Unde a dispărut Eva?

Operaţiunea de ghetoizare şi deportare a evreilor din Transilvania de Nord, din mai-iunie 1944, a fost concepută în aşa fel încât să nu poată scăpa nimeni. Toţi evreii – oriunde  ar fi locuit ei, de la cele mai mici cătune cu o populaţie evreiască de câteva suflete şi până la marile oraşe cu zeci de mii locuitori evrei – au fost înregistraţi pe liste, la ordinul germanilor, şi apoi adunaţi cu metodă de către jandarmii şi poliţiştii autorităţilor maghiare, uneori, cu sprijinul militarilor, premilitarilor şi al complicilor din rândul locuitorilor civili. Cu ajutorul denunţătorilor locali au fost dibuiţi şi evreii din ascunzători şi predaţi organelor de ordine. Unii s-au predat singuri, de teama represaliilor. Puţini, foarte puţini, au scăpat datorită localnicilor inimoşi care i-au ascuns şi hrănit sau i-au călăuzit pe cărări neumblate ca să poată trece clandestin frontiera cu România.

Numărul celor îmbarcaţi în vagoanele de vite cu destinaţia Auschwitz a fost înregistrat şi apoi transmis cu exactitate comandantului gării din Košice. Din evidenţa acestuia ştim câţi evrei au fost trimişi spre exterminare, din diferitele ghetouri de pe teritoriul Transilvaniei de Nord.

În 4 iunie 1944, comandantul gării din Košice înregistra trecerea garniturii de tren care sosea de la Reghin, cu 3149 de evrei înghesuiţi în vagoanele de vite, în condiţii cumplite. Printre ei se aflau şi cei 986 de evrei originari din Gheorgheni, oraşul natal al mamei.

Aceştia fuseseră scoşi din case, în zorii zilei de 3 mai, deposedaţi de toate obiectele de valoare şi duşi în curtea şcolii elementare din centrul oraşului unde au fost ţinuţi câteva zile, sub cerul liber, iar apoi au fost transportaţi cu trenul la Reghin. Ghetoul din Reghin era la fabrica de cărămizi, dar evreii din Gheorgheni nu au mai găsit loc sub şoproane şi  au fost nevoiţi să stea sub cerul liber. Cei mai înstăriţi au fost supuşi bătăilor şi torturilor din partea autorităţilor care voiau să le smulgă mărturisiri privind presupusele obiecte de valoare pe care le-ar fi ascuns sau dat în păstrarea unor cunoştinţe. În final au fost înghesuiţi în vagoanele de vite cu destinaţia Auschwitz.

Din cei 986 de evrei deportaţi în lagărele de exterminare naziste au revenit la Gheorgheni doar 92 de supravieţutori. Aceştia au întocmit lista celor pieriţi (potrivit unor surse ar fi găsit această evidenţă în arhivele jandarmeriei locale), au confecţionat plăci de marmură albă cu numele celor fără de morminte şi le-au amplasat pe pereţii sinagogii din Gheorgheni, în iarna anilor 1945-1946, devansând cu 9 ani memorialul din sinagoga pragheză Pinchas.

Peste ani, avea să mai fie adăugat un nume care lipsea Eva Tabák – bunica mea din partea mamei.

Şi ea a pierit în Holocaust, dar niciun supravieţuitor nu şi-a amintit de ea, pentru că nimeni nu o văzuse. Nici în ghetou, nici în trenul cu deportaţi, nici la Auschwitz…

Ultima fotografie a mamei mele, Sara, alături de mama ei, Eva Tabák. Gheorgheni, toamna anului 1943

Mama mamei, Eva Tabák (născută Fischer) s-a născut în 1908. În mai 1944, când a avut loc ghetoizarea şi deportarea la Auschwitz, avea 36 de ani şi era văduvă de la vârsta de 28 de ani. Muncea din greu (cărând lăzile cu rumeguş) la fabrica de cherestea şi lucra cu ziua pe la casele oamenilor, pentru a-şi putea creşte fiica. Era obişnuită cu vitregia vieţii, era puternică, isteaţă şi descurcăreaţă. Ar fi trebuit să reziste în lagăr sau măcar să treacă prin câteva selecţii, adică să fie văzută de cineva, undeva, în infernul lagărelor de exterminare. Şi totuşi,  niciun supravieţuitor nu-şi amintise de ea în momentul întocmirii listei pe baza căreia s-au inscripţionat plăcile de marmură şi nici după aceea, când mama mea, Sara (Surica, în idiş) , în vârstă de 14 ani – revenită de la Budapesta, din orfelinatul evreiesc unde scăpase cu viaţă datorită  protecţiei Crucii Roşii Internaţionale şi a lui Raoul Wallemberg – se interesa de soarta ei şi o aştepta cu  înfrigurare şi speranţă.

Toate rudele din Gheorgheni (bunicii, mătuşile, unchii, verişoarele şi verişorii, circa 40 la număr) pieriseră în Holocaust. Nimeni nu-i putea povesti dacă fusese împreună cu mama ei, Eva, în curtea şcolii din Gheorgheni, în ghetoul de la Reghin sau în trenul cu destinaţia Auschwitz. Nici vecinii de pe stradă n-o văzuseră ieşind din căsuţa ei, escortată de jandarmii cu pană de cocoş. Sau nu voiau să vorbească despre asta…

Primul indiciu avea să-l primească abia când Bálint bácsi, coleg de-al Evei la fabrica de cherestea, a căutat-o pe Surica, pentru a se interesa ce se întâmplase cu mama ei. I-a povestit că atunci când a început adunarea evreilor din oraş, Eva era internată în spital, operată de apendicită. Bálint bácsi a vizitat-o şi i-a spus că până ar urma s-o caute jandarmii în spital, ar avea timp să se ascundă şi i-a propus s-o ducă la stâna lui din munţi, unde era puţin probabil s-o caute cineva. Ar fi putut rămâne acolo până la sfârşitul războiului.

Eva a fost de acord şi au stabilit ca Bálint bácsi s-o aştepte a doua seară târziu în faţa porţii. Căsuţa Evei era în fundul curţii unei case mai arătoase. De altfel, Eva – o femeie isteaţă şi curajoasă – se gândise deja la varianta fugii din spital şi îl întrebase pe medicul care o îngrijea ce s-ar întâmpla dacă într-o zi nu ar mai găsi-o în salon. Medicul i-a spus că dacă ar constata lipsa ei la vizita de seară, ar anunţa poliţia a doua zi, la prima oră. În seara următoare Eva a reuşit să iasă pe furiş din spital şi s-a dus acasă unde a constatat că locuinţa ei – ca toate locuinţele evreieşti – fusese sigilată de autorităţi. A spart sigiliul şi a intrat în casă. A aprins focul să-şi gătească ceva la repezeală, dar în scurt timp a dat buzna peste ea vecina care locuia în casa mare, din faţă. A început s-o ia la rost urlând că ce caută acolo, că de ce a rupt sigiliul şi s-o ameninţe că dacă nu se prezintă singură la jandarmerie, o va denunţa ea. Vecina – al cărei nume Surica nu-l cunoştea – era soţia unui funcţionar din „patria mamă” (Ungaria) care venise la Gheorgheni după 1940. Eva a încercat s-o îmbuneze, promiţându-i că-i dă vasele emailate şi cuverturile brodate, pe care le admirase de atâtea ori… Dar în zadar. Vecina continua să ţipe ca din gură de şarpe şi s-o ameninţe că o denunţă. Bálint bácsi, care între timp sosise cu căruţa, auzea de pe stradă toată cearta. Apoi a văzut-o pe Eva ieşind pe poartă şi îndreptându-se către centrul oraşului, fără a-i arunca vreo privire. Probabil voia să-l protejeze de curiozitatea vecinei.

Nici Bálint bácsi nu-şi putea imagina ce s-a putut întâmpla cu Eva. Să fi fost arestată şi apoi executată undeva într-o închisoare? Să fi fost trimisă în alt ghetou decât cel din Reghin şi de acolo deportată împreună cu oameni necunoscuţi? Pentru că altfel s-ar fi întâlnit cu rudele şi cunoştinţele din Gheorgheni…Să se fi întâlnit numai cu oameni care apoi au murit şi ei… cu toţii?!

Ultima încercare de a afla ceva despre soarta bunicii mele, Eva, am făcut-o eu în urmă cu un an, apelând la cea mai mare bază de date a deţinuţilor din lagărele naziste. Nimeni nu a găsit nici o referire la Eva Tabák, născută în 1908 şi deportată din Gheorgheni în mai 1944.

Poate că au împuşcat-o curând după ce s-a predat la jandarmeria din Gheorgheni. Poate a ajuns la Auschwitz şi au trimis-o direct în camera de gazare, în ciuda faptului că avea doar 36 de ani. Mama a găsit o explicaţie plauzibilă şi pentru asta. După ce s-a predat a fost trimisă tot în ghetoul din Reghin. Acolo s-a întâlnit cu rudele ei (dintre care nici una nu a supravieţuit). Mama ei (bunica mamei mele şi străbunica mea), Reghina, o îngrijea pe nepoţica ei Ghitele, de vreo cinci anişori, fetiţa fiicei sale, Rozi, care locuia la Braşov  (povestea ei am publicat-o în Baabel https://baabel.ro/2014/05/andrea-ghita-ghitele-unul-dintre-copiii-brasoveni-pieriti-in-holocaust/ ). E posibil ca Eva,  pentru a-şi ajuta mama bătrână, a luat-o în braţe pe fetiţă şi a fost trimisă cu ele, direct în camera de gazare

Peste ani mama a comandat o placă de marmură albă aidoma celor amplasate pe sinagoga din Gheorgheni în 1945 şi a înscris pe ea numele bunicii mele. Astfel şi Eva Tabák (ungureşte Tabákné, Éva – adică Eva, nevasta lui Tabák) şi-a găsit locul în memorialul martirilor Holocaustului din oraşul Gheorgheni. Fie-i memoria binecuvântată!

Andrea Ghiţă

6 Comments

  • Ilia Ehrenkranz commented on June 6, 2018 Reply

    Nu este prima relatare de acest fel pe care o citesc, dar povestea Evei și a urmașelor ei m-a mișcat în mod deosebit. Zichrona livracha.

  • klein ivan commented on June 2, 2018 Reply

    Descrierea unor astfel de întîmplări mă face să mă gîndesc că și eu ( sau ai mei ) puteau fi acolo – cît despre autori , eu cred că ei scriind au senzația că aduc la viață persoanele amintite .

    • Andrea Ghiţă commented on June 3, 2018 Reply

      Stimate domnule Klein, explicaţia dvs. potrivit căreia “autorii au senzaţia că aduc la viaţă persoanele amintite” aş nuanţa-o şi completa-o arătând că, în cazul meu, scrierea acestor articole este motivată pe de o parte, prin faptul că pot smulge din uitare măcar câţiva din cei pieriţi şi, mai ales, prin speranţa că poveştile particulare au un impact mai puternic decât informaţiile generale şi statistice şi pot schimba cât de cât opinia celor care nu cred şi a celor care ar rămâne indiferenţi la repetarea unei astfel de tragedii cu oricare popor.

  • Tiberiu Georgescu commented on June 2, 2018 Reply

    Cred ca insasi evocarea acelor tragice evenimente nu v-a fost deloc usoara.Si totusi poate o speranta…

  • SHOSHANA PALMOR commented on May 31, 2018 Reply

    INCA O POVESTE DUREROASA DIN PUZZEL UL HOLOCAUSTULUI…CARE A RAMAS NEDESLEGATA SI CINE STIE POATE CINEVA TOTUSI…VA AVEA UN RASPUNS!

  • Tiberiu Roth commented on May 31, 2018 Reply

    Impresionanta storie.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *