Israel. Să-mi fie cu iertare…

…dacă prezentându-vă clipe din viața mea o să scriu și despre aspecte neplăcute, regretabile din Israel. Vi le prezint de pe poziția, să zicem, a unui soț întrebat de soție la ieșirea din casă  „cum arăt?” – desigur așteptând o sugestie pentru a corecta ceva ce necesită o corecție, după complimentele de rigoare. Dacă tu, cititor sau cititoare, ai fi răspuns „dar eu nu te-am întrebat”, mai bine renunță la citirea acestui articol…

Înainte de a ajunge în Israel trebuia să plecăm din Romania. Emigrarea a fost o hotărâre grea. M-au împins înrăutățirea continuă a condițiilor de viață, (greutatea de a procura alimente, frigul), nicio rază de speranță într-un viitor mai bun. Exceptând problemele menționate, care consideram că îi ating direct pe copiii mei, eu eram mulțumit cu viața pe care o duceam. Am emigrat în Israel deoarece era o poartă care mi se deschidea ca evreu. De fapt eu eram evreu pentru că mama mi-a spus „noi suntem evrei”– cu completarea „dar nu părăsim România” și în acest sens scriam în formularele școlii. Nu erau în casă alte sărbători decât cele oficiale. De 1 Mai era o masă festivă, la care primeam o jumătate de roșie eu, o jumătate fratele m… Ceea ce mă ținea pe loc era promisiunea făcută soției.  Soția mea, româncă, a acceptat greu plecarea, dar odată emigrați a dovedit din nou că e lozul câștigător al vieții mele (a învățat repede și la perfecție ebraica, medita copiii la religie, desigur plus serviciu și gospodărie).

Am trecut prin vamă și prin comentariile vameșilor: „ăștia și-au adus toate izmenele” (cu bani puțini ne-am orientat spre ceea ce era util în orice țară – lenjeria de corp). Am plecat în 24 ianuarie 1985. În avion, fetița mea de 8 ani, care nu mai zburase niciodată, mi-a spus „știi, tata, mi se pare că drumul acesta l-am mai făcut odată” (!!!???)   Pe atunci, în afară de numele țării spre care zburam ea nu știa nimic, probabil nu înțelegea nici măcar ce înseamnă altă țară.

Eu mai fusesem în Israel cu 7 ani înainte. Rudele m-au primit regește, am vizitat locuri, toți arătau foarte mulțumiți… Dar eu eram proaspăt căsătorit, cu o soție căreia îi promisesem că nu voi emigra, promisiune sinceră, căci așa ne crescuse mama și eram mulțumit de situația mea din România. Pe scurt, o vizită cu amintiri frumoase. Mi-a mai rămas totuși ceva în memorie,  o ilustrație dintr-o carte editată cu ocazia împlinirii a zece ani de la Războiul de Șase Zile: printre fotografiile soldaților fericiți de bucuria victoriei era și cea a unui soldat israelian la Canalul Suez, lungit la soare pe un bloc de beton, pe care scria „Păstrați liniștea, sentinela doarme!” Eu zic că nu se glumește cu așa ceva, iar dacă era în serios, cu atât mai rău!

Eram deja de câteva luni în Israel când doi teroriști au luat prizonieri șase soldați israelieni. Eu am considerat întâmplarea ca inadmisibilă, o reflecție a atmosferei de superficialitate din spatele constantei urări „ihie tov” (o să fie bine) – urarea care trebuia să insufle optimism se transforma din ce în ce mai mult în „merge și așa”.  De la un român sosit în 1948 am auzit că armata nu mai e ce era odată. În anii de început, dacă un soldat era luat prizonier, tatăl acestuia se prezenta la commandant revoltat împotriva propriului fiu, acum însă i se cere  armatei să-l elibereze, satisfăcând toate pretențiile celor care îl dețin, chiar dacă fiul dăduse dovadă de neglijență.

Anunțați cu multe săptămâni înainte, ajungem la o bază militară, la 12 noaptea. Noi (câteva autobuze cu proaspeți recruți) nu știam unde suntem, iar ei nu știau că sosim. (???!!!) Tropăim prin noroi și întuneric, ajungem la o baracă, așteptăm ca cineva să aducă un bec și să citească lista cu numele pentru repartizarea noastră în barăci… După vreo trei ore ne culcăm. A doua zi începem programul. Locotenentul și sergentul care se ocupau de noi mi-au plăcut, desigur făceau o anumită echilibristică, ei fiind cu 10-20 de ani mai tineri ca noi. O parte din noi eram imigranți – mulți din România – cu vârste între 30 și 40 de ani, un alt grup distinct fiind format din religioși autohtoni, bărbați de vreo 30 de ani care se prezentau la această primă etapă de instrucție deoarece era o condiție pentru primirea indemnizației pentru copii (acesta era motivul real al încorporării lor întârziate cu 10 ani). Instrucția era incomparabil mai serioasă ca în România. Se făceau zilnic trageri, clar că nu se făcea economie de muniție. Chiar vedeam o anumită indolență, o risipă, găsind pe jos gloanțe pierdute de soldați. Nu pricepeam cum le puteau pierde – în România gloanțele erau numărate la intrarea și ieșirea din schimb. În Israel aveai permanent asupra ta armă și muniții, chiar și în interiorul bazei – mai greu era în WC-ul turcesc. În care nu aveai unde să agăți arma… Apropo de arme, religioșii își legau armele, mai multe impreună, cu un lanț și lacăt înainte de intrarea Shabath-ului. Zău nu știu ce puteau face dacă nu-l găseau pe deținătorul cheii, presupunând că ar fi vrut într-adevăr să facă ceva în caz că eram atacați. Apropo de religioși, eram într-un turn de pază al bazei, care fiind în teritorii, era înconjurat de sate arăbești. Deodată un religios care se apropia de intrare, venind de la postul lui aflat în afara bazei, de la depozitul de muniții, îmi strigă de departe  „Nu mi-a venit schimbul și imediat intrăm în Shabath!” (???!!!) Din păcate am asistat la ceva similar și cu un nereligios: un soldat din turnul de pază strigă spre sergent: „Nu mi-a venit schimbul, ce să fac?” „Poți să părăsești postul, pe răspunderea mea.” (!!!) Fără discuție, noi nu eram elita armatei, dar totuși făceam parte din ea.

După Războiul de Șase Zile armata avea bani din belșug. Un contractor a găsit că e momentul să profite. „Utilajele mele au fost staționate lângă baza dvs. Vreau să-mi plătiți!” „Bine, dar n-au fost folosite nicio zi.” „Asta n-are nicio importanță” (din serialul israelian făcut la 50 ani de la crearea statului). Prin anii 90, ofițeri israelieni în delegație la NewYork se cazau în hoteluri  cu $1000 pe noapte (din ziare israeliene și TV).

Încercam să mă liniștesc cu două gânduri: informația răzbătea, nu ca în România, unde numai după 1989 „s-a dat drumul la cutremure” (M. Crișan) și până la urmă ceea ce contează este diferența dintre noi și inamicii noștri. Desigur diferența decide, dar numai mărind diferența  putem minimaliza pierderile, care în acest domeniu pot fi nu numai materiale ci și umane. De aceea anumite aspecte mi-au lăsat un gust amar.

Ivan Klein

 

 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

14 Comments

  • paula craciun commented on March 26, 2018 Reply

    Personal, citesc cu placere acest gen de articole care au ceva uman si sincer. As fi vrut sa intreb nu care a fost scopul articolului, ci de ce a fost atat de scurt. Cred ca unul dintre aspunsuri ar fi acela ca in locul unor comentarii constructive, apar critici rautacioase. Fiecare a trait altfel perioada de inceput. Cand eu am depanat amintiri cu prietenii mei, multi s-au mirat auzind ca am trait zile in care nu aveam nici macar cativa shekeli pt un drum cu autobuzul, iar mancarea mai mult decat modesta o dramuiam cu disperare pana la urmatoarea luna. Dar aceasta dezvaluire nu inseamna ca iubesc mai putin Israelul sau ca-l denigrez. Am cunoscut parinti care spuneu copiilor lor: esti cel mai grozav, cel mai bun si au aujuns “cei mai….mediocrii”.

  • Jack Chivo commented on March 25, 2018 Reply

    Desi imi plac randurile domnului Klein, nu inteleg scopul ultimului articol.

    De ce, si de ce acuma, dupa vreo 30 de ani??

    Poate cineva sa imi explice!

    • klein ivan commented on March 26, 2018 Reply

      Eu nu am nimic împotrivă ca „ cineva „ să mă „ explice „ … Recent am încetat să mai insist pentru publicarea unui articol ( mulți baabelieni știu articolul – eu nefiind autorul ) și ca să-mi „ înec necazul „ am scris articolul de mai sus …..Am citit cărți , articole descriind evenimente petrecute chiar cu 50+ ani în urmă , dar nu mi-am pus întrebarea asupra scopului , ci dacă ceeace e scris e credibil sau nu .

  • Maria Roth commented on March 22, 2018 Reply

    Dlor Frederic si Tomi, poate scrieti articole in care aratati aspecte mai favorabile ale organizarii armatei israeliene. Eu apreciez mult sinceritatea articolului

    • klein ivan commented on March 23, 2018 Reply

      Mulțumesc …Din amintiri – citite – După 1967 se știa că armata egipteană pregătea ceva . Informații din aer nu se puteau obține cu avioanele zburînd peste canal Suez . Cîtiva ofițeri au venit cu ideea de a folosi drone de jucărie ( aduse din S.U.A. ) la care au atașat aparate foto nemțești de mare precizie și binențeles au experiementat cu succes – ele neputînd fi doborîte de egipteni . Forurile superioare n-au acceptat ideea … 1973 a adus surpriza , care a costat vieți . Azi , Israel produce drone în valoare de miliarde de $ , dar vieți nu pot fi recuperate .

      • gabriel ben meron commented on March 24, 2018 Reply

        Faptele vorbeste!!!!
        Israelul se afla pe locul 11 dintre 156 tzari in ceea ce priveste gradul de satisfactie si multumire pe care il are poporul fatza de viatza pe care o duce…..
        Sau as putea conchide cu expresia americana : do not confuse me with facts!!
        GBM

        • klein ivan commented on March 24, 2018 Reply

          „ Faptele vorbește „ . Total de acord cu dvs . Eu am venit numai cu fapte , nu chiar toate care le știu ( limite de spațiu & limite impuse de grija de a nu da material antisemiților ) , alegînd unele pe care le-aș dori corectate ; schimbi ceva în bine numai acceptînd că există . Mi-ar place să credeți că eu , nu mai puțin decît dvs. , doresc ca Israel să fie cotat cu un număr mai mic în statistica amintită … dar recitiți fraza precedentă . Daca sîntem pe aceeași lungime de undă cred că veți simți tristețe ca și mine citind articolul „How Israel took a Toy and made it a high-tech Weapon” by Katz & Bohbot , în Commentary / January 2017 .( am să vi-l trimit ) și înțelegînd că puteau fi mai puține pierderi în 1973 … În ceeace privește „ Don’t confuse me with the Facts „ sînt convins că nu vi se potrivește citatul complet „ My Mind is made up . Don’t confuse me with the Facts „. ..

  • tomi anca commented on March 22, 2018 Reply

    Inca un imigrant nemultumit…
    Vorba romanului:”nemultumitului I se ia darul”.
    De ce n-ai plecat inapoi dupa 1989?Putei s-o faci fara probleme deosebite si puteai deveni chiar in om bogat,Mai ales in perioadele neclare de la inceput…Sau poti s-o faci si astazi
    inca nu e tarziu,dar fa-o inainte de 2019.Va fi mai bine pentru cei ce raman….

    • klein ivan commented on March 23, 2018 Reply

      Să înțeleg că dvs. sînteți ” mulțumit ” de aspectele prezentate în articol și…. poate ” nemulțumit ” că un președinte israelian a fost băgat la zdup ?
      …………………………………………………………….
      Nu da niciodată sfaturi când eşti într-o mulţime. ( proverb arab ) .
      Specialiştii în Nimic dau sfaturi în Orice.( Dorel Schor )

  • Andrea Ghiţă commented on March 22, 2018 Reply

    Mie în schimb mi se pare că este un articol scris cu sinceritate şi simţ critic care relevă şi aspectele care arată că şi Israelul e o ţară ca oricare alta, adică nu este un tărâm ideal.

    • klein ivan commented on March 23, 2018 Reply

      Mulțumesc . Probabil F.E. n-a citit primul paragraf al articolului . Nici-odată n-o să corecteze ceva , cineva care e convins că nu e nimic de corectat .

    • klein ivan commented on March 23, 2018 Reply

      Este afirmația lui Ben Gurion pe care nu știu cum s-o comentez , dar pe care o diger greu de ani de zile : ” vreau să ajungem și noi o țară normală , să avem și noi hoți și prostituate “.

  • FREDERIC GROSZ commented on March 22, 2018 Reply

    Consider articolul mult prea negativ. Eu am venit in tata la virsta de 40 de ani si am facut armata pina la virsta de 52 ani. ( Haga). Sa nu uitam ca existenta acestei tari se datoreste si armatei, care ne apara in fata multor sute de milioane.

    • klein ivan commented on March 23, 2018 Reply

      Eu nu uit și nu voi uita că ” existența acestei țări se datorește și armatei ” – exprimarea îmi place – .Eu nu m-am hazardat să exprim o părere despre calitatea soldatului / ofițerului israelian ( factor uman ) pînă în 1967 comparativ cu cea de după , sau despre …Eu , pur și simplu am prezentat ceeace am trăit / văzut personal , fără talentul altor autori ai Baabel dar și fără dorința de a colora ” negativ ” aspecte care mie personal mi-au lăsat ” gust amar ” ( vezi articol ) . Dacă justiția israeliană îl bagă la zdup pe președinte pentru …. acționează ” negativ ” ? Dacă ……..

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *