Alegerile prezidențiale și parlamentare anticipate din Turcia au fost câștigate, așa cum era de așteptat, de președintele Recep Tayyip Erdogan și partidul său islamist, AKP, Partidul Justiției și Dezvoltării, care, chiar dacă a mai pierdut din majoritate, obținând 293 de locuri în parlamentul de 600 de locuri, în cadrul unei alianțe electorale pe care a format-o cu Partidul Mișcarea Naționalistă – 49 de locuri, dispune de o majoritate comodă. Alianța se va confrunta cu o opozție destul de puternică deoarece , potrivit rezultatelor neoficiale, cinci formațiuni politice ar fi trecut pragul de 10 la sută, cât este necesar în alegerile din Turcia. Printre acestea figurează și HDP, Partidul Democratic Kurd al Poporului, care se pare că ar fi obținut 11 la sută, deși în timpul campaniei electorale nouă dintre deputații săi, inclusiv candidatul prezidențial Selahattin Demirtaș și mii de membri de partid se aflau în închisoare. De asemenea, de la începutul campaniei electorale 350 de militanți au fost arestați.

În ceea ce privește alegerile prezidențiale, conform rezultatelor neoficiale (cele oficiale vor fi publicate în 29 iunie), Erdogan a câștigat cu 52,5 la sută, iar principalul său contracandidat, Muharrem Ince, CHP (Partidul Popular Republican, secular) 30,7 la sută, pe locul trei, cu 8,3 la sută, situându-se candidatul kurzilor.

Miting pentru susţinerea partidului kurzilor HDP

Erdogan a considerat rezultatele ca o victorie a democrației și posibilitatea de a duce în continuare țara spre prosperitate, în condițiile în care dezvoltarea economică de-a dreptul senzațională a Turciei s-a erodat în ultimii ani. Iar în ceea ce privește prima parte, afirmația președintelui turc este departe de adevăr. Actualele alegeri au transformat Turcia dintr-o țară cu un sistem parlamentar, într-una cu sistem prezidențial, intenție acceptată în cadrul unui referendum destul de controversat, organizat anul trecut. Mai există în lume state cu sistem prezidențial dar cu sfere ale puterii bine definite În Turcia, noul sistem de guvernământ desființează funcția de prim-ministru și puterea executivă se transferă președintelui care devine șeful statului și al guvernului. El îi va numi pe miniștri, pe vicepreședintele statului, care nu va mai fi ales, și pe alți înalți demnitari, inclusiv un număr de judecători de la Curtea Constituțională; va putea să dea decrete, să elaboreze bugetul și să ia decizii în politica de securitate. Dacă bugetul nu va fi aprobat de parlament, va rămâne în vigoare bugetul anterior.

Criticii președintelui Erdogan au avertizat că realegerea lui va întări tendințele autocratice manifestate de el în ultimii ani. Înaintea referendumului de anul trecut, Comisia de la Veneția, analizând proiectatele de schimbări constituționale, a ajuns la concluzia că acestea ”vor duce la o concentrare excesivă a puterii executive în mâinile președintelui și vor slăbi controlul parlamentar al puterii”.

Se știe că în secolul trecut Turcia era cunoscută ca țara unde erau frecvente loviturile de stat militare. Atunci se ducea o luptă între forțele islamiste și cele seculare. Paradoxal, cele seculare erau reprezentate de militarii care aveau puteri excesive, dar păstrau caracterul laic al statului. Când Turcia a cerut aderarea la Uniunea Europeană, cerere neacceptată nici până astăzi, una dintre condițiile puse de Comisie a fost reducerea puterii militarilor. Acest lucru s-a făcut, dar nu a dus la întărirea democrației, ci dimpotrivă. Erdogan și partidul său sunt islamiști și promovează, chiar dacă nu cu duritate, ideologia islamului.

Din 2016 Erdogan luptă împotriva ”statului paralel”. Erdogan a considerat încercarea eșuată de lovitură de stat din vara lui 2016 drept o acțiune îndreptată împotriva lui, organizată de clericul musulman Fethullah Gulen, care trăiește în SUA. Președintele turc l-a acuzat  că rețelele lui de școli și alte instituții culturale au servit drept instrumente de subminare a autorității sale, atât în Turcia cât și în alte țări unde existau astfel de instituții, inclusiv în România. De aceea autoritățile turce au arestat peste 50.000 de persoane, majoritatea militari și intelectuali, numeroși ziariști din opoziție, iar 140.000 de funcționari publici au fost suspendați din funcții sau demiși. De atunci au loc procese după procese, iar acuzații au fost și sunt condamnați la ani grei de închisoare.

Chiar dacă nu atât de vizibil, nu cu subiect și predicat, tendințe de acaparare a puterii, de dominație autocrată, de subminare a unor instituții menite să mențină echilibrul puterii în stat între cele trei ramuri se manifestă din ce în ce mai mult chiar în țări care se pretind democratice. Se pare că există un fel de nostalgie după un trecut pe care am crezut că l-am lăsat în urmă, l-am dat uitării, dar nu este așa. Nu ar trebui să ne mire când este vorba de țări în care această tradiție nu a dispărut niciodată și acum se manifestă mai pregnant, ca de pildă în Rusia. Dar o descoperim și aici, lângă noi, de pildă în Ungaria, unde premierul (nu președintele) caută să-și concentreze cât mai multă putere în mână. Cu părere de rău trebuie să constatăm aceste semne și la noi. Se conturează domnia unei personalități care ar dori, probabil, o evoluție asemănătoare, dacă nu ca cea din Turcia (păi tocmai am lipsit pe președinte de o serie de prerogative), atunci măcar ca cea din Ungaria. Și dacă nu o face premierul, o face cineva care îl/o dirijează. Poate că formula noastră e mai bună. E mai ascunsă, mai subtilă, dar poate deveni tot atât de periculoasă ca cea a lui Erdogan.

Eva Galambos

.