Schimbarea gărzii la Palatul Regal

Asta se întâmpla în fiecare duminică dimineața la ora 11. Pe la ora 10 fugeam de acasă în Piața Palatului Regal. Sute de oameni așteptau evenimentul ca pe un spectacol. De fapt chiar asta era, un adevărat spectacol. Piața avea cam aceeași configurație ca azi, cu deosebirea că acolo unde începe strada Știrbey Vodă, între Palat și blocurile ridicate în anii ’50, era doar un spațiu pietonal îngust, restul fiind ocupat de hotelul Splendid, unde își avea reședința Gestapo-ul. Blocul avea să fie bombardat de nemți în 24 august 1944.

Ceremonia schimbării gărzii la Palatul Regal era și un prilej de manifestare a prețuirii și a respectului pentru familia regală. Este foarte greu de explicat acest sentiment azi, după 45 de ani de comunism, urmați de alți vreo douăzeci în care neocomuniștii au făcut tot ce le-a stat în putință pentru a mânji monarhia, pe regii noștri, gesturile lor. Motivul era foarte simplu: se temeau de revenirea monarhiei, înlăturată prin forță la 30 decembrie 1947.

Când am intrat în clasa întâia primară, în septembrie 1940, știam deja cine este Regele, știam din presa care venea acasă și pe care tata ne-o citea, știam de la biserică, știam din povestirile celor mari. Evenimentele erau comentate în fiecare casă din București și nu numai. Cei mai bătrâni îi spuneau VODĂ, așa rămăsese de-a lungul vremii, de când principele Carol, devenit apoi Regele Carol întâiul, pusese piciorul pe pământul celei ce urma a se numi România.

Revin la școală: în clasă, pe peretele de răsărit era icoana Sfintei Fecioare, iar deasupra catedrei era portretul M.S. Regelui Mihai și cel al reginei mame Elena. La prima oră se spunea Tatăl Nostru, apoi se cânta „Trei culori” sau

„Zece Mai ne-a fi de-a pururi

Sfântă zi, căci ea ne-a dat

Domn puternic țării noastre,

Libertate și Regat.”

(Versurile aparțin lui V. Alecsandri.)

Cum să nu ai monarhia în sânge? Unii dintre noi purtam în liceu o cocardă la butonieră cu portretul regelui Mihai. În ziua de 8 noiembrie, de Sf. Mihai, Piața Palatului era plină mai ales de tineret; entuziasmul acelor zile este greu de uitat.

https://www.youtube.com/watch?v=dvkKQrHhN6U

Dar să revin la ceremonia schimbării gărzii. Cei aflați în Piața Palatului eram numai ochi și urechi la ce avea să se întâmple. Ceremonia se repeta în fiecare duminică dimineața și totuși parcă era de fiecare dată ceva nou, ceva proaspăt, nemaiîntâlnit, ceva care ne înfiora prin solemnitate, măreție, grandoare și respect, da, mai ales respect.

Din susul Căii Victoriei se auzeau mai întâi sunetele fanfarei care însoțea garda. Știam de la tata că se cânta un marș din opereta „Casa cu trei fete”, pe care aveam s-o vedem câțiva ani mai târziu la operă (opereta nu fusese încă înființată).

Opera se afla pe Splai, în dreapta blocului cu 17 etaje cunoscut ca blocul Gioconda. Sala operei era mică, avea cam 700-800 de locuri tapisate în caramel-deschis. În acea sală pot spune că mi-am făcut instruirea muzicală și implicit a mijit dragostea mea pentru muzica de operă. Dacă închid ochii văd totul cu precizie. De regulă aveam locuri la balconul doi, unde prețurile erau mai mici, așa ca pentru o familie cu doi părinți contabili și doi copii. Bilete nu prea se găseau; tata avea un prieten bun, nenea Mitică Leibovici, care ni le obținea de le nu știu cine. (De nenea Mitică Leibovici ne lega o veche prietenie, mai ales când, în anii ’50, familia lui a trecut prin momente tragice; poate voi face referire la ele cu alt  prilej.) Urcai pe o scară atât de îngustă încât două persoane care treceau una pe lângă alta trebuiau nu numai să se atingă, ci aproape să se îmbrățișeze. Holul era atât de mic încât a te îmbrăca sau dezbrăca era un efort prin care cu siguranță deranjai pe altcineva. Un detaliu: iarna garderobiera dădea spectatorilor săculețe în care să-și pună cizmele, galoșii, încălțămintea murdară de noroi sau de zăpadă. Prin aceasta se urmărea atât confortul spectatorului cât și curățenia sălii. În fine momentul intrării în sală nu poate fi descris în cuvinte; însemna o mare emoție. Așternând aceste rânduri, măturisesc că și azi, la peste 80 de ani, când intru într-o sală de operă, de teatru sau la Ateneu, sunt la fel de emoționat. Scuze, m-au furat amintirile.

Revin la atmosfera din Piața Palatului Regal, la schimbarea gărzii. Nu știu cum se întâmpla, dar aproape în fiecare dimineață de duminică cerul era senin, soarele ne mângâia privirea, de parcă Dumnezeu aranjase ca totul sa strălucească. Precum spuneam, în depărtare se auzea fanfara care însoțea garda. La scurt timp apărea „garda drapelului”, precedată de comandantul acesteia. Drapelul era impresionant, era cel din luptele de la Mărășești, sfâșiat de gloanțe și uzat de vreme și de vremuri. La vedera lui, emoția punea stăpânire pe noi și ne descopeream. Urma fanfara, toți participanții purtând cască de alamă cu tui, un mănunchi de păr de cal care fâlfâia în bătaia vântului. Fanfara avea tui roșu, iar garda tui alb. După fanfară urma garda propriu-zisă, nu cu puști sau automate, ci cu săbii.

După ce întreg ansamblul format din port-drapel, fanfară și gardă intra în piață, printr-o mișcare pe care nu am deslușit-o niciodată, cele șase rânduri ale trupei se lărgeau brusc, umplând întreaga piață. Garda intra pe poarta din stânga. Garda ce urma să preia serviciul avansa în fața Palatului. Comandantul noii gărzi se întâlnea cu cel al vechii gărzi, în pas ridicat la 90 de grade, pe o melodie lentă dar fermă care te îndemna la respect și mai mare, parcă te anunța că este momentul cel mai important al solemnității. Cei doi comandanți înaintau unul către celalalt cu sabia ridicată, se salutau printr-o scurtă înclinare a capului, apoi fiecare se întorcea spre propria gardă, după care garda nouă lua locul celei vechi. Militarii își ocupa locurile pe podiumul din dreapta și din stânga porții. Apoi garda ieșea pe poarta din dreapta și continua marșul pe Calea Victoriei, bulevardul Elisabeta, strada Brezoianu, până în locul pe care azi se găsește un bloc turn.

Configurația spațiului era cu totul alta. Acolo întorcea tramvaiul nr. 6, care venea de pe strada Luterană dinspre Gara de Nord. În fața bisericii Crețulescu mai era o biserică, iar apoi, înspre stânga, acolo unde azi se găsește Sala Palatului, era un gard care continua până în strada Știrbey Vodă. Cam la 50-60 de metri era o altă poartă a Palatului Regal, prin care se ajungea la „casa nouă”, o construcție mică despre care am aflat mai târziu că acolo era seiful Palatului. Între aceasta și Palat mai exista o bisericuță. Ei bine, garda intra în acea curte și cu același ceremonial avea loc schimbarea între cele două gărzi, cea nouă și cea veche. După aceea întregul detașament al gărzii pornea către Cotroceni, apoi pe 13 Septembrie și intra în cazarma regimentului de gardă 6 Mihai Viteazul, cam pe unde azi se găsește hotelul Marriott. Cunoșteam bine acel loc pentru că în preajma izbucnirii razboiului, tatăl meu fusese concentrat la acel regiment în vederea plecării pe front; mergeam deseori cu mama și cu sora mea geamănă pentru a-l vizita.

Bucureștenii aflați la plimbare sau pe balcoane aplaudau, scandau numele Regelui Mihai. Entuziasmul era greu de descris. Noi copiii însoțeam garda pe tot parcursul. De multe ori ritmul tobelor îi îndemna pe toți, mari și mici, să meargă în cadență cu soldații. Plecam acasă fericiți, mai fericiți decât venisem și cu gândul la următoarea duminică.

Schimbarea gărzii la Palat a rămas în memoria generației mele ca cel mai emoționant moment trăit vreodată. Cine nu a participat la el nu poate înțelege. E un motiv pentru care socotesc că generația căreia îi aparțin a fost privilegiată de soartă; asta până la 23 august 1944, când bolșevicii ne-au ocupat și a căror ticăloșie o simțim și azi prin urmașii lor.

Cum era și de așteptat, ceremonialul duminical a dispărut odată cu izgonirea Regelui din țară. Câteva zile mai târziu a fost demolată și statuia ecvestră a Regelui. Nimic nu trebuia să amintească românilor de monarhie. N-au reușit să ne-o scoată din inimă, nouă celor tineri în acea vreme.

Tiberiu Georgescu

2 martie 2018

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *