Palma Stern – Amintiri (Capitolul II)

Palma Stern (1925 -2001) a fost o bună prietenă a mamei mele.  Acest material se bazează pe un manuscris pe care l-am găsit la mama și l-am citit cu mare interes.

Din câte știe mama, aceste amintiri nu au fost scrise ci înregistrate pe benzi de magnetofon.  La moartea subită a Palmei, ele au rămas neterminate. Au fost bătute la mașină de un prieten, iar acesta i-a dat și mamei mele o copie.

Amintirile sunt adresate fiului ei și ca atare conțin diverse amănunte intime pe care le-am omis. Dar viața ei zbuciumată din timpul holocaustului precum și din primii ani ai comunismului din România constituie un document captivant.

Hava Oren

CAPITOLUL II:    O LUME DE CÂŞTIGAT.

Clasele a V-a, a VI-a şi a VII-a le-am urmat ca elevă particulară. În anul şcolar 1942-1943, după multe discuţii, părinţii au acceptat să fac ultima clasă de liceu (a VIII-a) la Cluj. Pentru evrei era numerus clausus aşa că spre norocul meu am mers la liceul evreiesc. Deşi războiul era în toi, a fost pentru mine anul şcolar cel mai plăcut şi mai frumos. Am locuit în gazdă la Fanny-néni, mătuşa mamei. Cunoşteam condiţiile în care locuieşte şi le-am acceptat fără crâcnire. Dânsa avea atunci peste 70 de ani şi locuia împreună cu o altă doamnă şi mai în vârstă. Locuinţa avea două camere cu baie dar fără bucătărie, iar camerele nu aveau intrare separată ci se trecea dintr-una în cealaltă. Mătuşa mea și cu mine ocupam camera din fund. La aceasta m-am adaptat fără probleme. Fanny-néni era o persoană neobişnuită: când eu nu eram acasă şi cineva venea la mine, stătea de vorbă cu prietenele mele fără dificultate. Colegele mele care nu erau din Cluj mă compătimeau pentru condiţiile mele de cazare. Masa o luam împreună cu ea ori la o pensiune modestă din apropiere, ori acasă, dar neavând bucătărie, nu ne puteam face decât o cafea (bineînțeles surogat) şi foarte rar câte o omletă. În toată această perioadă în Ungaria nu se simțea prea mult din catastrofa ce se apropia cu paşi uriaşi. Deşi până în martie 1944 Ungaria era aliată cu Hitler, era la putere un guvern mai mult sau mai puţin moderat. Știrile erau sporadice, ziarele erau cenzurate. Posturile de radio străine erau bruiate cu grijă şi adevărul este că nici eu nu-mi prea dădeam silința să le ascult.

Liceul Evreiesc din Cluj, fondat in 1919 şi închis în 1923, a reintrat în funcție după Cedarea Ardealului. Directorul său, Prof. Antal Márk, era o personalitate carismatică, cu o cultură vastă şi o deosebită înclinaţie pentru ştiinţele exacte. Matematician de valoare, fusese profesor universitar. A reuşit în scurtă vreme să pună pe picioare acest liceu, având drept cadre didactice dascăli valoroşi, printre care în afară de dânsul se afla încă un profesor universitar. E drept că localul şi utilajul erau improvizate, dar ce importanţă avea? Nu poate fi suficient subliniată atmosfera pe care a reuşit s-o creeze în liceu. Profesorii şi profesoarele noastre se bucurau de respect datorită pregătirii lor profesionale deosebite. Ei au căutat şi au reuşit să întreţină cu noi elevele o adevărată relaţie de prietenie. Uneori eram invitate la diriginta noastră, cu care discutam vrute şi nevrute, fără să ocolim iubirile noastre, de cele mai multe ori platonice.

https://library.hungaricana.hu/hu/view/Kolozsvar_16679_izraelita_16680_1941/?pg=0&layout=s   (vezi pag. 1 și 49)

În cadrul şcolii se ţineau tribune literare, se jucau piese de teatru (unele chiar foarte bune), se organizau serate dansante, se participa la concertele orchestrei simfonice evreieşti… aşa că nu mai aveam nevoie de distracţii în afara şcolii. Deşi n-am reuşit să mă integrez cu totul în acest fel de viaţă şcolară, ea a rămas pentru mine de neuitat. Aveam unele minusuri faţă de colegele care se cunoşteau din copilărie, mai ales că adesea şi părinţii lor, oameni cu o mentalitate profund diferită de aceea a părinţilor mei, erau şi ei prieteni. Colegele mele concurau prin realizările lor în diferite domenii: una era bună pianistă, alta vorbea limbi străine, altele excelau în sport… Era un fel de snobism intelectual dar care, după mine, avea aspectul pozitiv de a îmboldi elevele să exceleze.

Cei patru ani petrecuți la călugăriţe lăsaseră urme în educaţia mea, iar la liceul evreiesc acestea nu mi-au fost folositoare. Eram foarte politicoasă şi rezervată, ceea ce a fost un handicap. Deşi mi-am făcut două-­trei prietene, am rămas totuși un outsider în clasă. Dar asta nu era totul. Colegele mele aveau mai toate prieteni şi simpatii în clasele de băieţi, de care eu mă ţineam departe. Motivul era foarte simplu: încă dela începutul anului îmi făcea curte un băiat cu cinci ani mai în vârstă decât mine, pe care îl cunoscusem când am venit la Cluj pentru examenele clasei a VII-a.

Mandula Gyuri se deosebea de toţi tinerii pe care îi cunoscusem până atunci. Terminase facultatea de Economie Politică, dar eu cred că această profesiune nu i se potrivea. De fapt lucra la un ziar social-democrat şi mai scria și pentru diferite săptămânale satirice – era un adevărat tip de bohem. Mă iubea foarte mult şi mă prezenta prietenilor şi prietenelor sale subliniind întotdeauna dragostea sa pentru mine. Era deosebit de atent, aducându-mi întotdeauna florile mele preferate, chiar atunci când era plecat din Cluj. (Fleurop încă nu exista, aşa că trebuia să încredinţeze cuiva această misiune.) Mă aştepta zilnic când ieşeam pe poarta şcolii, iar atunci când era plecat ruga pe un prieten să o facă. Toate acestea erau foarte măgulitoare pentru o fată tânără şi naivă ca mine. De la el am învăţat să dau atenţie formelor şi să mă port cu tact faţă de oameni, trăsături alese care în familia noastră nu erau suficient preţuite. Mergeam adesea împreună la teatru, la operă, la conferinţe, etc. I-am cunoscut prietenii – intelectuali distinşi şi oameni de calitate, artişti etc. Nu pot afirma că îi simpatizam pe toți, în orice caz îi acceptam fără comentarii. Prin această societate s-a deschis pentru mine o lume şi un fel de viață cu totul diferit de mediul burghez în care crescusem. După 60 de ani mă gândesc şi acum cu multă recunştinţă la acest prieten.

Nu se poate spune că în cursul acestui an şcolar aş fi fost o elevă prea sârguincioasă. Mă ajutau cunoştintele mele de limbă şi literatură maghiară, asimilate în copilărie şi în primii ani de liceu, materii pe care colegele mele le începuseră mult mai târziu, abia într-a VI-a. Cu limbile străine (latina şi franceza) nu am avut probleme. Părinții mei nu se interesau dacă reușesc la şcoală, în special pentru tata acesta era un lucru fără mare importanţă. Eu însă am avut ambiția să iau cu bine bacalaureatul. Gyuri lucra adesea la Budapesta. Cu 2-3 luni înainte de examen l-am rugat să rămână acolo pentru ca eu să nu fac altceva decât să învăț. Am făcut-o „cu disperare” timp de şase sau opt săptămâni. Deşi era doar un „bacalaureat evreiesc”, el trebuia susținut în fața unei comisii ministeriale. Am reuşit printre primele din clasă, având norocul că limba ebraică nu era printre materiile de examen. Între examenele sfârşitului de an şi bacalaureat erau câteva zile libere. La ieşirea din clădirea şcolii, pe la trei sau patru după amiază, Gyuri era la poartă. Pe strada unde locuiam se afla cel mai elegant restaurant din Cluj. Era deschis de la prânz până noaptea târziu, după amiaza era cafenea iar noaptea bar cu muzică de dans. Gyuri a dorit cu tot dinadinsul să intrăm, deşi eu eram în uniformă şcolară. A comandat şampanie, pe care nu numai că nu o gustasem niciodată, dar nici măcar nu o văzusem. Nu mâncasem nimic şi băutura mi s-a cam suit la cap, timpul a trecut pe nesimţite şi eu nici nu am observat că publicul s-a schimbat, că a început muzica şi cei prezenţi dansau. Am dansat şi noi, eu în uniformă şcolară. Abia când am fost salutată de un domn mai în vârstă, membru al curatoriului şcolii, mi-am dat seama de situaţia cam bizară în care ne aflam.

Sosise momentul să mă întorc la Şimleu, pe de o parte mulţumită de rezultatul muncii mele, pe de altă parte tristă din cauza despărțirii de Gyuri. Nu exista nici o şansă ca părinții să-mi dea voie să mă întâlnesc mai departe cu el.

Satisfăcut de rezultatul examenului, tata mi-a dăruit din safe o brățară şi o broşă cu corali, desigur frumoase, dar cu care eu nu am avut nicio „relație sufletească”. Era în vara anului 1943. Deşi apăreau tot timpul diferite legi rasiale la care trebuia să ne conformăm, nimeni nu era conştient de pericolul care ne aştepta. Referindu-se la unele informaţii sporadice în legătură cu deportarea evreilor, lumea trăia sub motto-ul: „la noi așa ceva este imposibil!” Regimul din Ungaria era de dreapta, antisemit, dar în guvern erau o serie întreagă de nobili maghiari care ar fi dorit să întreţină relaţii bune cu Anglia. Să nu uităm că în anul 1940, odată cu anexarea Ardealului, a fost anexată şi o parte a Slovaciei (Rusia Subcarpatică), care actualmente face parte din Ucraina. La Ujgorod locuia o ramură a familiei tatălui meu, pe care nu o cunoscusem înainte de anexiune. Tineri din trei familii de oameni bine situaţi, oameni prietenoşi şi fără ifose, care locuiau în aceeaşi casă, veneau în vacanţă la Şimleu şi ne-am împrietenit. De altfel, pe Paul şi pe Erzsa îi cunoscusem încă înainte de 1940, cu ocazia vizitelor lor la Şimleu – ei îşi petreceau vacanţele la bunica lor. Fiind de aceeaşi vârstă, eram prietene. Ea a fost prima care mi-a vorbit despre deportări: Rusia Subcarpatică fusese cedată lui Stalin, apoi ocupată de nemţi. Hitleriştii au început să deporteze în primul rând tineretul. Celor din Ujgorod le parveniseră informaţii în acest sens. Erzsa mi-a povestit ceea ce ştia, iar eu am povestit părinţilor mei. Din păcate aceştia nu au socotit de cuviinţă să discutăm deschis între noi o eventuală soluţie.

Palma Stern la Cluj

În vara 1943, pentru mine o vară foarte deosebită, am vizitat pentru prima rudele din Ujgorod. Am locuit la una din cele trei familii care, după cum am mai spus, stăteau in aceeaşi casă. M-am simţit foarte bine în mijlocul a numeroşi copii de toate vârstele. În weekend, cel mai tânăr dintre taţi lua cu sine tot tineretul şi puştimea în excursie, în munţi. Zilele erau vesele şi foarte armonioase. Într-una dintre ele, pe nepusă masă, a apărut Gyuri. Venea direct de la detaşamentul de muncă, de unde prin nu ştiu ce minune a primit o permisie. Cu firea lui plăcută şi veselă a fost imediat acceptat de întreaga familie, în care s-a încadrat fără probleme. În aceste condiţii, zilele petrecute acolo au fost într-adevăr de neuitat. Din păcate au ţinut prea puţin deoarece părinţii, aflând că Gyuri e cu mine, m-au obligat să mă întorc imediat. (Au aflat dintr-o scrisoare a unei prietene, pe care ei au deschis-o în lipsa mea!). Gyuri a fost extrem de furios şi a declarat că s-a săturat de toate aceste restricţii și că la prima ocazie va veni la Şimleu pentru clarificarea situaţiei. Cunoscând mentalitatea şi felul de a gândi al părinţilor mei, l-am implorat să nu o facă, dar fără succes şi în scurtă vreme Gyuri a apărut la Şimleu. Tata nu a vrut să stea de vorbă cu el, aşa că a rămas să discute cu mama. În esenţă Gyuri a vrut să ştie ce au împotriva lui. Mama i-a răspuns „diplomatic” că nu au nimic împotriva persoanei sale, dar să înceteze să-mi facă curte. Gyuri: „Eu nu vă pot promite aşa ceva, ba dimpotrivă, mă voi căsători cu Palma chiar împotriva dorinţei dumneavoastră”. Auzind aceasta am fost şi eu forte mirată, deoarece între noi nu fusese niciodată vorba despre aşa ceva, dragostea noastră era complet „nevinovată”, eu însămi negândindu-mă să mă mărit înainte de a termina facultatea. De altfel la data respectivă totul părea un simplu vis.

Apropos facultate: unele aveau pentru evrei numerus clausus, altele numerus nullus. Singura mea șansă era la agronomie și asta numai datorită unei relaţii personale a lui Gyuri, care lucrase la familia Bánffy, din cea mai înaltă nobilime maghiară. Cei doi fii ai lor nu aveau niciun interes pentru învățătură, dar Gyuri i-a pregătit în aşa fel încât au reuşit să-şi ia bacalaureatul. Prietenul meu, apreciat şi simpatizat de întreaga familie, din care făcea parte şi Ministrul Agriculturii anilor 1942-1943, mi-a obţinut privilegiul de a mă înscrie la această facultate. Părinții mei au refuzat propunerea numai pentru că venea din partea lui Gyuri, iar eu am fost atât de dezamăgită încât nici măcar nu am căutat să-i conving.

Nu-mi mai amintesc cum mi-am petrecut timpul până în martie 1944. La revelion am fost invitată la prieteni la Cluj. Mi-au dat voie să mă duc numai promiţând că Gyuri, aflat intr-un detaşament de muncă, nu va fi acolo. Fratele meu m-a rugat să-l iau cu mine, fiind bucuros să meargă şi el la Cluj şi să întâlnească băieţi şi fete de vârsta noastră (diferenţa dintre noi este numai de 15 luni). Totul a început bine. În noaptea de 31 decembrie a apărut Gyuri în uniforma detaşamentului de muncă, de unde pur şi simplu fugise. Am fost extrem de bucuroasă să-l revăd, dar mi-am exprimat grija de ce se va întâmpla când se va întoarce. Mi-a răspuns liniştit: o să primesc câteva zile de arest, dar desigur că merită riscul. Evident că la întoarcere l-am rugat pe Paul să nu povestească părinților despre Gyuri, mai ales că nu știam că-l voi întâlni. Paul le-a povestit imediat totul, iar eu nu am reuşit să-i conving că nu am nicio vină. Nu-mi amintesc ce a urmat, la noi scandalurile erau şi aşa la ordinea zilei. În tot cazul am fost foarte amărâtă, dar şi ferm hotărâtă să nu mai ţin seamă de părerea părinţilor cu privire la omul pe care îl iubeam.

În martie 1944 totul s-a schimbat radical. De pe o zi pe alta a început dezastrul pe care generaţia părinților mei nu accepta să-l ia la cunoştinţă. Antisemitismul, până atunci latent, a devenit manifest, intens şi apăsător. Împotriva noastră se ducea o propagandă duşmănoasă în toate domeniile. În scurtă vreme evreii au fost obligați să poarte tot timpul steaua galbenă, li s-a interzis să călătorească şi au avut voie să iasă pe stradă numai în orele fixate de autorităţi. Despre catastrofa care se apropia cu paşi repezi nu se vorbea: oamenii ori nu ştiau, ori făceau pur şi simplu „politica struţului”. Ani de zile m-a obsedat întrebarea cum a fost posibil ca o generaţie întreagă de oameni cu cap să nu intreprindă nimic pentru a-i preveni pe semenii lor despre ceea ce îi aştepta. Cel puţin noi, tineretul, am fi putut încerca să ne salvăm, să fugim, ceea ce nu ar fi fost imposibil până la strângerea noastră în ghetou. Handicapul cel mare a fost că în oraş era prea puţin tineret. Băieţii care ar fi putut lua iniţiativa lipseau aproape cu totul, ei fiind în detaşamentele de muncă obligatorie. În vremea aceea fetele contau prea puţin, de politică nu se ocupau deloc şi erau crescute ca „într-un turn de fildeş”. Chiar dacă unele aveau idei, curaj sau păreri proprii, nimeni nu le lua în serios. Adeseori am regretat că nu m-am născut băiat. Sunt himere, dar mă urmăresc şi acum, deşi mă apropii de sfârşitul zilelor mele.

Nu-mi aduc exact aminte cum am trăit ultimele luni înaintea deportării. Pare de necrezut, dar perioada mi s-a şters din memorie. Câteva zile înainte de trimiterea noastră în ghetou a apărut la noi acasă Gyuri, cu un plan care m-ar fi putut salva. Într-o mică localitate din secuime trăia o contesă Bánffy care ar fi fost dispusă să mă primească în casă, ca pe o rudă îndepărtată. Era un plan lipsit de orice risc, nimeni nu ar fi îndrăznit să-i pună contesei întrebări indiscrete. Din păcate şi de această dată părinţii mei au rămas victima propriilor lor slăbiciuni şi au refuzat. Gyuri, care venise să mă ducă direct la Palotilva [Luca Bradului], a plecat extrem de dezamăgit. Pe mine atitudinea părinţilor nu m-a şocat, eram obişnuită ca orice iniţiativă a lui Gyuri să fie respinsă cu vehemenţă. Nu le-am făcut reproşuri că mi-au luat posibilitatea să scap din infern. De fapt nu regret nimic din ceea ce a urmat. Eu personal nu am fost pusă in situaţii cu adevărat umilitoare. În afară de aceasta am găsit oameni care m-au ajutat în mod substanţial şi total dezinteresat, un imens suport moral pentru fata tânără de atunci. Mi-am dat seama că mă pot adapta unor situaţii deosebit de dificile fără să mă simt nenorocită şi să mă comport optimal în faţa acestora. Am căpătat încredere în mine, ceea ce înainte îmi lipsea cu desăvârșire. Toate acestea m-au făcut să văd altfel lumea din jurul meu, să-mi văd propriile greşeli şi să fac eforturi spre a mă descotorosi de părţile negative ale educaţiei mele. A fost un drum greu!

Ducerea evreilor în ghetouri a început în 5 mai 1944, când trupele ruseşti erau deja la graniţă. (În Maramureş se auzeau deja tunurile ruseşti de pe front!) Întâi ne-au adunat în cartierul unde stătea bunica, iar după două zile am fost duşi la Cehei. Acolo, pe teritoriul strâmt al fabricii de cărămidă, au fost adunaţi laolaltă toţi cei 8000 de evrei ai judeţului Sălaj. Fabrica avea numai acoperiş, nu şi pereţi. Noaptea era frig, ne culcam pe jos, pe lucrurile aduse de acasă, care ne ţineau loc de saltele. Mâncarea era insuficientă şi proastă, dar cu ajutorul lui Flóra-bácsi am reuşit să ne completăm raţiile.

http://www.survivors-romania.org/text_doc/salaj_simleu.htm

De fapt ar fi trebuit să încep acest capitol cu Flóra-bácsi. El a venit la noi în ultima zi înainte de luarea în ghetou, m-a tras de-o parte (nu ştiu de ce tocmai pe mine) şi mi-a spus: „Să ştiţi, domnişoară, că pe mine puteţi conta în orice situație.” Am şi contat pe el. Flora-bácsi, un țăran foarte deștept şi om de treabă, a fost un fel de şef al argaților (logofăt) pe moşia bunicii mele. Bunica spunea despre el: „Păcat că nu a fost dat la învățătură, ar fi putut deveni ministru.” Ținea mult la noi. Și bunica şi noi îl primeam cu stimă şi îl tratam ca pe un adevărat prieten. Venea de obicei de la moşie vineri, când era zi de târg la Şimleu. Ortodox credincios, nu mânca vineri carne, aşa că atât mama cât şi bunica găteau special pentru el.

În timpul săptămânilor petrecute în ghetou, tineretul era optimist, se povesteau cărți, se recita şi fiecare se făcea că nu ştie ce-l aşteaptă. După ce am luat hotărârea de a evada, am început să-mi caut tovarăşi de drum. Am vorbit cu Marta Stern, o fată simpatică, membră a unui grup de tineret comunist, care fusese la închisoare pentru convingerile sale. Mă gândeam că mi-ar fi o parteneră bună, dar părinții nu i-au dat voie să vină cu mine. (Trebue să menționez că nu s-a întors din deportare!) Am încercat să conving o altă colegă de clasă. (Acum opt ani ne-am întâlnit la New-York. Prima întrebare pe care mi-a pus-o a fost: „Oare de ce mi-ai propus tocmai mie să te însoțesc?” A trebuit să recunosc că nu mai ţin minte, pe urmă mi­-am pus şi eu întrebarea: într-adevăr de ce?) Era o fată drăguță şi deşteaptă, pe care părinţii o scoseseră de la liceu pentru a-și îngriji frații mai mici, nu credeam că se va purta ca o miorlăită. A refuzat, nevoind să-şi părăsească mama care avea mare nevoie de dânsa. (S-a întors din deportare împreună cu două dintre surorile ei mai mici şi o mătuşă.) Până la urmă mi-a venit ideea să întreb pe un prieten mai tânăr al fratelui meu. Fritzi avea numai 16 ani, dar era un flăcău vânjos care în timpul vacanţelor lucra împreună cu ţăranii pe ogoarele tatălui său. Atât el cât şi părinții săi au fost imediat de acord. A fost o alegere bună, în tot timpul petrecut împreună s-a comportat conform aşteptărilor.

Fabrica de țiglă se afla în apropiere de Șimleu, dar locul nu-mi era cunoscut. Pe o parte curgea Crasna, un mic râu pe care la început m-am gândit să-l trec, dar nopțile erau reci şi să plec udă la drum lung nu era ideal. Pe cealaltă parte era un drum de țară care ducea de-a lungul unei păduri. Planul meu era să merg pe lângă drum şi apoi, trecând pe partea cealaltă, să ajung la moşia bunicii. Trecerea drumul putea fi periculoasă, aşa că am trecut printr-un canal cu puţină apă şi nisip, pe sub drum. Am luat cu mine certificatul de bacalaureat şi bandaj pentru o rană mai serioasă, cu gândul că s-ar putea să se tragă cu arma după noi. Mâncare nu aveam, dar optimism, curaj şi naivitate tinerească aveam din belşug.

Am evadat la miezul nopţii, în timp ce se schimba garda. Jandarmii erau la o distanță destul de mare unul de altul, aşa că ne-am strecurat fără probleme în canal, apoi am intrat în pădure. După traversarea ei am ajuns într-o regiune deluroasă. Eram dezorientați. La un moment dat am zărit o casă izolată. Când ne-am apropiat, au început să latre câinii. Din casă a ieşit un ţăran, pe care l-am întrebat în ce direcţie trebuie să merg spre moşia Weinberger. Întrebarea nu era lipsită de risc, dar se lumina de ziuă şi trebuia să ajungem fără întârziere. Îndrumaţi de ţăranul amintit, am găsit moşia şi pe Flora­-bácsi, extrem de emoţionat când m-a văzut. L-am întrebat imediat ce ştie despre Paul (după socoteala mea trebuia să fi ajuns şi el acolo), dar Flóra-bácsi nu ştia nimic. Asta m-a îngrijorat de-a binelea, fiind aproape sigură că şi el luase acelaşi drum ca şi mine. Nu-mi mai amintesc unde ne-a ascuns în prima noapte, dar noaptea următoare am petrecut-o eu într-o cocioabă şi Fritzi în alta, fără să ştim unul de altul. Nu-mi mai amintesc câte zile am stat ascunşi acolo şi în ce stare sufletească eram. Flóra-bácsi îmi aducea de mâncare, dar era numai hrană uscată, deoarece soţia sa nu stătea cu el și nu avea cine să gătească. Omul care m-a văzut la sosire (se numea Mihai-bácsi şi lucrase multă vreme la bunica) şi-a ţinut gura, aşa că nu au fost complicaţii.

Într-una din zile Flóra-bácsia venit la mine foarte îngrijorat și mi-a relatat că a fost chemat de șeful poliţiei locale, Bányai, care înainte de instaurarea fascismului fusese în relaţii bune cu tata. Acesta i-a spus următoarele: „Ştiu cu siguranţă, am văzut cu ochii mei că la urcarea în vagoane copiii Weinberger lipseau. Nu te întreb unde sunt, ştiu că tot nu mi-ai spune, dar dacă se află în vecinătate, spune-le să dispară de urgenţă, deoarece jandarmii vor îi căuta peste tot.” Menţionez că Bányai ştia foarte bine că Flóra-bácsi era pentru noi aproape ca un membru al familiei şi fusese scutit de serviciul militar prin intervenţia bunicului şi a tatălui meu, secret păstrat cu străşnicie de toţi cei care-l cunoşteau. După ce mi-a relatat toate acestea, mi-a spus că trebuie găsită o soluţie pentru a dispărea din comună. Abia acum mi-a spus că şi Paul se află la el. Întrebându-l de ce mi-­a ascuns adevărul, a răspuns că era mai bine să nu ştim unul de altul, deoarece în caz că unul ar fi fost prins şi schingiuit, l-ar fi putut trăda şi pe celălalt. M-am supus logicii sale şi i-am dat dreptate. Abia acum am putut discuta cu fratele meu planul continuării drumului. Ne-am hotărât să mergem la Budapesta, deoarece era un oraş mare şi evreii nu fuseseră (încă) deportaţi. Urma să mergem pe jos până la Ciucea, pe unde trecea trenul spre Budapesta. Traversând munţii Mezeşului aveam de mers vreo 30 de kilometri. Am primit nişte acte vechi, româneşti, ale fiicei lui Flora-bácsi, cam de aceiaşi vârstă cu mine, din care am rupt fotografia. (După patru ani de ocupaţie maghiară, la ţară nu fuseseră încă schimbate actele de identitate.) De la Huseni la Ciucea ne-a însoţit fratele lui Flora-bácsi, care cunoștea bine drumul. Mergând toată noaptea, am parcurs distanţa în mare grabă, spre a nu pierde trenul. În gara Ciucea am zărit doi tineri din ghetou, păziţi de jandarmi. Am fost extrem de impresionaţi şi ne-a cam trecut optimismul… M-am urcat în tren separat atât de fratele meu, cât şi de Fritzi. După scurtă vreme au venit jandarmii să controleze actele suspecților, Era încă întuneric şi se serveau de lămpi de buzunar. Eu eram arsă de soare şi de vânt, îmbrăcată în haine ţărăneşti şi absolut calmă. Mi-au luminat ochii şi au trecut mai departe. Am avut noroc! După cum eram înțeleși, m-am reîntâlnit cu toții la Budapesta, la ieșirea din gară. Eram obosiţi şi flamânzi şi făcându-ne socoteala banilor pe care îi aveam la noi, am intrat într-o cârciumă să mâncăm.

Eram pentru prima dată în capitala Ungariei. Aici trăia o rudă a tatălui meu, Zsiki, cu fiica ei Börike, cu 4-5 ani mai în vârstă decât mine. Börike era soră la spitalul evreiesc. Ea și mama ei erau singurele persoane pe care le cunoșteam în oraş. Ne-am hotărât să mergem la ele şi să ne sfătuim ce era de făcut. Ne-au primit cu dragoste şi bunăvoinţă, dar şi situaţia lor era grea. Eu am rămas câteva zile la ele, găsind şi o soluţie provizorie pentru băieți. Nu aveam idee ce vom face în continuare, obligaţia pentru evrei de a purta steaua galbenă, strângerea lor în ghetou şi deportarea erau o chestiune de zile! În tot cazul, nu posedam nicio informaţie concretă în această privință.

Să ne referim un pic la trecut. Ella-néni, sora mai mare a mamei, se măritase de tânără cu un moșier pe nume Jacobi. Au avut un fiu şi curând după aceea s-au despărţit. Mătuşa s-a recăsătorit cu un văduv, Gyalui Farkas, de care am mai vorbit. Vărul meu Miklos, fiul din prima căsătorie, nu trăia la ei. Avea cam 15 ani când l-au trimis la Lyon şi după terminarea şcolii, lucrase în Franţa la o fabrică de mătase. Era cu vreo 15 ani mai în vârstă decât mine. În timpul războiului a fost mobilizat şi cum Franţa nu a rezistat decât foarte scurtă vreme, el s-a trezit prizonier la nemți. Mama lui, Ella-néni, femeie descurcăreţă şi isteaţă, a reuşit cu multă alergătură şi protecții să-l elibereze (Ungaria şi Franţa lui Pétain erau pe atunci încă în relaţii bune) şi să-i obţină numirea la consulatul francez din Cluj. Ne-am gândit să luăm contact cu el, dar cum? Scrisul ar fi fost periculos, telefonul se afla încă la începuturi. Am hotărât să­-mi încerc norocul la legaţia lui Pétain de la Budapesta. Nu ştiu prin ce minune am reuşit să-l conving pe funcţionarul legației să mă lase să intru neanunţată la consul. După scuzele de rigoare l-am rugat să mă pună în legătură cu Miklós Jacobi, vărul meu de la legaţia din Cluj, deoarece poşta era nesigură şi problema era de foarte mare importanță pentru mine. Fără să-mi pună vreo întrebare despre scopul acestui demers, m-a pus pe loc să scriu câteva rânduri şi m-a asigurat că le va trimite a doua zi cu poşta diplomatică. Şi azi mă întreb cum de am avut curajul să fac acest pas şi ce m-a determinat să am încredere în acest om. În orice caz, atunci nu aveam nici un dubiu că procedez corect! După câteva zile Miklós era la Budapesta.

Palma Stern

(Va urma)

5 Comments

  • paula craciun commented on April 15, 2018 Reply

    Ar fi minunat ca acesre amintiri si multe altele care au fost povestite in Baabel sau vor fi povestite, sa poata fu stranse intr-un singur volum!

  • tiberiu roth commented on April 6, 2018 Reply

    Fantastic,captivant,emoționant.Sper că veți publica întreaga mărturie. Ar trebui editată!

    • Andrea Ghiţă commented on April 6, 2018 Reply

      Revista Baabel a avut privilegiul să publice în premieră câteva memorii extraordinare despre vremurile sumbre ale războiului şi Holocaustului. Cred că ar fi potrivit să scoatem un volum cu toate aceste memorii. dacă îmbrăţişaţi ideea orice sugestie practică e bine venită.

  • Emilia Teszler commented on April 5, 2018 Reply

    Am regasit acea marturie, a lui Paul Weinberger: ( Mozes Ernestin este Erno, numit in familie Hershu, unchiul meu):

    “Neputând suporta regimul şi suferinţele din ghetoul din comuna Cehei, am evadat de acolo împreună cu sora mea Weinberger Palma, cu Nussbaum Ioan, Mózes Ernestin din Şimleu Silvaniei şi cu Róth Frideric de lângă Tăşnad. Foamea şi suferinţele ne-au slăbit într-atât, încât am ajuns numai piele şi oase. Noi, cei cinci evadaţi, eram cinci schelete ambulante. Am stat ascunşi câtva timp la conacul lui Weinberger Coloman de lângă comuna Huseni, iar apoi după multe peripeţii, în vara anului 1944, am trecut frontiera stabilită la verdictul de la Viena, şi am ajuns în România”
    Doar ca noi asa stim ca Erno/Hershu nu a ajuns in Romania, Poate a vrut sa se intoarca in ghetou sa vada ce se intampla cu mama vaduva si ceilalti 4 frati ai lui ( printre care si mama mea)..si ca ar fi fost prins si impuscat. Dar nu stim nimic cert..Imi cer scuze pentru comentariile astea lungi, dar sunt foarte emotionata si inca sper ca poate cineva are vreo informatie.

  • Emilia Teszler commented on April 5, 2018 Reply

    Citesc si recitesc cu sufletul la gura aceste Amintiri. Mama a trait in si a fost deportata din Simleu ( era nascuta in 1920). Stiu de Kis Gross din povestirile mamei mele. Exista si o anecdota legata de acesta si relatata ei de tatal mamei mele. Nu cred ca e locul sa o povestesc aici. Unul din fratii mamei mele, Hershu, cam de varsta Palmei, a evadat din ghetoul din Cehei, impreuna cu alti cativa tineri. Din relatarea ulterioara a unuia din ei, dupa razboi,( pe care am citit-o abia acum 4-5 ani) rezulta ca incercau sa ajunga pe o mosie a lui..Weinberger. Nu mai stim nimic sigur, se mai povestea ca Hershu ar fi fost prins si impuscat. Citind acum capitolul II ma gandeam ca poate unul din cei doi tineri zariti in gara de Palma, paziti de jandarmi, a fost unchiul meu. Nu exista nicio certitudine in sensul asta, bineinteles…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *