Nu cunosc statistica cititorilor revistei Baabel. N-am idee câți dintre ei sunt israelieni și câți sunt interesați de ce se întâmplă în această parte a lumii.

De aceea am încercat (și cred că am reușit!) până acum să mă feresc de de subiecte care tratează situația din Israel. Noi avem problemele noastre, ele sunt numai ale noastre și nimeni altul nu trebuie să-și bată cu ele.

În același timp trebuie să recunosc că nu o dată m-am simțit atras de dorința de a împărți cu distinșii cititori câte ceva din lucrurile se întâmplă aici, pentru că eu cred că ele ar putea interesa și pe alții. Nu că s-ar putea învăța ceva din situația aceasta atât de complicată – nimic din ceea ce se întâmplă aici nu poate fi aplicat în alte părți ale lumii. Până acum m-am abținut și nu am tratat decât foarte rar subiecte legate de realitatea mea de zi cu zi.  Și cu toate acestea…

Cu toate acestea, cele întâmplate în această săptămână nu-mi dau pace.

Trăiesc tot timpul cu senzația (aproape cu certitudinea) că dacă aș putea găsi modul în care să descriu acest mic și aparent neînsemnat episod, aș reuși să-i fac și pe alții să înțeleagă mai bine cam cum trăim noi aici.

Deci mi-am luat inima-n dinți, am hotărât să-mi încalc propriile mele decizii și să povestesc despre ce e vorba.

Câteva fraze explanatorii sunt importante pentru a înțelege contextul.

La patruzeci de ani după Războiul de Șase Zile Israelul s-a retras din Fâșia Gaza, care a devenit un microstat condus de o organizație palestiniană teroristă, care și-a înscris pe frontispiciu ca țel unic distrugerea Israelului. Acea organizație, denumită Hamas, a reușit în ultimii zece ani să construiască o platformă armată, cu zeci de mii de soldați, mii de rachete și nu puține tuneluri subterane. În acești zece ani scânteile existente în permanență s-au transformat de trei ori în conflagrații militare, soldate cu distrugerea sistematică a întregii infrastructuri din regiune, cu un șomaj de peste 50% și cu o cumplită lipsă de apă, electricitate, medicamente și chiar alimente.

Toate ajutoarele primite din străinătate sunt folosite pentru înarmare, iar nevoile populației sunt definitiv și irevocabil lăsate la o parte. Israelul trimite zilnic (zilnic!) 1000 de camioane pline cu toate cele necesare existenței de zi cu zi, dar acestea sunt departe de a fi suficiente pentru cei aproape 2 milioane de locuitori ai Gazei.

Gaza e închisă între granițele ei, datorită unei înțelegeri tacite între Israel și Egipt, ambele țări simțindu-se direct amenințate de teroarea palestiniană. Guvernul palestinian, aflat în teritoriile de la vestul Iordanului, contribuie la această situație prin reducerea până la anulare a sprijinului financiar acordat Gazei.

Aceasta e situația, imposibil de acceptat, la ora actuală.

Hamasul încearcă și inițiază cu regularitate acte teroriste din teritoriul său sau penetrând gardul electronic ce desparte Gaza de Israel.

Așezările evreiești de la graniță sunt în pericol permanent. Alarmele sună cu regularitate, o dată la câteva zile.

Până aici explicațiile generale, de aici povestea în sine.

Acum câteva nopți un grup de trei tineri palestinieni, aparent membri ai aceleași familii, profitând de ceața ce se instalase în regiune, au spart gardul și au pătruns în teritoriul israelian. Aveau asupra lor grenade și cuțite. Au străbatut pe jos 20 Km, pînă ce au fost opriți de o patrulă israeliană care i-a descoperit (cu o inadmisibilă întârziere de patru ore!) foarte aproape de o bază militară.

Un prim interogatoriu a indicat faptul că cei trei trecuseră pe lângă mai multe așezări israeliene, unde ar fi putut începe un măcel cu consecințe dezastruoase, dar n-au făcut-o. Ba mai mult, toate datele indicau că pe tot parcursul ”excursiei” lor pe teritoriul Israelului, tinerii palestinieni nu au făcut nimic pentru a se ascunde de forțele locale de ordine. Înregistrările video îi arată ca pe niște adevărați excursioniști, în plină lumină, pe șosele, fără nici o intenție de a se apăra în cazul in care ar fi descoperiți. De parcă ar fi vrut chiar să fie descoperiți!

Ei, uite, asta este esența poveștii mele!! Ei vroiau doar un singur lucru: să fie descoperiți!!

După relatările presei israeliene, cei trei tineri planificaseră cu grijă aventura. Ei doreau pur și simplu să intre într-o închisoare și să se bucure de tot ce le poate oferi cumplita ocupație israeliană. Cum se numește asta? Casă și masă! Casă, masă, dar și acces la dușul atât de necesar în acest anotimp ce se anunță foarte călduros.

Deci, ei renunțaseră la libertatea oferită de regimul din propria lor țară (ales de ei înșiși) și hotărâseră să se bucure de viața oferită de pușcăria inamicului.

Să ne înțelegem: Gaza e un teritoriu liber. Acolo domnește organizarea palestiniană, bună, rea, dar a lor. Hamasul domnește în Gaza după ce a fost ales, acum 10 ani, prin vot liber.  El are posibilitatea să conducă Gaza așa cum crede de cuviință. Vrea să se ocupe de bunăstarea cetățenilor? Nimic mai simplu. Trebuie doar să lase la o parte pregătirile de război împotriva unei țări care pentru nimic în lume nu mai dorește să ocupe Gaza. E mânat doar de ura împotriva Israelului și a evreilor? Totul îi stă la dispoziție, bani și arme.

Așa că cei trei tineri au ajuns la concluzia că e mai bine să fii pușcăriaș în Israel decât om liber în propria lor țară.

Totul a fost planificat în cele mai mici amănunte.

Dar trebuie să ne punem întrebarea: dacă voiau doar să fie prinși, de ce trebuiau să se înarmeze? Iată punctul cea mai interesant!

Se pare că armata israeliană de graniță prinde cu regularitate palestinieni care încearcă să ajungă de partea cealaltă a gardului, de cele mai multe ori pentru a-și găsi de lucru.

După un interogatoriu sumar ei sunt trimiși înapoi de unde au venit. Toți? Nu toți! Excepție de la regulă o fac cei asupra cărora se găsesc arme! Adică cei care răspund la definiția de teroriști. Aceștia sunt arestați, judecați și condamnați la ani de închisoare.

Și asta e exact ceea ce voiau cei trei tineri! Să fie luați drept teroriști și tratați ca atare. De aceea trecuseră prin așezări evreiești fără să încerce un atac. De aceea se plimbaseră (acesta e cuvântul: plimbare!) 20 kilometri pe teritoriul israelian fără nici o intenție dușmănoasă.

Nu se predaseră, pentru că teroriștii nu se predau. Așteptau doar să fie descoperiți, interogați și băgați în închisoare, cu trei mese pe zi, televizor, oră de gimnastică, învățarea limbii ebraice și să nu uităm dușul de rigoare.

Răposatul meu părinte spunea că fiecare popor își are guvernul pe care îl merită. Doar că uitase să menționeze că acest precept se referă doar la situația în care guvernul a fost ales în mod liber și democratic.

Cele aproape două milioane de locuitori ai Gazei au mers la vot și au ales un guvern Hamas. Alegerile au fost complet libere, doar că imediat după aceea Gaza a devenit un teritoriu condus de un guvern totalitar, dintre cele mai crunte care există în lume la ora actuală.

Gazanii plătesc din greu eroarea de acum 10 ani.

Trebuie să menționez faptul că nu cunosc niciun locuitor al Gazei, așa că nu am cum să știu ce simt acei loviți de soartă în aceste zile.

Îmi închipui doar că nu le e bine, sau chiar că le e foarte rău.

Doar că ei își varsă năduful pe cei care sunt la fel de victimizați în fața unei grupări teroriste care consideră Israelul ca fiind propriul lor teritoriu, și deci care trebuie eliberat, și cât mai repede, iar locuitorii măcelăriți pâna la unul, sau cum se mai spune pe la ei, aruncați în mare.

Nu am soluții pentru că nu sunt politician și nici nu posed toate datele necesare pentru o analiză serioasă a situației actuale. Și nu cred că vreunul din cei care vor citi aceste rânduri e în stare să ofere o soluție.

Mi-e milă de ei, cei din Gaza, mă gândesc la copii și la bătrâni, adică la cei neputincioși.

Însă eu (și alții ca mine) am învățat din vremea când și noi eram împilați de un regim totalitar, să încercăm să uităm ce se întâmplă în jurul nostru și să ne bucurăm de o glumă bună.

Deci iată ce le ofer celor care au ajuns cu cititul până la acest punct.

Povestea începe cu telefonul pe care o mamă israeliancă îl primește de la fiul ei, aflat de câteva luni în închsioare:

– Cum îți merge, fiul meu drag?

– Mamă, totul e în ordine, te rog să nu-ți faci griji. Am tot ce-mi trebuie, mă simt bine, sunt sănătos, am mese regulate, televizor, cărți de citit și închipuie-ți, mă pregătesc să trec bacalaureatul, am aici o profesoară și manuale…

– Băiatul meu drag, îmi pare bine să aud că ești optimist și că nu ai probleme. Te rog însă, poartă-te frumos acolo, nu-i necăji pe cei din jur și fă-te util, ca nu cumva să te dea afară și să rămâi iar pe drumuri!!

După cum se vede, glumele nu țin cont de granițe, doar limba în care sunt spuse sau scrise se schimbă din când în când.

Gabriel Ben Meron