Am pășit ușor năuciți în noul an. Lumea a devenit obositoare mai ales pentru cei care nu se mai pot bucura de plăcerile pe care le-au savurat în tinerețea lor  inconștientă.  Au devenit o obsesie  sau un fel de frenezie, sărbătoririle, aniversările, comemorările, jubileele, întâlnirile de 10, 20, 25 sau 50 de ani și, mai nou, centenarele. Începem să retrăim evenimente care s-au petrecut cu un secol în urmă. O fi un refugiu într-o altă lume în care ne imaginăm că era mai bine sau doar o încercare de  a înțelege cum și ce am devenit de atunci? Oricare ar fi motivația, ne înghesuim să organizăm, să contribuim sau măcar să participăm la evenimente în care ne amintim ce și cum a fost. Sau poate acesta este un surogat al nemuririi? Anul 1918  al cărui centenar este anul în care am pășit – a rămas în cărțile de istorie ca anul în care a luat sfârșit Primul Război Mondial. Un moment tragic în nesfârșita istorie a războaielor purtate pe Pământul nostru care, îmbătrânind, ar fi trebuit să devină mai înțelept și mai îngăduitor. Dar aveam să constatăm noi  cei care ne-am născut după acest cataclism că Primul Război avea să fie urmat de un AL DOILEA mult mai cumplit.  Ce va urma ?

Centenar în Orientul Mijlociu

Am deschis prima foaie din Anul Centenar 2018. Un secol a trecut de la prima mare încleștare care a cuprins întregul glob pământesc și încă depănăm cu fervoare istoria evenimentelor petrecute atunci, căci multe din ele au lăsat urme de neșters. Binecuvântate de unii, blestemate de alții.  Istoria omenirii care se măsoară în cel mult zeci de mii de ani   – spre deosebire de istoria pământului care se măsoară în miliarde de ani – este culegerea mărturiilor scrise și nescrise despre luptele  și mai apoi războaiele pe care oamenii le-au purtat unii cu alții.  Războaiele se purtau în diferite colțuri ale lumii, între diferite ” grupuri ”sau ”grupări” , pentru diferite scopuri sau interese, simultan sau succesiv, în diferite moduri și cu diferite ”tehnologii”.  Ceea ce a adus ”nou” Primul Război Mondial a fost contopirea într-o imensă ”oală” a unui mare număr de războaie (”mai mici”:) între două ”mari grupări”.

Mii de evrei din România luptau în vara anului 1917, în rândurile Armatei Române care înregistra succese în bătăliile purtate la Mărăști, Oituz și Mărășești împotriva Puterilor Centrale.  Alți evrei din România luptau probabil în același timp în rândurile Armatei Britanice în bătăliile purtate pe frontul Gaza-Beer Șeva din Palestina, tot împotriva Puterilor Centrale.  La Mărăști soldații inamici erau unguri și germani, în Gaza erau turci și germani.

Primul Război Mondial a izbucnit pe fondul marilor dispute pentru controlul resurselor și piețelor lumii.  Pe scurt, miza era dominația lumii.  Primul Război Mondial a fost urmat de cel de al Doilea, dar miza a rămas neadjudecată:). În Primul Război Mondial (pentru simplificarea exprimării ar trebui să folosesc un acronim, dar  ”PRM”  îmi displace și acum 🙂 strategii militari al celor două tabere  care se confruntau au identificat și s-au concentrat pe câteva teatre de operațiuni. Europa de Vest (frontiera franco-germană), Europa de Est (Balcani și Baltica),  Caucazul, Strâmtorile (Dardanele-Gallipoli) și Orientul Mijlociu.

Un imperiu moare, altul (mai:) trăiește

Până la începutul războiului, puterea dominantă în Orientul Mijlociu era Imperiul Otoman, chiar după ce, în urma ”Revoluției” Junilor Turci, hegemonia otomană mai slăbise. Teritoriul și populația fostului imperiu s-a împărțit între 46 state astăzi suverane! Dacă populația unei părți  din aceste state s-a considerat subjugată, asuprită și jecmănită de ”Sublima Poartă” cea mai mare parte a populației imperiului – arabii – acceptau suveranitatea otomană, Sultanul fiind Califul tuturor musulmanilor (suniți:).

A fost nevoie de influența occidentală pentru ca să se închege sentimentul național  al arabilor (devenit cu timpul chiar naționalist:) care,  în cele din urmă, au fost mobilizați tot de către unele puteri occidentale să se răscoale împotriva autorității Otomane. Cele două mari puteri  europene ale ”Antantei”, Franța și Marea Britanie, și-au împărțit zonele de influență asupra Orientului Mijlociu chiar înainte de a fi învins și izgonit pe turci. Pentru englezi obiectivele majore erau accesul și controlul la Canalul de Suez, precum și Mesopotamia (Irak-ul de azi) cu resursele ei de petrol. Ambele obiective erau condiționate de controlul Palestinei, în condițiile în care Siria și Liban fuseseră deja ”alocate” Franței, prin bine cunoscutul acord ”Sykes-Picot”.  Britanicii au extins între timp asupra Egiptului protectoratul lor, astfel încât Egiptul avea propriul său rege, sultanul ne mai exercitând drepturi suverane.  Astfel era asigurat  controlul malului vestic al Suez-ului, de către englezi. Malul estic, adică peninsula Sinai era încă sub controlul armatei turcești care avea o linie de apărare fortificată între Gaza și Beer Șeva. Armata britanică de sub comanda generalului Murray nu reușise să străpungă această linie de apărare, în spatele căreia era masată o armată otomană de aproape 100 de mii de militari. Pentru Antantă era important să se neutralizeze o forță militară consistentă a Imperiului Otoman care deținea încă o mare armată disciplinată organizată și relativ bine înzestrată. Dacă pentru Franța  miza cea mare era în vestul continentului european, pentru britanici primordial era Orientul Mijlociu.

Forța Marii Britanii – imperiul dispersat pe toate continentele – era întruchipată de flotă, iar flota avea nevoie de combustibil, de petrol.  Englezii, care de la începutul războiului au pornit la invazia Mesopotamiei (actualul Irak:), au reușit să ocupe capitala Bagdad, îndreptându-se în ritm alert spre câmpurile petroliere. Ei se pregăteau de instalarea unei conducte petroliere care să faciliteze transportul petrolului irakian spre Marea Mediterană. Singura opțiune avantajoasă pentru englezi era deversarea petrolului de pe conductă prin portul Haifa, dat fiind că celelalte porturi importante erau în Liban și Siria, aflate în zona de influență franceză.  Suficiente argumente pentru Guvernul Britanic ca să fie îngrijorat de  impasul în care se afla armata din  Sinai blocată în deșertul Negev deși au fost aduse întăriri din Africa de Sud și chiar din Australia.  Cum e aproape firesc în asemenea situații, primul ministru britanic Lloyd George a hotărât înlocuirea generalului Murray șeful militar al operațiunilor din Palestina.

Generalul și cavaleria

Generalul Allenby intră in Ierusalim -Orașul Vechi prin poarta Jaffo

Noul șef numit era Generalul Edmund Allenby, un comandant experimentat, care a luptat în fruntea trupelor britanice în războiul cu burii din Africa de Sud, apoi în Franța împotriva germanilor în fruntea unei mari unități denumită Forța Expediționară Britanică.  Acolo a luat parte la bătăliile decisive  de la Ypres și de pe Somme. Primul ministru i-a încredințat misiunea de a cuceri Ierusalimul ca un ”dar de Crăciun” oferit poporului englez greu încercat și obosit după aproape 4 ani de război.  A  ajuns la post în iunie 1917, la Raffah lângă Gaza, unde a primit vestea că fiul lui de 19 ani a fost ucis pe front, în Franța.  Trecând peste drama lui personală, Allenby care a fost cu ani în urmă comandantul unei divizii de cavalerie, și-a conceput o strategie bazată pe folosirea intensă a cavaleriei, ceea ce în  zonele deșertice nu era o extravaganță. Bizuindu-se pe  divizia ANZAC ( ”Australia & New Zealand Army Corps”) venită cu cai cu tot din Australia și Noua – Zeelanda, generalul Allenby a reușit să învingă armatele otomane în bătălia de la  Beer Șeva  (”Șapte fântâni” – ebr) după 6 zile de lupte crâncene care s-au încheiat în 31 octombrie

La aniversarea unui secol de la această victorie care a  deschis drumul spre cucerirea Ierusalimului, la Beer Șeva –  pe atunci un sat pierdut în deșert cu 800 de locuitori arabi și vreo sută de evrei, azi capitala înfloritoare a Negev-ului, cu 200 de mii de locuitori din care 4 mii de arabi – s-a organizat o întâlnire impresionantă cu o delegație de 200 de membri ai ”Asociației Australiene a Cavaleriei Ușoare”.   Evreii din Beer Șeva de azi sunt urmașii celor care au făcut alia din Rusia, România, Africa de Nord, Etiopia și chiar din India. Călăreții australieni sosiți la festivitate erau păstrătorii gloriei  ANZAC care nu mai există în Australia sau în Noua Zeelandă, două state acum independente și prospere. Dar toți participanții la întâlnire, au cinstit împreună memoria miilor de luptători care-și dorm somnul de veci în Cimitirul Militarilor Britanici din Beer Șeva, apoi  au onorat împreună amintirea luptelor în Parcul Soldatului Australian și tot împreună şi-au exprimat respectul la Memorialul Turcesc pentru miile de soldați ai armatei otomane, care au căzut în lupte.  Între morți este pace. . .

Victoria de la Beer Șeva a deschis drumul spre Jaffa și zona deluroasă a Iudeei.  Linia ferată construită de germani pentru facilitarea călătoriei pelerinilor musulmani spre Mecca și Medina avea o ramură care trecea  prin Beer Șeva și făcea legătura cu Jaffa și Ierusalim.  Folosirea liniei ferate, cu toate că pe multe tronsoane fusese distrusă de turci, facilita comunicația și transportul unor materiale necesare frontului în continuă mișcare.  După bătălia de la  Jaffa, câștigată spre mijlocul lunii noiembrie, de trupele aflate sub conducerea generalului Allenby, a urmat Marele Premiu al războiului din Palestina: Ierusalimul.  În data de 11 decembrie Allenby a intrat pe jos – din respect pentru locurile sfinte – în Orașul Vechi, prin Poarta Jaffa. Privind fotografiile care au imortalizat momentul, nu se poate să nu ne vină în minte același drum parcurs tot cu pasul, de trei generali: Moșe Dayan, Ițhac Rabin și Motta Gur cu o jumătate de secol mai târziu, când Ierusalim nu mai era doar un important obiectiv al Armatei Britanice, ci capitala în devenire a Statului Israel. Luptele pentru cucerirea întregului Ierusalim și împrejurimilor sale  s-au mai prelungit, dar primarul arab al orașului înmânase deja britanicilor cheile orașului, astfel încât Lloyd George (care era un creștin evanghelic și un sionist dedicat ) putea să fie mândru că promisiunea de Crăciun făcută englezilor s-a realizat. După o reducere a intensității luptelor din cauza sezonului ploios, în martie a fost ocupată Valea Iordanului, apoi Galileea. Ofensiva s-a încheiat prin capturarea Damascului, la 1 octombrie 1918.  Alături de iscusința de conducător militar a generalului Allenby  și vitejia trupelor pe care le-a comandat, o contribuție esențială la victoria Antantei în teatrul de război din Orientul Mijlociu și în Palestina, în speţâ, au avut-o evreii și. . . arabii.

Aniversarea Bătăliei de la Beer Sheva

Declarația de un secol

Războiul  Mondial se desfășura cu intensitate maximă pe toate fronturile.  Soarta lui era încă indecisă la începutul anului 1918. Două evenimente majore aveau să influențeze hotărâtor cursul conflagrației. Primul: Revoluția din Rusia – întâi democratică apoi devenită bolșevică – a condus la pacea  separată de la Brest-Litovsk, însemnând slăbirea considerabilă a Antantei prin ieșirea rușilor din război și consolidarea forței otomane care a scăpat de principalul său adversar. Al doilea: intrarea în război a Statelor Unite în aprilie 1917.  Ambele evenimente au influențat decisiv acțiunile Marii Britanii, cel mai important dintre statele combatante. Una  din aceste acțiuni  a fost ”Declarația Balfour” care a fost publicată în 2 noiembrie1917.  Între ”bătălia pentru Beer-Șeva” și ”bătălia pentru Ierusalim” Coincidență? Sau există vreo explicație pentru alegerea acestei date de acum un secol? Zeev-Lucian Herșcovici, reputat istoric israelian originar din România, a publicat în ”paginile” revistei noastre Baabel un articol interesant și exhaustiv în legătură cu împrejurările și cauzele probabile care au determinat nașterea acestui document important,  considerat  multă vreme un argument și o garanție pentru imigrația evreilor în Palestina.  Aș completa cu opinia că  ”Declarația Balfour” a dorit să fie sau pur și simplu a fost un imbold pentru a determina și apoi a răsplăti susținerea armatei britanice de către evreil din Palestina.

O armată evreiască?

Timbru Aniversar 100 de ani dela înființarea Regimetului Sion de catâri

Deși populația evreiască din Palestina a scăzut după izbucnirea Războiului Mondial, din cauza măsurilor represive luate de autoritățile otomane împotriva evreilor originari din Rusia care au fost (și au rămas) deținători de pașapoarte rusești, evreii din Palestina reprezentau aproape 20% din populație, ceea ce făcea de pe atunci să fie procentual cea mai numeroasă populație evreiască dintre toate țările lumii. Vreo 20.000 de evrei au fost extrădați sau deportați din Palestina. Chiar și în aceste condiții, prin capacitatea lor antreprenorială, prin educația și cultura pe care o aveau, prin solidaritatea și optimismul lor robust evreii au căpătat o influență politică și economică remarcabilă, care au pus-o în diferite circumstanțe la dispoziția armatei britanice.  Cele peste 70 de localități  cu populație evreiască din Palestina erau răspândite pe tot teritoriul țării, ceea ce era un considerabil avantaj logistic. Evident această dispersie a populației evreiești pe teritoriul țării crea vulnerabilități îngrijorătoare pentru securitatea localităților și așezămintelor evreiești.  Pe timp de război aceste vulnerabilități deveneau mai acute. Se impunea fără îndoială organizarea unor formații de autoapărare, ceea ce s-a și realizat, treptat, pornind de la  experiențele anterioare ale înființării așezămintelor. Mulți considerau aceste măsuri insuficiente. Doi sioniști remarcabili Zeev Jabotinsky și Iosef Trumpeldor,  ambii originari din Rusia, au lansat ideea și apoi au determinat realizarea unei ”armate evreiești”, prima după 2000 de ani.  Ei s-au întâlnit în Egipt, la Alexandria, unde a fost înființată o tabără pentru adăpostirea evreilor (cei mai mulți originari din Rusia) expulzați  din Palestina, de către turci, imediat după izbucnirea războiului, pentru motivul că ar fi fost cetățeni străini ai unei puteri dușmanei.  Majoritatea lor erau tineri care s-au înrolat cu entuziasm în originala formațiune militară organizată de cei doi, numită ” Regimentul Sion cu catâri” (Zion Mule Corps) . Regimentul a fost înființat în cadrul armatei britanice, de la care a primit arme și instrucție.  După o scurtă şi dificilă experiență de luptă, în peninsula Gallipoli, regimentul evreiesc a fost atașat armatei conduse de generalul Allenby și a participat glorios la eliberarea Palestinei de sub dominația turcă.

Și ”intelligence”?

Nu doar armata, ci multe alte organizații evreiești i-au susținut pe britanici în Bătălia pentru Palestina. Cea mai mare notorietate  a  dobândit ”organizația” – clandestină – NILI (acronimul expresiei ” Nețah Israel Lo Ieșaker”-ebr) o rețea  care furniza informații utile și necesare armatei britanice, despre manevrele armatei otomane.  Întemeietorul organizației în 1915 a fost Aaron Aaronsohn, un agronom socotit genial care în stațiunea agricolă înființată de el la Atlit – o localitate situată pe malul mării lângă drumul spre Haifa – a dezvoltat hibrizi de grâu rezistent la clima secetoasă, aducând astfel un aport esențial la dezvoltarea agriculturii în Ereţ Israel. A reușit să creeze relații ”sus puse” cu autoritățile otomane, prin contribuția adusă la înlăturarea unei invazii de lăcuste extrem de dăunătoare care periclitau recolta în Palestina anului 1913.

Sara Aaronsohn

Aaronsohn era născut la Bacău, familia lui a emigrat cu Prima Alia din Moinești (1882)  în Palestina, unde  împreună cu alți evrei originari din România, au întemeiat colonia (azi orașul:) Zichron Iaacov.  Cea mai activă membră a rețelei NILI a fost  Sara, sora lui Aaron cu o ”flotilă” de porumbei călători, prin care le transmitea britanicilor informațiile privitoare la mișcările turcilor. Împreună cu tatăl ei și cu alți membri ai organizației au fost arestați și torturați, după ce unul dintre prumbeii purtători de misive a fost interceptat de turci.  Sara s-a sinucis pentru a-și proteja familia și coechipierii.  Ca într-o tragedie antică, Aaron, care se întorcea dintr-o misiune la Londra, s-a prăbușit în Canalul Mânecii cu avionul în care călătorea.

Sionismul . . . în război

Începutul Războiului Mondial a produs o mare consternare, dar și o mare zarvă în WZO (Organizația Sionistă Mondială) ca de altfel în toate organizațiile cu caracter transnațional (deși pe atunci nu erau atât de multe ca astăzi:) ”Headquarter”- ul WZO a fost mutat la Berlin de președintele ”executivului” sionist, celebrul botanist Otto Warburg, ales în 1911 la al 10-lea Congres Sionist ținut la Basel.  Trei dintre cei  șase membri aleși ai ” executivului”  erau cetățeni germani, unul austriac și doi ruși.  De la o zi la alta ei deveniseră cetățenii unor puteri dușmane care erau în război! Cum se putea gestiona această situație bizară care însemna implicit că sute de mii de membri ai organizațiilor sioniste din întreaga lume trebuiau să se despartă în două tabere în ”luptă pe viață și moarte. ” Ceea ce complica și mai mult lucrurile era entuziasmul cu care evreii ”germani” s-au declarat fideli Germaniei imperiale (dar democrate:)  considerând că războiul împotriva Rusiei țariste (dar autocrate:) era un război drept și necesar.  Poate dacă ar fi intuit că după doar 20 de ani aveau să fie întâi indezirabili apoi exterminați în Germania, evreii ”germani” nu ar fi fost chiar atât de patrioți.

Oricum, situația din interiorul conducerii Organizației Sioniste Mondiale crea o diviziune periculoasă care se putea propaga în rândurile întregului popor evreu. Unii erau sioniști și priveau ca primordial realizarea Statului Evreu, alții – antisioniști – considerau ca prioritară loialitatea față de patria ai căror cetățeni erau și că orice alte opțiuni ar fi dăunat sentimentelor proprii și poziției lor sociale dobândite prin ani, decenii sau secole de conviețuire.

Chiar în rândurile sioniste erau păreri împărțite. Cei  din țările care reprezentau Puterile Centrale opinau că o victorie în război a Germaniei, Austro-Ungariei și Turciei  ar fi putut facilita întemeierea unui Stat Evreu pe teritoriul Palestinei, ținând seama de implicarea acestor state în proiectul promovat de Herzl încă de la începuturile mișcării sioniste.  Pe de ală parte, sioniștii din țările Antantei, mai ales cei din Anglia sperau să obțină sprijinul explicit al guvernului lor pentru proiectul sionist pe care-l vedeau realizabil cu sprijinul Marii Britanii.  Argumentele lor se bazau pe câteva considerații pragmatice, dincolo de intervențiile deloc neglijabile ale unor personalități evreiești din Regatul Unit, precum Baronul Rothschild, Edwin Samuel Montagu, Herbert Samuel, Rufus Isaacs (miniștri în guvernele Regatului Unit) și mai ales Haim Weizman care avea relații de prieteniei cu primul ministru Lloyd George și ministrul de externe Balfour. Într-o democrație atât de consolidată ca cea din Regatul Unit, relațiile personale și influențele pot eventual ”asezona”, dar nicidecum determina decizii care să implice în orice fel interesele statului.

În anul 1917 după trei ani de război, opinia publică și guvernul britanic erau convinse că pentru Regatul Unit teatrul de război din Palestina era din cele mai importante în evoluția războiului, mai ales după ”dezertarea Rusiei” din dispozitivul Antantei. În această perspectivă, ”șiretul Albion” a încercat să atragă atât evreii, cât și arabii fără să se angajeze prea ferm, făcând promisiuni tentante, dar suficient de vagi, ca să poată fi la momentul oportun golite de conținut.  La rândul lor, britanicii voiau în schimb ca și așteptările lor să se împlinească. Arabii au transformat marea lor răscoală promisă în una mică. Evreii au contribuit peste așteptări la victoria Antantei în Bătălia pentru Palestina.  Nu este departe de adevăr că Declarația Balfour, care a fost un răspuns la scrisoarea adresată de Baronul Rothschild ”foreign office” ului britanic, să fi fost o recunoaștere a acestei realități.

Proiect de viitor

Se împlinesc o sută de ani de când Imperiul Otoman a pierdut supremația în Orientul Mijlociu. Turcii au rămas în această parte a lumii – pe care au stăpânit-o cu mână de fier îmbrăcată în ”mănuși de catifea” – doar în peninsula Anatolia din Asia Mică și cu  Rumelia, o bucățică din Europa, dar destul de mare ca să asigure Turciei de azi controlul râvnit al Strâmtorii Bosforului și Dardanelelor.  În acești o sută de ani multe s-au întâmplat, multe s-au schimbat.  Declarația Balfour, chiar așa în ”doi peri” cum a fost intenționat redactată, a fost fermentul care a generat speranța că Statul Evreu, din ”profeția” lui Herzl, va deveni o realitate.  Și că poporul evreu poate și trebuie să facă proiecte de viitor pentru că acest viitor există. Unul dintre marile proiecte de viitor a fost Universitatea Ebraică din Ierusalim, prima universitate în care se preda în limba ebraică modernă și prima universitate din Ierusalim. Piatra fundamentală a acestei universități a fost așezată de Haim Weizman la Ierusalim pe Muntele Scopus în 24 iulie 1918  după 7 luni de când Generalul Allenby  și călăreții de sub comanda lui printre care și ”Regimentul Sion cu catâri”, au cucerit Ierusalimul.

Tiberiu Roth