Recent mi-am depănat câteva amintiri din copilărie. Generația mea, ca și alte generații de copii, ascultam și citeam povești cu Făt Frumos și Ileana Cosânzeana, cu Prâslea cel Voinic și merele de aur, cu balauri și zmei. Le ascultam și le citeam – și ne bucuram. Ca orice copii. Nu ne puneam prea multe întrebări. Poveștile ne plăceau. Ca și alte povești pentru copii, de pildă povestea motanului, a cocostârcului, sau ”Scufița Roșie” și ”Motanul încălțat”. Sau povești mai omenești, cu prinți și prințese, cu soldați și țărani. Ascultam ce ne povesteau părinții, bunica, educatoarea, învățătorul, mai târziu pedagogul (mai ales ultimul, ”tovarășul Mazilu”, un fost actor retras de pe scenă din motive de infirmitate, devenit pedagog la Liceul ”Vasile Alecsandri” din Galați). Odată, o elevă-educatoare, la grădiniță, ne-a povestit despre Napoleon cu entuziasm. Nu știam cine era, noi înșine eram copii de 4-5 ani. Când unul a întrebat unde este Napoleon acum, povestitoarea ne-a spus că … a devenit membru de partid. Lumea copiilor…

Ca toți copiii, îmi plăcea să mă joc cu zmeul. A durat un timp până am învățat jocul, de a face și a înălța zmeul, de la un copil mai mare. Nu înțelegeam care este legătura între zmeul de hârtie lipită cu două șindrile și cu o coadă lungă din sfoară, pe care îl înălțam, și zmeul din poveste. Nici de ce caii, telegarii iuți, se spunea că sunt ca niște zmei și alergau ca niște zmei. Din povești învățasem că zmeul era un personaj rău, bătăuș, care voia să prindă copii și să-i mănânce de vii, care voia să răpească fete și zâne (ce știam noi pe atunci de asta?), să jefuiască în sate, să omoare vite și oameni. Uneori zmeul se travestea într-un animal prietenos, dar care știa să sară, să fugă, să se înalțe (poate de aceea și ”confuzia” noastră cu cele aflate din povești și basme), alteori în om străin, venit cine știe de unde, ca nimeni să nu-l știe și să nu se sperie de el, iar lui să-i vină mai ușor să-și facă mendrele. Alteori auzeam că zmeul trebuie să fie ca un balaur cu șapte capete care varsă flăcări și foc din cele șapte guri și paisprezece nări, dar până la urmă vine Făt Frumos, reușește să-i taie cele șapte capete și s-o ia înapoi pe Ileana Cosânzeana, zâna despre care se spunea că din cosiță floarea-i cântă și nouă împărății ascultă, dar care fusese răpită de zmeu (adică de balaur, sau pusă în paza și custodia lui), s-o ia de nevastă, iar lumea se întorcea la liniște și pace. Alteori credeam că zmeul și balaurul sunt un șarpe veninos care șuieră, dar care este prins în cele din urmă și ucis. Odată chiar a fost o scenă în care un copil a reușit să prindă un șarpe. Eram deacum ”pionieri”, în tabără, iar toți copiii au strigat fericiți: ”Trăiască (Gigel?; nu-mi amintesc numele), care a învins al patrulea balaur!”

Dar nu mi-am închipuit niciodată că un joc nevinovat de copii poate deveni o armă primejdioasă în război. Chiar dacă ajunsesem să credem că zmeul este totuna cu șarpele și cu balaurul care vărsa foc din cele șapte guri și paisprezece nări, sau că zmeul de jucărie făcut și înălțat de noi (care era ca o ”hârtie-avion”) este totuna cu zmeul rău și ucigător din poveste învins de Făt Frumos. Chiar dacă ni se spunea să fim atenți și cuminți, ca – Doamne ferește! – zmeul înălțat să nu ajungă pe vreun fir electric și să nu se întâmple vreo nenorocire. Ne jucam, era un joc nevinovat. Și credeam că toți copiii se joacă la fel, că înalță zmeii la fel. Ba chiar visam să ne înălțăm și noi împreună cu zmeul, deși știam că asta nu se poate. Și atunci când zmeul se înălța cel mai mult, cel mai sus, știam că dacă nu-l vom ține bine va zbura departe-departe, noi nu-l vom ajunge, nu-l vom mai avea și va trebui să stăm să facem altul. Deși știam că un zmeu înălțat poate ajunge undeva departe, la alți copii, pe care nu-i cunoșteam, dar cu care am fi putut deveni prieteni. Îm amintesc un film chino-francez pentru copii, în care un zmeu, înălțat în China, ajunge în Franța cu un bilețel prin care un copil chinez îi cerea copilului de oriunde ar fi, care va găsi zmeul, să devină prieteni, să vină să-l viziteze, să se cunoască. Sau, când voiam neapărat să păstrăm zmeul, ne străduiam să-l ținem bine de coadă și să-l tragem înapoi, spunând: ”Până aici, zmeule!”, cuvinte pe care le auzisem dintr-o povestire, că ar fi fost spuse de Făt Frumos zmeului atunci când acesta din urmă nu-și ținuse cuvântul, o închisese pe Ileana Cosânzeana într-un iatac și nu voia s-o elibereze, așa cum promisese, iar Făt Frumos trebuise să se lupte cu el  și să-l învingă.

Cele petrecute în vecinătatea Gazei m-au făcut să-mi aduc aminte de aceste scene din copilărie. Zmeul de hârtie a devenit o armă. Este înălțat de adulți, nu de copii. Jocul copiilor a fost furat de oameni răi, adevărații zmei-balauri-șerpi din poveste. Înălțat în Gaza și trimis să zboare deasupra așezărilor evreiești vecine, să le incendieze. Asemenea zmeu seamănă într-adevăr cu balaurul care varsă foc pe guri și nări, la fel ca cei care l-au înălțat și trimis, distrugând câmpuri cu grâne galbene, legume și pomi fructiferi, sau grajduri și staule de vite, amenințând chiar viețile oamenilor și copiilor. Aproape că a lovit o grădiniță de copii. Dumnezeule, ce cred acești copii despre un asemenea joc cu moartea? Oare se mai pot bucura și ei de jocul înălțării unui zmeu? Sau de o poveste, de un basm cu Făt Frumos și Ileana Cosânzeana? Ca să trăim ca în poveste, trebuie să ne gândim că balaurului ar trebui să-i fie tăiate cele șapte capete. Nu este visul meu. Dar mă întreb dacă nu s-ar putea ca toți copiii, de ambele părți, să se joace împreună, să înalțe același zmeu, fără flăcările iadului, ale balaurului, fără șarpele veninos care este acest balaur?

Arme de apărare au fost descoperite împotriva bombardierelor, rachetelor, avioanelor, tancurilor. Adulții știu să se apere de armele și de crimele altor adulți inconștienți. Dar nu de un joc de copii transformat de oameni inconștienți în crimă. Vreau să sper că se va găsi o soluție în cele din urmă. Deocamdată pot să spun, ca un copil: ”Până aici, zmeule!”, împreună cu toți oamenii buni care încearcă să oprească zmeul rău, balaurul cu șapte capete, șarpele veninos, redând jocul și bucuria copiilor.

Lucian-Zeev Herşcovici