Legătura dintre iaurt şi paşaport nu este de loc evidentă. La fel ca şi legătura  dintre “ceva” (care cu toţii ştim ce e) şi ..prefectura. Limba română, după cum vedeţi, e bogată în metafore umoristice. În cazul meu, legătura dintre iaurt şi paşaport va deveni clară după ce va povestesc ce mi s-a întâmplat.

Am lucrat câţiva ani la o firmă internaţională de produse lactate cu sucursale multiple în Canada. În poziţia mea de “Corporate Engineer”, una din atribuţiile mele era să găsesc metode de procesare mai rapide, mai bune, mai igienice şi, evident, mai ieftine. Faza din proces care oferea ample posibilităţi de realizare a acestor îmbunătăţiri, era cea de umplere a containerelor cu lapte, iaurt, smântână, kefir, etc. în butelii, cartoane şi căni. O fabrică de-a noastră din Ontario, care producea exclusiv iaurt, cu tehnologie demodată, multe faze manuale şi randament redus, era în căutare disperată de modernizare fundamentală.

Am fost însărcinat cu cercetarea, găsirea, documentarea şi justificarea unui astfel de proiect. După un efort intens, am început să primesc oferte scrise de la diferite firme, mai ales americane, dar n-am găsit acolo nimic unic sau deosebit. Cu mici variaţiuni, aveau aceeaşi tehnologie veche de 20 de ani, standard la toate sistemele automatizate cunoscute.

Într-o bună zi, la invitaţia vicepreşedintelui care era şeful meu, a venit la firma noastră proprietarul unei firme locale de robotică. Firma era mică, dar producea echipament cu tehnologie foarte avansată. Am fost invitat şi eu pentru prezentare, deşi nu era proiectul meu. Şeful meu avea bunul obicei să-i invite la astfel de evenimente pe toţi inginerii lui, atât pentru a auzi opinii diverse, cât şi pentru a avea subalternii lui deja în cunoştiinţă de cauză, când proiectul le era aruncat în cârcă, mai târziu.

S-a nimerit ca David, proprietarul firmei de robotică, un evreu rus, să aibă probleme serioase de comunicare fluentă în engleză, la nivel de prezentare, un handicap serios pentru afaceri. Cum eu vorbesc bine rusa, m-am oferit să-i traduc prezentarea în engleză. David a fost foarte recunoscător, iar eu am fost răsplătit prin şocarea favorabilă a şefului meu, care nu ştia nimic de talentele mele lingvistice.

Cum conversaţia s-a întins şi la alte subiecte, David a aflat de interesul nostru pentru echipament de îmbuteliat iaurt şi a cerut permisiunea să-l invite pe “partenerul” lui din Israel, Levan, care era cică “cel mai mare expert din lume” în procesarea şi împachetarea iaurtului. Cum David a trecut examenul de “evaluare” cu brio, după o prezentare foarte bună, firma a acceptat reclama lui bombastică şi a aprobat condiţionat vizita lui Levan din Israel, în 2-3 săptămâni. Condiţia de confirmare a vizitei era un raport foarte favorabil atât despre businessul lui Levan cât şi unul despre Levan, omul. Evident, era sarcina mea.

Am aflat astfel că Levan era un evreu din fosta republică sovietică Georgia, deci era gruzin şi a studiat mecanică de aviaţie la Universitatea din Moscova în care şi-a luat şi doctoratul. Mai târziu a devenit inginer-şef la secţia de proiectare de avioane militare, unde a excelat. Cu timpul, i s-a făcut lehamite de o viaţă cu limitări excesive, mai ales de călătorie. A demisionat şi a emigrat în Israel. În scurt timp a întemeiat un business şi apoi o fabrică de componente mecanice pentru avioane militare şi SUA i-a devenit clientul principal.

Cum mintea de inventator a lui Levan era mereu in priză, un prieten i-a cerut sfaturi pentru rezolvarea unor probleme mecanice cu maşinăria lui de împachetat iaurt. După examinarea situaţiei, Levan i-a spus că asta ar fi o pierdere de timp şi că mai bine o să-şi pună mintea la proiectarea unui sistem cu maşini mult mai avansate şi practice. Zis şi făcut, într-un an Levant a creat un prototip pe care l-a încercat în fabrica prietenului său cu un succes enorm. În următorul an, au venit comenzi pentru 50 de maşini în Israel şi vreo 200 internaţional. Principiile de funcţionare ale echipamentului său erau revoluţionare şi nimic de pe piaţa internaţională nu se compara cu produsele lui.

Levan s-a îmbogăţit extraordinar şi continua în “timpul liber” cu proiecte de hobby creativ, ca de exemplu, controlul cu telecomandă al patului fiicei sale în dormitorul ei la etajul 23 (un penthouse) de lux, într-un bloc la malul mării, în Tel Aviv. Patul se

roteşte automat după poziţia optimă a soarelui, dar poate fi pus in orice poziţie prin telecomandă. Aceste informaţii au fost suficiente pentru confirmarea întîlnirii.

David ne-a informat că Levan vorbeşte foarte puţină engleză şi s-a asigurat că eu voi fi de faţă când se va face prezentarea. Aşa s-a şi întâmplat, iar şeful meu a fost dat gata cu prezentarea care le-a deschis ochii şi celorlalți participanţi. Ei au înţeles că era vorba de ceva foarte deosebit şi mai ales potrivit pentru nevoile firmei noastre.

Ceea ce a urmat după prezentare a fost foarte neobişnuit. Levan a lansat o invitaţie pentru două persoane de la firmă, ca să se convingă cu ochii lor de performanţa echipamentului pe viu. El a oferit nu numai plata costului zborului Toronto-Tel Aviv “clasa de afaceri”, dar şi costul hotelului şi mesei pentru 8 zile. Programul urma să cuprindă două zile la fabrica lui, cu atenţie specială la procesul de fabricaţie şi metode de întreţinere plus 4 zile intense de vizitare a unor fabrici avansate  israeliene şi internaţionale care foloseau echipamentul lui, pentru a fi evaluate direct, în exploatare. Pentru a compensa efortul celor 6 zile de lucru, a mai oferit două zile de “Touring Israel” cu ghid, de asemenea pre-plătit.

Era foarte clar că cele două persoane vizate eram fostul meu şef şi cu mine. Spre sfârsitul zilei, şeful m-a chemat în biroul lui pentru o discuţie. Pe scurt, m-a informat că, după discuţia cu nevasta lui, i s-au consolidat gândurile iniţiale cum că nu exista nicio posibilitate sau dorinţă din partea lui să meargă în Israel. Era o ţară în război, periculoasă, plină de surprize şi terorişti, iar riscul ca el să păţească ceva foarte grav, punându-şi viaţa în primejdie era mult prea mare şi inacceptabil, considerând că el avea doi copii destul de mici, unul de 8 ani şi altul de 10. El avea 55 de ani, nevasta 35, şi în mod clar, avea “un cuvînt greu”. Călătoria asta nu putea fi justificată. Totuşi, a mai adăugat, dacă eu voiam sa mă duc, el îmi permite, având deplină încredere în capacitatea mea de a forma o opinie solidă pe care o voi putea prezenta într-o mod profesional la corporaţie.

Eu am fost cuprins de mare entuziasm la gândul că voi pleca singur, în condiţii de lux, fără un şef care să mă ţină sub control. Mă luptam totusi cu dilema dacă să-l las “să moară prost” sau să-i deschid ochii despre Israel şi condiţiile în care va sta, ce lucruri unice va vedea şi cum va fi tratat, dar el avea ceva foarte ferm şi încăpăţânat în privire, care m-au descurajat să încerc să-i schimb părerea. Oricum, era un dar de la D-zeu să mă duc fără şef. Tot ce ştia omul despre Israel era ceea ce a mai citit prin ziar, văzut la televizor sau absorbit din înţelepciunea lui nevasta-sa, care nici ea nu ştia nimic, dar ştia că nu voia ca soţul să plece într-o delegaţie unde se va şi amuza. Deci, l-am lăsat să moară prost.

Preşedintele firmei noastre, când a auzit că vicele nu vrea să meargă, s-a gândit că poate şeful de întreţinere de la fabrică m-ar putea însoţi, mai ales că gazdele din Israel au oferit două “pachete” de călătorie. Preşedintele m-a întrebat dacă e OK să fiu însoţit de omul de la întreţinere, şi desigur, răspunsul meu politic corect trebuia să fie un “Da” plin de entuziasm. Adevărul era că mie această companie îmi convenea de minune, întrucât Mike, şeful de întreţinere, era un om foarte liniştit, plăcut, extrem de cunoscător în materie, şi mă trata cu respect, ca pe şeful lui. N-a fost niciodată în viaţa lui de 58 de ani în străinate, vorbea doar engleză şi era entuziasmat de această ocazie. N-avea nici prejudecăţi despre Israel sau evrei, şi nu-i era frică de nimic, mai ales după ce i-am spus că totul va fi OK şi chiar formidabil. Mike era şi un fotograf bun, un lucru important când vrei ca cineva să ia poze bune cu tine.

Ziua cea mare a sosit şi m-am arătat la şapte seara la aeroportul Pearson din Toronto, la ghişeul El-Al. Mike era deja înăuntru, a făcut “check-in” cu 10 minute înaintea mea. A urmat examinarea biletului meu de avion şi a paşaportului meu canadian. Agenta de la ghişeu s-a uitat în ochii mei şi cu o privire serioasă dar cu o undă de dezamăgire m-a anunţat că eu nu voi putea călători, întrucât valabilitatea paşaportului meu canadian era cu o zi sub cele minimum 6 luni cât e nevoie pentru ca paşaportul să fie considerat valabil pentru o astfel de călătorie. Mi s-au muiat picioarele şi mi s-a făcut negru în faţa ochilor de furie, disperare şi dezamăgire.

Am stat paralizat un minut, dar eu am devenit din nou “militant”. Am revenit cu argumentul că eu mă duc doar pe 8 zile şi paşaportul e valabil pe 6 luni şi că eu nu vedeam unde era problema. Agenta mi-a răspuns calm, dar ferm că astea erau regulile internaţionale pentru foarte multe destinaţii, iar compania El-Al era foarte strictă şi nu exista nici o posibilitate de negociere.

Am mai stat un pic la ghişeu şi m-am gândit că “teroriştii” nu erau în Israel, ci la ghişeul EL-AL şi viziunea rămânerii acasă, pierderea acestei ocazii superbe atât pe plan professional, cât şi personal, jena şi ruşinea de a explica la gazdele din Israel şi la şeful meu ce s-a intâmplat, ura împotriva unui sistem care afecta pe nedrept pe omul cinstit şi cumsecade George Kun, era absolut insuportabilă. Cred că aveam lacrimi în ochi de neputinţă, când agenta “serioasă” m-a intebat: “Domnule Kun, aveţi cumva şi un alt paşaport?”. M-am gândit un pic şi i-am spus: “De fapt am unul, e un paşaport românesc” La care ea a zis :” Perfect! Cu acest paşaport puteţi călători.”

O nouă speranţă s-a dechis în sufletul meu şi mi-am văzut cu ochii minţii paşaportul românesc nou nouţ, valabil pe 10 ani într-un sertar de la biroul meu de acasă. Cu un an în urmă, mi-am reînnoit paşaportul românesc albastru, inca din timpul lui Ceausescu, cu idea că nu strică să ai un paşaport de EU.

Mai erau vreo 45 de minute până la îmbarcare, timp insuficient pentru un drum dus întors acasă. Am sunat acasă şi printr-un nou miracol al Domnului, soţia era acasă, cu toate că de obicei miercurea avea ore la universitate până la 9 seara. I-am explicat rapid situaţia şi, prin următorul miracol, soţia l-a găsit exact unde i-am spus că era. A lăsat totul baltă, s-a aruncat în maşină şi a condus cu 120-140 km/h până la aeroport. Tot printr-un miracol, n-a fost oprită de poliţie pe tot drumul de 30 minute. A ajuns cu exact 2 minute înainte de începerea îmbarcării şi eu am ajuns la îmbarcare în timp, cu biletul şi paşaportul “valabil” românesc în mână. Săracul Mike, era deja îngrijorat că s-a întâmplat ceva cu mine şi n-avea nici un chef să călătorească singur.

Probabil că în acest moment am fost cel mai mândru în viaţa mea de a fi român şi în plus mi s-a confirmat foarte clar că EXISTĂ UN DUMNEZEU!

E de prisos să menţionez că sejurul în Israel a fost excelent. Gazdele s-au ţinut de cuvînt şi au respectat planul promis 100%. După întoarcere am mai vizitat şi alte fabrici în USA şi am făcut raporturi de evaluare comparativă, după protocol.

Propunerea din Israel a ieşit câştigătoare şi firma a cumpărat sistemul israelian. Mike mi-a rămas un prieten ataşat şi veşnic recunoscător pentruj prilejul da a vizita Ţara Sfântă. Şeful meu a exprimat o bucurie moderată că m-am întors viu. Alţi “prieteni” din firmă, pentu care ideea că echipamentul cel mai bun a fost găsit in Israel, era ca o palmă, si ei au continuat sa exerseze prietenia cu mine la un nivel vizibil mult mai “moderat”.

Martie 2017

George Kun