Prima oprire a primei mele vizite la Ierusalim a fost pentru a căuta numele Clujului (mai exact Kolozsvár – cu litere ebraice) înscris pe zidul de piatră al memoriei comunităţilor evreieşti distruse de Holocaust. Bunicii mei – părinţii tatii şi mama mamei mele – şi multe alte zeci de rude care în fiecare an, de Pesach, rostiseră formula profundei speranţe: „La anul, la Ierusalim!”, au pierit în Holocaust, ajungând la Ierusalim îndărătul literelor scrijelite în piatră…Înainte de a ajunge la Yad Vashem am privit cu emoţie, răspândite pe marginea drumului, vestigiile luptelor şi amintirea jertfei de sânge date cu doar câteva decenii în urmă, pentru oraşul aflat în centrul istoriei şi memoriei poporului meu.

Atunci am stat doar o zi, împreună cu nişte prieteni vechi şi dragi ai părinţilor mei, şi am văzut câte ceva, tot urcând şi coborând dintr-un autobuz pentru turişti. Am poposit în Oraşul Vechi, am adăstat la Zidul Plângerii (înţesat de turişti) am vizitat stadionul şi ne-am oprit, preţ de o oră, pe o bancă din cartierul arab, pentru a mânca… pita.

Frumuseţea şi unicitatea Ierusalimului mi-au fost relevate de doi oameni speciali, erudiţi şi spirituali, care mi-au făcut onoarea de a participa la o emisiune moderată de mine, la începutul anilor 2000: Leon Volovici (fie-i memoria binecuvântată) şi Michael Finkenthal, prezenţi atunci la  Conferinţa internaţională de Iudaistică, organizată anual la Universitatea Babeş-Bolyai. Incursiunea, alcătuită din cuvinte zugrăvitoare de imagini pregnante, a început cu evocarea luminii unice a acestui oraş de aur şi s-a încheiat cu învăţătura ce poate fi sorbită în oraşul care gândeşte. Ierusalimul e atât de vechi, încât vestigiile care nu au cel puţin cinci sute de ani, sunt prea „recente” ca să mai conteze, a remarcat unul dintre invitaţi.

Adevărata mea întâlnire – revelatoare – cu Ierusalimul avea să se petreacă mai târziu, după ce aterizasem noaptea la Tel Aviv şi am ajuns la un hotel din centrul oraşului, la crăpatul zorilor. Privind pe geam am văzut soarele răsărind în spatele zidurilor cetăţii şi suprapunându-şi imaginea învăpăiată, care mi-a tăiat răsuflarea,  peste o alta – ce o păstram în memorie – zugrăvită cu penelul nădejdii, pe zidul sinagogii de lemn Baal Şem Tov, din Piatra Neamţ.

Mă dusesem la un curs organizat de JDC în cadrul căruia ni s-au prezentat, pe îndelete, locurile cele mai semnificative ale Oraşului Sfânt, cu un popas obligatoriu la Zidul Plângerii. Am trecut prin poarta de securitate şi am ajuns, odată cu valul de oameni, în preajma locului unde o mulţime de lume se înghesuia să înfigă, în rosturile dintre pietre, bileţelele cu dorinţele lor şi ale celor care le încredinţaseră bileţele cu dorinţe.

La un moment dat am simţit că eram incapabilă să mai înaintez şi m-a podidit un plâns amarnic, din rărunchi. M-am străduit să-mi stăpânesc hohotele şi m-am îndepărtat, nefiind în stare să mă rog sau să cer nimic în acele momente de nevolnicie.

Împăcarea sufletească avea să vină peste câteva zile, când doi colegi de la curs mi-au propus să mergem la Zidul Plângerii mult după lăsarea nopţii. Am străbătut aleile înmiresmate de bogăţia florilor revărsate peste gardurile reşedinţelor liniştite, am păşit pe caldarâmul străvechi al cetăţii, scăldat în lumina lăptoasă a felinarelor şi ne-am găsit în preajma maiestuosului Zid al Plângerii, în liniştea binecuvântată doar de rugăciunile unor credincioşi răzleţi ale căror şaluri de rugăciune licăreau în noapte. Atunci m-a cuprins o stare senină de linişte, sinceritatea se înstăpânise peste sufletul meu şi, după minutele de reculegere şi rugăciune, am părăsit cu surâsul pe buze, acel loc unic care-mi intrase firesc, dar foarte adânc, în suflet.

Cu prilejul altor vizite – vreo patru sau cinci în total – am început să descopăr alte şi alte chipuri ale oraşului, de la atmosfera austeră şi înălţătoare a slujbei din biserica armenească, până la o cină cu specialităţi iemenite, în Turnul lui David; am adăstat în Muzeul Israel,  în căutarea istoriei milenare a poporului meu, şi am umblat pe sub bolţile răcoroase ale Şukului, impregnat de miresme exotice, cu agitaţia negustorilor de toate neamurile care vând, unei mulţimi pestriţe şi forfotitoare,  tot ce vrei şi ce nu vrei, de la obiecte autentice de artizanat, până la chinezăriile ieftine.

Am văzut doar crâmpeie din oraşul acesta fascinant, dar pentru mine e foarte important că le-am vizitat însoţită de prieteni dragi şi adevăraţi, din copilărie, care au dat valoare adăugată acestor plimbări. Fiecare popas – ca de pildă cel din capela Spitalului Hadassah, unde am admirat vitraliile create de Chagall – a avut o conexiune sufletească legată de Clujul natal, capitala sufletului meu.

În decembrie 2016,  la Ierusalim, am fost atentă şi la oamenii trăitori în acest oraş: învăţăceii talmudişti care străbat – cu pas grăbit şi cu câte o carte de rugăciuni sub braţ – străduţele întortocheate, îndreptându-se către sinagogile pitite în casele vechi, tineri exuberanţi de toate culorile, vârstnici cu chipurile brăzdate de munca şi lupta vieţii, dar şi de grija zilei (şi păcii) de mâine. Am văzut soldaţi la datorie, multe femei frumoase şi elegante, în preajma magazinelor cu obiecte scumpe în galantare; multe flori. Am ascultat cuvinte şi melodii, am încercat să intuiesc viaţa oraşului modern, pulsând  în găoacea istoriei îmbibate de spiritualitatea străveche, pentru a-i simţi pe oamenii care fac oraşul să existe, să trăiască, să spere.

Şi tot atunci am simţit gustul diferit şi totuşi acelaşi, al humusului, cu care am fost servită  la un colegiu unde copiii arabi învaţă ebraica şi la un incubator de afaceri susţinut de guvern, ambele din Ierusalimul de Est – unde am intrat cu un autobuz păzit de însoţitori înarmaţi şi am putut vedea doar prin geam trecătorii (mai ales femei tinere şi frumoase cu copiii de mână şi adolescente cu batic, cu ghiozdane în spinare, cu ochii aţintiţi pe telefoanele mobile) – dar şi la un oficiu de muncă pentru tinerii religioşi şi la un colegiu pentru tinerele religioase, ambele din Ierusalimul de Vest. Gustul humusului (uşor diferit, dar de fapt acelaşi) mi s-a părut un ingredient al eforturilor de integrare în viaţa comună a celor două popoare trăitoare în oraşul care poartă Pacea în denumire. O cale pe care, cred eu, mai e mult, foarte mult drum de parcurs.

Ierusalimul mi se dezvăluie treptat, cu alte şi alte dimensiuni, în care realul se îmbină cu transcendentalul, inefabilul cu palpabilul; un spaţiu complex şi complicat, uimitor şi profund, de care sunt legată prin năzuinţa şi memoria înaintaşilor şi – poate – a urmaşilor mei.

Dincolo de urarea plină de speranţă „La anul, la Ierusalim!”, pe care o rostesc an de an, de sărbătoarea eliberării din robia egipteană, îmi doresc ca existenţa multidimensională a „oraşului care gândeşte” să nu fie decisă de gândirea unidimensională a unor vremelnici.

Andrea Ghiţă