) și naționalist. Războiul a sleit ambele țări, Irak și-a dezvoltat o armată înfricoșătoare (a patra ca importanță din lume) dar a rămas cu o imensă datorie externă, creditorii cei mai importanți fiind Arabia Saudită și Kuweit. Saddam Hussein s-a gândit că cel mai simplu poate rezolva presiunea datoriei, dacă  ”înghite” Kuweit- ul cu, datorii cu tot:)). Lumea arabă, dar mai ales Statele Unite, nu au acceptat ca Saddam să ocupe Kuweit-ul. O atitudine îngăduitoare ar fi putut crea un precedent periculos. Printre altele, însemna că ar fi trebuit acceptată și ocuparea așa ziselor ”teritorii palestiniene” de către Israel, în urma Războiului de Şase Zile. Întrucât SUA a rămas singura mare putere în zonă  (Uniunea Sovietică era în curs de destrămare:) ea a stabilit regula jocului. Apărătorii Kuweitului au format o coaliție condusă de Statele Unite, la care s-au aliniat 34 de state (State din Asia și Europa). De cealaltă parte era practic doar Irak secondat ”simbolic” de PLO (Organizația de Eliberare a Palestinei și Yemen. Israel și Iran au rămas neutri în Războiul din Golf (1990) care a durat cinci săptămâni. Însă, deoarece ”nici-o faptă  bună  nu rămâne nepedepsită” Israelul neutru a fost bombardat cu proiectile irakiene.

Bomba

Cauza principală a vrăjmășiei dintre Iran și Israel este contenciosul nuclear. Orientul Mijlociu este un teritoriu pe care din ”vremuri imemoriale” se duc războaie mari și mici pentru supremație. Toate imperiile mari  ale istoriei au încercat să obțină hegemonia în această zonă care, timp de milenii, a fost teatrul celor mai semnificative întâmplări consemnate  în istoria civilizației umane. Această ambiție nu a încetat să tulbure apele Orientului Mijlociu nici în timpurile contemporane. După cel de al Doilea Război Mondial, noi configurații politice și noi ideologii s-au conturat și un nou factor esențial – petrolul – a modificat și a determinat interesul și echilibrul puterilor. Dar și o nouă armă mai teribilă decât toate cele de până acum: arma atomică. În 1948, în acest peisaj, pe lângă multe state noi, a apărut şi  unul atipic: Israelul noul stat evreiesc care a tulburat și mai mult apele învolburate ale Orientului Mijlociu. Conștienți de faptul că sunt înconjurați de inamici, evreii,  care au trecut prin cea mai dramatică experiență a vreunui popor, erau hotărâți să nu mai permită repetarea unei tragedii cum a fost Holocaustul. Și să nu mai lase propria lor securitate în grija altora. În mai puțin de 10 ani , în perioada 1956-1965 s-a  realizat centrala nucleară de la Dimona, cu sprijinul Franței, dar mai ales cu efortul și priceperea unui important grup de savanți și tehnicieni evrei. Israelul nici nu a afirmat nici nu a negat că ar avea ”arma nucleară” dar toată lumea şi, mai ales cei din Orientul Mijlociu, erau convinși că o are. Singurul ”stat nuclear” din Orientul Mijlociu, al șaselea din lume. Guvernul israelian a declarat solemn că nu va folosi niciodată o astfel de armă  – primul! În același timp și-a asumat public și ”doctrina Begin” potrivit căreia poate  lua măsuri preventive pentru a împiedica potențiale agresiuni nucleare ale altor state din zonă. Prin asemenea ”lovituri” au fost temperate ”aventurile nucleare” din Irak și Siria și a fost serios avertizat guvernul iranian care reprezenta un pericol potențial major pentru existența Statului Israel.

Evreii și perșii

Adversitatea aparent ireconciliabilă care înfierbântă mințile liderilor din Teheran, dar și   a celor din Ierusalim (pe care Iranul refuză să-i recunoască:) are o vechime  doar de  trei decenii.  Relațiile bune dintre perși și evrei, uneori chiar de strânsă prietenie pot fi socotite de aproape trei milenii!

Potrivit Bibliei, dar și dovezilor arheologice, micul regat Iudeea a fost devastat în anul 568 (î.Cr.) de oștile babiloniene, sub comanda regelui Nabucodonosor. În  acest atac a fost dărâmat și Templul din Ierusalim – de pe atunci capitala iudeilor – iar iudeii au fost luați robi și deportați în Babilon. Nu peste multă vreme Regatul Babilonian (împreună cu evreii care au fost deportați acolo) precum și alte regate și imperii din Orientul Mijlociu (Asiria, Sumeria, Caldeea Media, Akkadia) au fost rând pe rând cucerite și supuse de  Cyrus cel Mare întemeietorul Imperiului Persan.

Cirus cel Mare

Încă din primul mileniu (î.Cr.), triburile persane aderaseră la un fel de cult monoteist (zoroastrism), astfel s-ar putea explica bunăvoința și sprijinul pe care Cirus l-a acordat evreilor deveniți supușii lui după cucerirea Babilonului. I-a eliberat, i-a ajutat să se întoarcă în Iudeea și i-a sprijinit să-și reconstruiască un templu, în locul celui dărâmat. E adevărat că doar vreo 50 de mii de evrei au acceptat vicisitudinile drumului de întoarcere. Majoritatea evreilor au rămas în Babilon și în multe alte orașe ale imperiului persan, au înființat acolo meșteșuguri, negoțuri, școli și case de rugăciune De-a lungul vremii și cu contribuția a două mii de rabini, s-a scris cel mai important cod de legi și culegere de istorii – în strânsă conexiune cu Tora – cunoscut și recunoscut ca Talmudul Babilonian.

Cirus îndeamnă evreii să meargă la Ierusalim

Strănepotul lui Cyrus ( Koreș-ebr.) numit Artaxerxes (Ahașveroș în folclorul imaginar evreiesc)  a mutat capitala imperiului la Susa. În istoria legendelor evreiești Susa a fost scena celei mai iubite sărbători, Purimul, singura care se serbează cu delicii stropite din belșug cu vin. Cu acest prilej evreii recitesc, an de an, povestea frumoasei Ester  soția (a doua:) a lui Ahașveroș (iată deci că  evreii sunt chiar înrudiți – prin alianță – cu perșii!

Povestea Esterei

Imperiul persan, cel mai mare stat al Orientului Mijlociu de peste 25 de secole, a cunoscut multe migrații, năvăliri, cuceriri dar a reușit să-și păstreze o continuitate a populației, să-și conserve limba farsi  care i-a conferit și o identitate culturală proprie. În această continuitate  au avut ca parteneri fideli evreii din Persia. Au mai fost și alte minorități în imperiul persan, dar evreii au reușit performanța de a fi cei mai asemănători și, în același timp, cei  mai deosebiți de populația majoritară.

Persia a fost cucerită de arabi, dar trebuia să fie cucerită și de islam. Perșii care practicau frumosul cult ”zoroastrian”, aveau de ales între cele trei alternative: sclavie, moarte sau convertire la islam. În fața acestor alternative perșii au acceptat să devină musulmani, dar au refuzat să devină arabi, păstrându-și limba și  cultura persană, dar scrisă cu caractere arabe.

În timp ce arabii ”cucereau vestul” popoarele migratoare, mongoli, turci, avari și altele, devalizau ”estul”. Persia, zdruncinată de acest șir de evenimente,  a cunoscut o stagnare de câteva secole, începând să-și revină abia la începutul secolului 16, odată cu instalarea dinastiei safavide care a legiferat convertirea Iranului de la islamul sunit, la islamul șiit. Dincolo de diferențele cultice și rituale, islamul șiit se consideră întemeiat de Ali, ginerele și vărul lui Mahomed. Aceasta însemna că filiația puterii se face ereditar, nu prin decizia comunității cum consideră suniții.

Islamul șiit are unele analogii cu iudaismul și creștinismul (istoria lui Iosif/Yusuf  și cei 12 frați care l-au vândut în Egipt sau nunta la care dintr-un singur fruct se îndestulează toți oaspeții și multe alte pilde, legende, istorii)  cea mai semnificativă fiind credința quasi-mesianică, potrivit căreia  al 12-lea profet, ”Mahdi” va veni ca un vestitor cu puțin înainte de sfârșitul lumii, un fel de  Mesia, aducând alinarea celor care au păcătuit.

În perioada cuceririi arabe, evreii aveau, ca peste tot în lumea musulmană,  un statut de ”cetățeni de rangul doi” cărora li se permitea să-și exercite netulburat credința,  li se asigura protecția vieții  și scutirea de militărie în schimbul unei ”taxe”. Se întâmplau și încălcări ale acestui ”aranjament” în numeroase locuri populația musulmană comitea violențe ”de nedescris” împotriva evreilor ”dhimi”. Dinastia safavidă, care a introdus șiismul ca religie de stat,  nu a adus nici-o ameliorare în existența evreilor din Persia, ba dimpotrivă, viața lor a devenit mai grea, discriminarea mai accentuată. Evreii au fost obligați să poarte îmbrăcăminte și semne distinctive. Până în secolul XIX, tratamentul aplicat evreilor a fost ostil. În1839, orașul Meșhed (astăzi al doilea oraș ca mărime după Teheran cu 3,3 milioane de locuitori) ghettoul  a fost asaltat de o mulțime șiită, au fost uciși 36 de bărbați evrei, au fost violate 7 fetițe. În următoarea zi au fost forțați toți membri celor trei sute de familii care locuiau în ghetto, să se convertească la islam. Se spune că ei au continuat  în casele lor să respecte legile evreiești  și să se simtă evrei. Un fel de ”marani” musulmani. Poate nu întâmplător recentele demonstrații din Iran au început în orașul Meșhed:)

Iranul și evreii

Sfârșitul secolului XIX și începutul  secolului XX au fost martorele unei însemnate emigrări a evreilor farsi, în ciuda suportului si intervențiilor făcute la autoritățile persane de către organizațiile evreiești europene  Alliance Israélite din Franța sau Moses Montefiori din Anglia, tratamentul rezervat evreilor continua să fie discriminatoriu. Mulți evrei farsi au făcut alia în Palestina unde s-au alăturat pionierilor din Europa de Est care au pus bazele viitorului Stat Evreu. Mulți au emigrat și în Statele Unite.

Evrei farsi în Israel

După venirea la putere a dinastiei Pahlavi, dar și ca urmare a demarării industriei de extracție și prelucrare a petrolului, situația economică a țării  s-a îmbunătățit în ritm alert, s-au făcut pași rapizi spre modernizare și democratizare. Situația evreilor s-a ameliorat simțitor și emigrarea lor s-a diminuat. Ca o dovadă palpabilă a schimbărilor profunde, țara  și-a schimbat numele folosit în relațiile internaționale din ”Persia” în ”Iran”. Șahul Reza Khan un om cu orientări extrem de naționaliste, s-a orientat spre prietenia și alianța cu Germania hitleristă. În acea perioadă, se zvonea în Iran că Hitler s-ar fi convertit în secret la islamul șiit și va sprijini Iranul să redobândească teritoriile ocupate de sovietici (Azerbaidjan, Caucaz, Asia centrală) cu condiția  să învingă pe ruși, englezi și ..evrei. Ca o dovadă a simpatiei față de naziști, șahul a ordonat arestarea lui Șmuel Hayyim conducătorul mișcării sioniste din Iran,  care a fost executat în 1931.Un vârf al atitudinii anti evreiești,a fost în anul 1948, după proclamarea Statului Israel. În următorii 5 ani, până la debarcarea  primului ministru Mossadegh, au emigrat aproape o sută de mii de evrei iar din  anul 1979  anul instalării Republicii Islamice alți o sută de mii.

Mai trăiesc azi în Iran în jur de zece mii de evrei. Ei se declară antisioniști, anti israelieni, dar pro islamiști și pro iranieni. Evreii farsi care trăiesc în Israel, două sute de mii la număr,  și cei o sută de mii din Statele Unite, privesc, probabil,  cu nedumerire la frații lor rămași în Iran.

Și noi.

Tiberiu Roth, 16 ianuarie 2017