Interesul deosebit pentru limba idiș manifestat public în ultimul timp în România, unde au mai rămas foarte puțini care o cunosc, m-a determinat să scriu despre Alexander Spiegelblatt, deși nu este nicio aniversare a vreunui eveniment din viața lui.

Am avut norocul să-l cunosc pe acest om deosebit care a fost Alexander Spiegelblatt încă din copilărie, când era coleg de grădiniță cu sora mea mai mică. Deși ocupă un loc foarte important printre relativ puținii scriitorii de limbă idiș contemporani, nu cred că mulți îi cunosc numele, nici printre intelectualii evrei din România, nici printre cei din Israel, unde a emigrat în 1964. Poate că ultima afirmație e greșită, dar știu că idișul și literatura idiș nu sunt tocmai pasiunea israelienilor, deși se pare că și în Israel și pe plan mondial se simte o resuscitare a interesului pentru această limbă a diasporei.

Alexander Spiegelblatt, concetățeanul meu din Câmpulung Moldovenesc, a fost prieten al soțului meu, dar apropiat și mie până la sfârșitul vieții lui. Este adevărat că în 25 Noiembrie 2013 Realitatea Evreiască a consemnat decesul său și a vorbit elogios despre el și opera sa, cu toate că nu avem posibilitatea unui acces direct la ea.

Datele biografice ale lui Alexander Spiegelblatt sunt riguros consemnate în Wikipedia și parțial le-am folosit și eu.  Născut în 20 August 1927 la Câmpulung Moldovenesc, l-am cunoscut încă din copilărie. Cine nu se știe într-un orășel de provincie, mai ales când există o singură stradă mare și un singur ceasornicar cu tradiție, cum erau tatăl și antecesorii lui Alexander? Îi știam casa, părinții și numele de alint, Sigi, cum îl strigau părinții și toată lumea. Atât el cât și ai lui erau oameni foarte discreți, renumiți prin această caracteristică. Aș spune că și pe fotografia de la grădință se vede pe figura lui de copil sfiiciunea și o oarecare teamă de blitzul care-l expunea publicului. A fost un copil bun, eu nu am auzit niciodată să fi făcut vreo năzbâtie.

Alexander Spiegelblatt și sora mea Sylvia la grădiniță

A fost educat acasă, a învățat la cheder, la grădiniță, a făcut școala primară și primele 2 clase de liceu – asta a fost probabil baza cunoștințelor sale ulterioare care i-au marcat scrisul. În casă se vorbea idiș și germana, bineînțeles și limba română, limba oficială, ca în toate casele evreiești din Câmpulung. (Erau și unele excepții, câțiva intelectuali care vorbeau numai germana; eu nu îi cunoșteam decât după nume.) Viața familiei s-a desfășurat pașnic până în clasa a III-a de gimnaziu, când el a fost nevoit să părăsească școala ca urmare a legilor rasiale. Împreună cu toți evreii din Câmpulung a fost deportat în Transnistria, unde i-am pierdut urma. Acolo a murit bunica mult iubită, cea care l-a crescut. Dacă nu mă înșel a fost la Kopaigorod, unul din cele mai cumplite ghetouri. După 1944 s-a întors la Câmpulung și a reușit să-și continue învățătura întreruptă timp de patru ani. La început a lucrat ca ceasornicar și bijutier împreună cu tatăl său, apoi a studiat la București. Despre acești ani nu am date concrete pentru că l-am revăzut mult mai târziu, când era deja căsătorit cu Lucica, o bucureșteancă frumoasă. Îmi amintesc vag că era contabilă, iar fetița lor, Alma, mi-a fost și pacientă. Pe atunci el lucra ca lector de limba rusă la Universitatea București.

În perioada următoare ne-am întâlnit mai des. În 1958 s-a decis să emigreze cu familia în Israel și ca urmare a fost concediat. Încă de mai înainte colaborase la revista literară în limba idiș Ikuf bletter, unde lucra și soțul meu Israil Bercovici. În cei șase ani de așteptare, fiind fără serviciu până la emigrarea din 1963, a lucrat și la Revista Cultului Mozaic, la pagina idiș, fiind și aici coleg și bun prieten cu soțul meu. El l-a reîntâlnit în 1967, eu în 1971 și ulterior cu ocazia vizitelor în Israel. S-au stabilit la Petah Tikva. Avea o locuință relativ modestă, plină de cărți în multe limbi, mai ales germana, rusa, franceza dar și ebraica, pe care o cunoștea încă de acasă. La Câmpulung erau doi profesori de ebraică. Nu știu la care dintre ei a învățat, dar știa bine limba – cu mama lui vorbea idiș, cu soția românește, cu fiica și apoi cu nepoții ebraica. Între vizitele mele cărțile din bibliotecă se tot înmulțeau. Sigi mi se părea neschimbat, calm și mulțumit. Merită notat că era vegetarian din convingere morală. Nu știu exact dacă a avut o ocupație stabilă în primii ani, dar din 1971 până în 1998 a lucrat ca secretar de redacție alături de renumitul poet de limbă idiș Abraham Sutzkever la revista israeliană trimestrială Di goldene keit (Lanțul de aur), revistă recunoscută pe plan mondial pentru înalta sa ținută artistică și pentru colaboratorii săi, susținută și finanțată de Histadrut (Uniunea Sindicatelor), care era încă foarte influentă și dispunea de mijloacele financiare necesare. Dar și această revistă de limbă idiș s-a stins din lipsă de cititori, la fel ca mai târziu ziarul Letzte Naies, la care Spiegelblatt a colaborat. A scris și în românește la Viața Noastră, a făcut traduceri în idiș, din ebraică și alte limbi, traduceri care au apărut ocazional în diferite publicații. Ocupația sa de bază a fost scrisul în idiș, limba în care a crescut și pe care a iubit-o. Astfel au apărut poezii, eseuri și proză care cu timpul s-au adunat în multe volume și care au atras atenția cititorilor cunoscători de idiș din toată lumea. Iată unele dintre ele:

Primul lui volum de versuri, Heimland (Patrie) a apărut în 1952, când era încă în România. În 1969 a apărut în Israel un nou volum de poezii, Umruike oysyes (Litere neliniștite) și pe parcurs s-au adunat și alte titluri. Nu am căderea să le analizez calitatea și mărturisesc că nici nu le-am citit pe toate. Las asta în seama celor de specialitate. Dar vreau să menționez ultimul volum de versuri, Mitn nign fun bleterfal (Cântecul căderii frunzelor), care a apărut postum. Cartea mi-a parvenit prin amabilitatea fiicei sale, care m-a găsit pe lista celor cărora Alexander Spiegelblatt avea de gând să le-o trimită. Pe aceasta am citit-o și vreau să încerc să traduc numai un fragment din poezia Benkșaft un a adres (Dor fără adresă), care mi se pare magic.

Să fii ferit de dorul

Care nu are nume, nu are adresă,

Care rătăcește și se apropie orb

De vântul năprasnic care zboară liber

În schimb am citit cărțile sale de proză, eseurile și mai ales cărțile autobiografice care-l ridică la rangul de cronicar al Bucovinei: Durhn șpaktiv fun a zeigermacher (Prin lupa unui ceasornicar) și Șutns klopn in fenster (Umbre bat în fereastră), ambele traduse în ebraică și apoi în germană. Ele povestesc despre Bucovina și despre orașul său natal – care este și al meu și la care eu pot numai visa. Nu e vorba numai de oameni, ci și de natura deosebită cu dealurile cu numele biblic de Adam și Eva, cu munți, văi și cotituri, serpentine domoale, cu apa Moldovei unde ne scăldam vara și ne dădeam pe gheață iarna. Toate sunt descrise atât de viu și de poetic, încât în fiecare rând am retrăit Bucovina și acel veșnic „acasă” de care mi-e dor dar nu-l pot atinge. Cei trei prieteni atât de diferiți, doctorul, fostul funcționar la stat și profesorul neevreu, care cutreieră împreună munții și pe care eu îi recunosc, sunt o sinteză a vieții din Câmpulungul natal de cândva, al conviețuirii în bună înțelegere. Dacă eu nu pot uita că am fost alungată de pe aceste meleaguri mirifice, Sigi le descrie toate frumusețile. Sigi, cu sensibilitatea sa de poet, a suferit poate mai mult decât mine dar el are totuși tăria de a spune lui Marko Martin la un interviu pentru revista SÜDKURIER: „Și totuși am avut noroc. Era Transnistria și nu Auschwitz sau Treblinka. Românii erau cruzi, dar nu atât de eficienți ca nemții.”

Am mai citit Bloe vinklen – Itzik Manger, lebn, lid un balade, (Colțuri albastre: Ițik Manger – viață, cântec și baladă), carte eseu despre marele poet pe care-l analizează cu competență, într-o limbă frumoasă și cu puncte de vedere deosebit de originale. În 1984 a primit prestigiosul premiu „Itzik Manger”, fiind apreciat ca unul din cei mai mari cunoscători ai acestuia.

Nu am citit Medresch Rilke, Medresch Itzig, apărut și în germană, în 2012, la editura Taschenbuch, tradus de Kay Schweigmann-Greve. Am înțeles că e vorba de un eseu comparativ între acești doi mari poeți cu privire la semnificația diferită pe care o au în opera lor motivele literare al Bibliei.

Deși l-am cunoscut pe Sigi din copilărie până la senectute și am citit multe scrise de el, nu cred că am fost în stare să pătrund în intimitatea sa artistică, sensibilitatea profundă și ideală cum rareori le întâlnești. Nu cred că am ajuns să-l înțeleg suficient. Dar am apreciat în special valoarea scrierilor sale autobiografice și de aceea cred că ar merita să fie cunoscute cel puțin în țara sa natală pe care a iubit-o. Chiar dacă nu în idiș, în limba în care le-a scris, ar putea fi traduse în limba română. S-ar putea traduce eventual din limba germană dacă nu se găsec traducători din idiș.

Mirjam Bercovici

04/08/2018- București