…dacă prezentându-vă clipe din viața mea o să scriu și despre aspecte neplăcute, regretabile din Israel. Vi le prezint de pe poziția, să zicem, a unui soț întrebat de soție la ieșirea din casă  „cum arăt?” – desigur așteptând o sugestie pentru a corecta ceva ce necesită o corecție, după complimentele de rigoare. Dacă tu, cititor sau cititoare, ai fi răspuns „dar eu nu te-am întrebat”, mai bine renunță la citirea acestui articol…

Înainte de a ajunge în Israel trebuia să plecăm din Romania. Emigrarea a fost o hotărâre grea. M-au împins înrăutățirea continuă a condițiilor de viață, (greutatea de a procura alimente, frigul), nicio rază de speranță într-un viitor mai bun. Exceptând problemele menționate, care consideram că îi ating direct pe copiii mei, eu eram mulțumit cu viața pe care o duceam. Am emigrat în Israel deoarece era o poartă care mi se deschidea ca evreu. De fapt eu eram evreu pentru că mama mi-a spus „noi suntem evrei”– cu completarea „dar nu părăsim România” și în acest sens scriam în formularele școlii. Nu erau în casă alte sărbători decât cele oficiale. De 1 Mai era o masă festivă, la care primeam o jumătate de roșie eu, o jumătate fratele m… Ceea ce mă ținea pe loc era promisiunea făcută soției.  Soția mea, româncă, a acceptat greu plecarea, dar odată emigrați a dovedit din nou că e lozul câștigător al vieții mele (a învățat repede și la perfecție ebraica, medita copiii la religie, desigur plus serviciu și gospodărie).

Am trecut prin vamă și prin comentariile vameșilor: „ăștia și-au adus toate izmenele” (cu bani puțini ne-am orientat spre ceea ce era util în orice țară – lenjeria de corp). Am plecat în 24 ianuarie 1985. În avion, fetița mea de 8 ani, care nu mai zburase niciodată, mi-a spus „știi, tata, mi se pare că drumul acesta l-am mai făcut odată” (!!!???)   Pe atunci, în afară de numele țării spre care zburam ea nu știa nimic, probabil nu înțelegea nici măcar ce înseamnă altă țară.

Eu mai fusesem în Israel cu 7 ani înainte. Rudele m-au primit regește, am vizitat locuri, toți arătau foarte mulțumiți… Dar eu eram proaspăt căsătorit, cu o soție căreia îi promisesem că nu voi emigra, promisiune sinceră, căci așa ne crescuse mama și eram mulțumit de situația mea din România. Pe scurt, o vizită cu amintiri frumoase. Mi-a mai rămas totuși ceva în memorie,  o ilustrație dintr-o carte editată cu ocazia împlinirii a zece ani de la Războiul de Șase Zile: printre fotografiile soldaților fericiți de bucuria victoriei era și cea a unui soldat israelian la Canalul Suez, lungit la soare pe un bloc de beton, pe care scria „Păstrați liniștea, sentinela doarme!” Eu zic că nu se glumește cu așa ceva, iar dacă era în serios, cu atât mai rău!

Eram deja de câteva luni în Israel când doi teroriști au luat prizonieri șase soldați israelieni. Eu am considerat întâmplarea ca inadmisibilă, o reflecție a atmosferei de superficialitate din spatele constantei urări „ihie tov” (o să fie bine) – urarea care trebuia să insufle optimism se transforma din ce în ce mai mult în „merge și așa”.  De la un român sosit în 1948 am auzit că armata nu mai e ce era odată. În anii de început, dacă un soldat era luat prizonier, tatăl acestuia se prezenta la commandant revoltat împotriva propriului fiu, acum însă i se cere  armatei să-l elibereze, satisfăcând toate pretențiile celor care îl dețin, chiar dacă fiul dăduse dovadă de neglijență.

Anunțați cu multe săptămâni înainte, ajungem la o bază militară, la 12 noaptea. Noi (câteva autobuze cu proaspeți recruți) nu știam unde suntem, iar ei nu știau că sosim. (???!!!) Tropăim prin noroi și întuneric, ajungem la o baracă, așteptăm ca cineva să aducă un bec și să citească lista cu numele pentru repartizarea noastră în barăci… După vreo trei ore ne culcăm. A doua zi începem programul. Locotenentul și sergentul care se ocupau de noi mi-au plăcut, desigur făceau o anumită echilibristică, ei fiind cu 10-20 de ani mai tineri ca noi. O parte din noi eram imigranți – mulți din România – cu vârste între 30 și 40 de ani, un alt grup distinct fiind format din religioși autohtoni, bărbați de vreo 30 de ani care se prezentau la această primă etapă de instrucție deoarece era o condiție pentru primirea indemnizației pentru copii (acesta era motivul real al încorporării lor întârziate cu 10 ani). Instrucția era incomparabil mai serioasă ca în România. Se făceau zilnic trageri, clar că nu se făcea economie de muniție. Chiar vedeam o anumită indolență, o risipă, găsind pe jos gloanțe pierdute de soldați. Nu pricepeam cum le puteau pierde – în România gloanțele erau numărate la intrarea și ieșirea din schimb. În Israel aveai permanent asupra ta armă și muniții, chiar și în interiorul bazei – mai greu era în WC-ul turcesc. În care nu aveai unde să agăți arma… Apropo de arme, religioșii își legau armele, mai multe impreună, cu un lanț și lacăt înainte de intrarea Shabath-ului. Zău nu știu ce puteau face dacă nu-l găseau pe deținătorul cheii, presupunând că ar fi vrut într-adevăr să facă ceva în caz că eram atacați. Apropo de religioși, eram într-un turn de pază al bazei, care fiind în teritorii, era înconjurat de sate arăbești. Deodată un religios care se apropia de intrare, venind de la postul lui aflat în afara bazei, de la depozitul de muniții, îmi strigă de departe  „Nu mi-a venit schimbul și imediat intrăm în Shabath!” (???!!!) Din păcate am asistat la ceva similar și cu un nereligios: un soldat din turnul de pază strigă spre sergent: „Nu mi-a venit schimbul, ce să fac?” „Poți să părăsești postul, pe răspunderea mea.” (!!!) Fără discuție, noi nu eram elita armatei, dar totuși făceam parte din ea.

După Războiul de Șase Zile armata avea bani din belșug. Un contractor a găsit că e momentul să profite. „Utilajele mele au fost staționate lângă baza dvs. Vreau să-mi plătiți!” „Bine, dar n-au fost folosite nicio zi.” „Asta n-are nicio importanță” (din serialul israelian făcut la 50 ani de la crearea statului). Prin anii 90, ofițeri israelieni în delegație la NewYork se cazau în hoteluri  cu $1000 pe noapte (din ziare israeliene și TV).

Încercam să mă liniștesc cu două gânduri: informația răzbătea, nu ca în România, unde numai după 1989 „s-a dat drumul la cutremure” (M. Crișan) și până la urmă ceea ce contează este diferența dintre noi și inamicii noștri. Desigur diferența decide, dar numai mărind diferența  putem minimaliza pierderile, care în acest domeniu pot fi nu numai materiale ci și umane. De aceea anumite aspecte mi-au lăsat un gust amar.

Ivan Klein