Israel – Să-mi fie cu iertare… ( 2 )

…că înainte de a trece la subiect voi vorbi despre mine, un om oarecare, de meserie inginer chimist, ceva mai conștiincios ca alții la locul de muncă, mulțumit de obicei cu ce are (defect care se traduce prin lipsă de ambiție).  Prin această introducere interpun o pavăză între mine și cei care ar fi deranjați de cele scrise de mine, motivând că eu găsesc pete în soare, ca și cum soarele ar fi numai al lor, iar existența petelor în soare (adică Israel) e mai puțin importantă decât etichetarea mea drept nemulțumit.

Sosiți în Israel, am fost transportați de la aeroport la Merkaz Klita (M.K.), un centru de absorbție a noilor sosiți, format din patru blocuri cu două etaje.  Acolo ni se asigura pe timp de șase luni cazarea gratuită, într-un apartament dotat cu strictul necesar, plus un anumit stipendiu lunar.  Stipendiul ne ajungea numai datorită soției chibzuite, dar o înghețată pentru copii era un lux de neatins.  Am trecut și prin situații jenante – o vizită surpriză a unui israelian cu un copil, exact în ajunul primirii stipendiului, când tot ce aveam în casă erau două ouă și câțiva cartofi, deci am atenționat copiii să refuze ouăle.  Totuși eu mă simțeam mai bine hrănit ca în România, în 1984, când copiii aveau prioritate la carne.  M.K. era situat lângă un pardes (o livadă de potocale, grapefruit… (probabil de aici vine cuvântul paradis).  Pardes-ul era neîngrădit, deci cu intrare liberă și era plin sezon – în România era o realizare să oferim copiilor portocale chiar și numai o dată pe an.  O călătorie cu un autobuz cu aer condiționat și scaune capitonate era o desfătare permisă în cazul unui drum absolut necesar.

În M.K., noi, „românii” (adică cei veniți din România) eram cam 95%; toți eram familii mixte.  Numai unul din patru sau din șase era născut din părinți evrei, dar statul Israel ne dădea tuturor drepturi egale.  Ceva neplăcut trebuie totuși menționat: în buletinul de identitate israelian apărea rubrica naționalitate, ca evreu fiind trecut numai eu.  În România această rubrică, această portiță deschisă antisemiților nu exista.  Evreii au și ei „faliții” lor…  Dimineața aveam cursuri de ebraică, iar după mesele eram liberi să ne ocupăm de gospodărie, de copiii care se întorceau de la școală.  Fata noastră, elevă în clasa a doua, ne-a anunțat din prima săptămână că în Israel copiii bătuți de părinți se pot plânge la poliție – asta era prima grijă a învățătoarei.  Noi nu ne-am bătut niciodată copiii.  Fetița suferea însă în așa măsură din cauza zgomotului din clasă, că venind acasă stătea vreo jumătate de oră cu capul în mâini, iar eu mă simțeam neputincios s-o ajut.

Lunile treceau, cei ce găseau de lucru părăseau M.K., iar în locul lor erau aduși noi veniți din Etiopia.  Treptat noi aflam câte ceva despre ei și probabil ei despre noi.  Ei nu cumpărau găini congelate, odată au tras pe scări o capră.  Fiind mari amatori de bere, o răceau în rezervorul de apă al W.C. Femeile, în perioada ciclului dormeau afară – în Etiopia aveau o colibă departe de casă.  Copiii își făceau nevoile pe unde apucau, chiar și sub picioarele blocului – construcție tipică pentru Israel, fără parter.  Eram în casă și de sub noi venea miros de excremente – nu mă etichetați de rasist, nu am afirmat niciodată că excrementele europenilor ar mirosi mai frumos decât cele ale africanilor.  Se pare că se alocau pentru ei sume mari, veneau și donații deosebit de mari din străinătate, astfel încât ei au fost invitați să se mute în apartamente mari, complet mobilate și au primit diverse alte avantaje.  O pleiadă de binevoitori locali începură să le facă „educația” și să le dea sfaturi cum să profite de situație.  Ei își aveau propriile tradiții.  Bărbații munceau numai până se însurau – unul din motivele pentru a se reîntoarce în Etiopia.  Statul Israel nu poate fi acuzat că i-ar fi favorizat – primind pentru ei donații mari, trebuia să le cheltuiască.  Am auzit că au existat situații similare și pentru cei veniți în anii 90 din Uniunea Sovietică, dar ei fiind un milion, am întâlnit și situații opuse.  Într-o dimineață mergeam la serviciu cu primul autobuz.  În afară de mine mai era doar o femeie de peste 50 de ani.  Femeia plătește, aud discuția, ea spune că i-a dat șoferului 10 SH, iar acesta afirmă că erau numai 5.  Femeia a plâns în hohote până la capătul liniei.  Mai târziu am cunoscut-o mai îndeaproape.  Fusese profesoară de engleză la o școală specială din Siberia.  Își urmase copiii în Israel, iar acum muncea ca femeie de serviciu la un muzeu.

Am descris succint, nu exhaustiv, viața noastră la M.K., probabil foarte asemănătoare cu a altor olim (imigranți) în acel an, 1985.  Menționarea anului e esențială.  În perioade diferite, imigranții au avut parte de condiții diferite.  Statul Israel a avut (și mai are) o existență „în salturi”. În 1948, evreii autohtoni și cei veniți din lagărele naziste au ales varianta demnității, iar urmașii lor au asigurat supraviețuirea în 1967.  Ultimul salt se datorează valului de imigranți ruși din anii 90, în majoritate calificați și având o atitudine de respect față de muncă.

Trimisesem CV în cât mai multe locuri posibile… și niciun răspuns.  Mai târziu m-am lămurit că Israelul trecea printr-o perioadă economică grea, cu o restrângere a activităților productive.  Un profesor de matematică, sosit prin anii 60, spunea că pe el l-au întrebat „unde vrei un post în Piața Dizengoff?” (centrul Tel Aviv-ului).  Asta înseamnă să fii la locul potrivit, la timpul potrivit!  Eu nu vedeam nicio perspectivă la orizont și ca în gluma aceea cu imigrantul, aveam un umăr lăsat mai jos – umărul pe care băteau toți înainte de a afirma încurajator / consolator „ihie tov!” (o să fie bine).

Ivan Klein

Va urma…

 

 

10 Comments

  • George Kun commented on April 9, 2018 Reply

    Draga Ivan, scrisul in general si punerea gandurilor si amintirilor pe hartie in particular, e o metoda foarte eficace de a-ti revizui viata in perspectiva, de a-ti gasi liniste sufleteasca prin descarcarea unor poveri, de a retrai momente vesele . de fericire, dar si de a revizui cu ochi noi esecuri reale sau percepute,. Nu in ultimul rand, sa impartasest cu altii chestii personale, pentru a le da cititorilor o sansa de largire a orizontului, dar si penru scriitor sa primeasca un “feed-back” de la cititori.
    La acest subiect, vrea sa mentionez cat de neplacut m-a socat comentariul brutal, nesimtit si complect nelalocul lui al persoanei Tomi Anca (sorry, nu sunt sigur de genul persoanei depinzand de ordinea numelui si prenumelui) . Cred ca d-na Paula Craciun a comentat deja ceea ce urma sa spun si eu.
    Deci Ivan, continua sa scrii. Ma intereseaza tot.
    Cu prietenie,
    George Kun

  • paula craciun commented on April 7, 2018 Reply

    Tot asa cum fiecaruia dintre noi i se permite sa-si exprime opiniile cu privire la articolele acestei reviste, tot asa cum i se permite fiecaruia sa scrie ce simte, si gandeste ( atata timp cat nu ataca sau jigneste alte persoane), nu inteleg de ce sa nu-si continue dl. Klein povestirea?
    Noi avem libertatea de a citi sau nu!articolele unora sau altora. Astept cu nerabdare continuarea!

  • Jack Chivo commented on April 6, 2018 Reply

    Stimate Tomi Anca,

    De ce sa nu il lasam pe domnul Klein sa isi ia o piatra de pe inima??

    Este clar ca el nu a fost fericit nici in Romania, si nici in Israel. Nu stiu daca este fericit in SUA.

    Daca dupa mai mult de 30 de ani, il mai preocupa primele luni in Israel, este sigur o durere inca nerezolvata

    Poate ca scrisul il ajuta!!

  • Eliezer Doza commented on April 5, 2018 Reply

    Domnule Klein,

    Toti am fost olimi hadashim si am trecut prin Merkaz Klita,dar apoi prin munca si perseverenta am reusit.Despre aliaua romana se spune ca s-a incadrat cel mai usor si cel mai bine in Israel.Nu stiu unde traiesti actual,dar a aceasta tara a inlesnit platind cateva mii de dolari,ca sa iesi din Romania!

    • klein ivan commented on April 6, 2018 Reply

      Nu există nici-o întrebare în comentariul dvs. , la care să răspund . Trăiesc la N.Y., amănunt lipsit de importanță cît timp relatez ceva , de undeva cu obiectivitate . Am menționat că Israel a plătit nu numai pentru mine – nu am părăsit Israel în primii cinci ani ( regula de a nu avea datorii financiare ) . Am să vă citesc cu plăcere orice scris în legătură cu experiența personală .

  • Korojan Mirjam commented on April 5, 2018 Reply

    De ce sa nu continue?

    • klein ivan commented on April 6, 2018 Reply

      Mulțumesc .

  • tomi anca commented on April 5, 2018 Reply

    Din pacate primul meu comentariu de aprox.300 cuvinte s-au pierdut din cauza unui “bug”in computerul meu:-((.Si nu am chef sa reiau sirul cuvintelor…
    Oricum Ivan nu mai continua ca e pacat de timpul si efortul depus…
    Mi-am dat seama din cele doua articole de pana acum despre ce este vorba.Destul sau in ebraica “DAI”

    • klein ivan commented on April 5, 2018 Reply

      Eu cred că vă înțeleg mai bine pe dvs. decît mă înțelegeți dvs. pe mine . Regret …. Orice aș scrie în acest comment poate fi interpretat ca sarcasm , atac la persoană , etc. și nu e intenția mea… Și totuși , de ce ( lama lo ? ) să nu scriu ? de ce atîta grijă pentru timpul și efortul meu ? despre ce v-ați dat seama că e vorba ? Eu sînt gata să nu mai abordez subiectul …. dacă mă convingeți ….

    • klein ivan commented on April 6, 2018 Reply

      Eu nu ( doresc să ) denigrez , eu ( doresc să ) menționez că se putea face ceva mult mai bine . E o mare diferență ……Mi-e prieten Platon dar mai prieten mi-e adevărul .

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *