Ciudățenia copilăriei mele într-o fabrică de îmbrăcăminte

În primii șapte ani ai vieții mele am locuit împreună cu familia într-o fabrică de textile.  Nu că am fi hotărât să ne mutăm cu tot calabalâcul în incinta fabricii de confecții Cotex și să ne stabilim într-o hală prăfuită, plină de mașini de cusut.  Nu, era tocmai invers: o fabrică în plină creștere s-a extins fără încetare pe socoteala spațiului locativ.  Firma Cotex a fost înființată în perioada interbelică sub forma unui mic atelier de croitorie care a crescut, devenind o manufactură mai importantă. După naționalizare, întreprinderea s-a dezvoltat, devenind un adevărat combinat. În vremurile sale de glorie, în urmă cu mai multe decenii, lucrau acolo sute de salariați; acum e doar una din numeroasele ruine postcomuniste din Oradea. De-a lungul anilor Cotex s-a extins, ocupând pe rând clădirile adiacente.  Pe vremea nașterii mele ocupa deja trei din cele patru laturi ale corpului de clădiri cuprins între străzile Kossuth și Zöldfa (sau „Independenței“ și „Vasile Alecsandri“ cum se numeau atunci).  Din întregul complex, ultima casă în care se mai locuia era a noastră. În afară de noi mai stăteau acolo câteva familii care nu apucaseră să fugă din fața monstrului neînfrânat. Era o clădire cât se poate de obișnuită.  Fațada de un verde murdar dădea într-o străduță lăturalnică, pe nume Ecaterina Teodoroiu, care între timp fusese total înglobată în teritoriul fabricii și barată la ambele capete cu porți mari de fier.

Strada Kossuth (Independenței) azi. Pe dreapta se vede clădirea Cotex, cu intrarea pe care o foloseam și noi.

Noi locuiam la etajul întâi, lângă familia Löffler, nașii mei, și ocupam împreună cu Wilma și Emil Kertész o locuință de trei camere, care mai înainte fusese doar a lor.  După naționalizarea imobilelor, cei care dispuneau de locuințe mari au fost forțați să renunțe la o parte din spațiu; în primul deceniu de după război criza de locuințe era atât de severă încât aceasta era singura metodă prin care autoritățile au reușit într-o anumită măsură să țină situația sub control. Familia Kertész erau rude îndepărtate ale tatălui meu.  Dacă tot erau obligați să-și împartă locuința cu alții, cel puțin aveau dreptul să-și aleagă colocatarii printre rude.  Așa ne-au ales pe noi.

Curtea fostei firme Cotex și fațada casei noastre, cu balcoanele lungi. Ușa din dreapta de la etajul întâi era intrarea apartamentului pe care îl împărțeam cu familia Kertész.

Cum intrarea casei se afla pe străduța închisă, locuitorii intrau pe poartea principală de pe strada Kossuth, treceau pe lângă postul de control și traversau în diagonală curtea fabricii. Mie îmi plăcea să-l conduc pe tata prin poarta fabricii și să-i duc servieta, numai ca să aud vocea portarului spunându-mi „Bună ziua, tovarăşu’ inginer“, ceea ce mi se părea o mare onoare. Din curte se intra în casa scărilor. La fiecare din cele două etaje se ieșea pe un balcon unde se înșirau intrările apartamentelor.  Imediat după ultima ușă, cea a noastră, balconul era întrerupt de o grilă de metal; în spatele ei balconul continua încă o bucată bună în incinta fabricii.

Soții Kertész ocupau două camere și bucătăria; noi locuiam în camera a treia, iar bucătăria noastră era o fostă cămară de alimente.  Baia era folosită în comun, fiind și calea de acces spre camera noastră. Pe lângă aragaz și bufet, bucătăria noastră improvizată conținea și un pat unde dormea îngrijitoarea mea. Locul meu preferat era sub acest pat, unde se păstrau saci cu cartofi și ceapă. Principala mea distracție era să cojesc cepele una după alta – foșnetul cojilor mă fascina.

Wilma și Emil Kertész, care ne-au primit în locuința lor și care, nolens-volens, trebuiau să aibă uneori grijă de mine.

Camera noastră era multifuncțională: cameră de zi, cameră de copii și dormitor, toate în același timp. Seara pe la șapte părinții mă puneau în pătuț și se retrăgeau în bucătărie, de unde mai auzeam pentru o vreme frânturi de conversație și râsete. Apoi adormeam, dar foarte curând eram trezit de niște zgomote ciudate, care mă speriau. Să explic: Pereții subțiri erau zugrăviți cu un model repetitiv care nu ajungea chiar până în tavan, ci se termina cu o linie dublă. Deasupra ei, în zugrăveala albă se vedeau tot felul de crăpături, care în semiîntunericul din cameră mi se păreau a fi contururile unor figuri amenințătoare. Abia plecau adulții din cameră, începeau niște scârțâituri infernale. Nu știam nici de unde veneau, nici cine le producea. În imaginația mea, „monștrii” din crăpăturile de sub tavan se trezeau la viață și porneau în procesiune, scoțând sunetele înfricoșătoare. Degeaba mă plângeam părinților, ei nu mă credeau; pentru că în bucătărie nu se auzea nimic, ei presupuneau că aveam coșmaruri. Aceste apariții nocturne m-au urmărit luni de zile, poate chiar ani, fără ca cineva să știe de ele. Abia mult mai târziu le-am descoperit cauza: lângă camera noastră se afla o hală a fabricii, iar seara, imediat după ce eram dus la culcare, hainele produse peste zi erau adunate, puse pe umerașe și agățate pe niște tuburi lungi de metal, care se aflau de-a lungul peretelui dintre hală și camera noastră. Scârțâitul strident se producea când umerașele încărcate erau trase încoace și încolo de-a lungul tuburilor.

În primii mei ani de viață am sesizat mai ales ce se petrecea în incinta fabricii.  Priveam cu multă curiozitate prin balustrada de fier forjat la vehiculele din curte; eram fascinat mai ales de camioane, cu motoarele lor zgomotoase. Încă de la o vârstă fragedă am descoperit un efect vizual ciudat care putea fi provocat când mă uitam la un obiect cu un model geometric repetitiv, de exemplu balustrada balconului.  Uitându-mă cruciș, reușeam să văd dublu și să suprapun cele două imagini, obținând un efect stereoscopic: obiectul îmi apărea foarte clar, plastic și mai apropiat decât era în realitate.  După ce am învățat să produc și să opresc acest fenomen după dorință, mi-am făcut din el un joc: mă transpuneam într-o stare psihedelIcă, din care puteam ieși în orice moment voiam.

Eu în cărucior, când am fost scos la aer pe balconul lung. La dreapta se vede balustrada, prin care mi-am făcut mai târziu experimentele de viziune stereoscopică.

Obiectivul declarat al direcțiunii fabricii era să ocupe și această ultimă casă de locuit. Locatarii au fost mutați unii după alții, așa încât pentru o vreme noi am rămas ultimii locuitori ai fabricii. Tata mergea o dată pe lună la directoarea corpolentă a fabricii, în partea cealaltă a curții, ca să plătească chiria ridicol de mică. Într-o zi l-am însoțit la direcțiune, sperând să-mi rezolv propria mea problemă. Eu mă puteam juca în curte decât duminica, atunci când fabrica era închisă și camioanele nu circulau. Am prezentat în fața directoarei uluite plângerea mea că nu aveam voie să mă joc în curte în timpul săptămânii. Se pare că deja la această vârstă fragedă am intuit ceva despre creșterea fabricii pe socoteala caselor de locuit, pentru că mi-am motivat cererea spunând că noi ne aflam acolo înaintea fabricii, așadar aveam dreptul primului venit. În consecință activitatea din curte trebuia să se adapteze nevoilor mele și nu invers. Directoarea, o femeie cu greutate, și-a exprimat profunda înțelegerea pentru argumentele mele; totuși aveam o vagă impresie că nu mă ia în serios. Bineînțeles că cererea mea s-a dovedit zadarnică.

Așa s-a făcut că încercările mele de a învăța să merg cu bicicleta în curtea fabricii s-au limitat mai departe la sfârșiturile de săptămână, în zilele de lucru trebuia să merg cu instructorul meu în parcul din vecinătate.  Acolo mă învârteam în cerc în jurul statuii soldatului care privea încruntat spre Cotex, de parcă s-ar fi solidarizat cu mine. Știam deja mai mult sau mai puțin să merg cu bicicleta, dar încă nu stăpâneam nici pornirea, nici oprirea.  Odată, un grup de țărănci se plimbau agale ocupând toată lățime aleii, așa încât – strigând în zadar „Atenție!” – am fost nevoit să intru în ele pe din spate. Bineînțeles că doamnele lovite nu s-au arătat încântate!

Statuia soldatului încruntat în jurul căruia mergeam cu bicicleta și pe care îl simțeam de partea mea în disputa cu directoarea fabricii.

Uneori intrau în curtea fabricii și autoturisme, probabil că aduceau oarecare funcționari sus-puși.  Am învățat foarte devreme că mașinile mai mici erau de marca Pobeda, iar limuzinele mai mari, care apăreau mult mai rar, erau de marca Volga.  Mult timp am crezut că acestea erau singurele mărci de mașini și că numai în Uniunea Sovietică se produceau automobile. Abia mai târziu, când am mers și eu cu mașina, am înțeles un fapt fundamental: că învârtirea volanului nu slujește la propulsia mașinii, cum crezusem până atunci, ci doar la stabilirea direcției. Plin de mândrie am împărtășit această descoperire părinților, care m-au lăudat pentru ingeniozitatea mea.

Prima vizită la frizerul de vizavi de Cotex, chiar lângă impozanta sinagogă neologă Zion, mi-a rămas în amintire pentru că mi-a provocat multă suferință. Eram îngrijorat de vătămarea corporală care mă aștepta prin tăierea părului. Frizerul, un om foarte sensibil și imaginativ, m-a ajutat să-mi înving disperarea, arătându-mi cu gesturi teatrale tincturile și loțiunile sale multicolore și apoi ungându-mi cu ele părul rămas. Două dintre mărcile sale nemaipomenite și de neuitat erau: untură de drac și alifie de maimuță (în limba maghiară „ördögzsir” și „majomkenöcs”).

Era normal că printre puținii locatari rămași, care erau cu toții oameni mai bătrârni, nu erau copii de vârsta mea, așa că nu prea aveam tovarăși de joacă. Excepție a fost o colegă de grădiniță, care m-a vizitat de mai multe ori ca să ne jucăm împreună. Nu-mi mai amintesc cum o chema, doar că era oarecum îndesată și puțin diformă. Pe mine aspectul ei nu mă deranja, dar mama, care avea exigențe estetice, era nemulțumită și o numea disprețuitor „Iapa”. Am intuit că este foarte necuviincios și mi-a fost rușine.

Îngrijitoarele mele, care se schimbau foarte des, mă duceau la grădiniță și înapoi acasă.  Abia acolo am învățat încet-încet limba română.  În plus cunoșteam și dialectul din Răbăgani. Grădinița îmi plăcea. În reveriile mele o vedeam pe tânăra educatoare dansând balet în pielea goală – și asta numai pentru mine.  Cu mintea mea de azi nu mă mir deloc că în realitate un asemenea spectacol nu a avut loc niciodată. Bineînțeles că nu am îndrăznit să-i împărtășesc fanteziile mele erotice legate de ea, ca nu cumva să creadă că îi pun la îndoială competența de educatoare.

Una din îngrijitoarele mele era o țigancă oacheșă, pe nume Irma.  Probabil că mă îngrijea foarte bine, pentru că mama o prețuia mai mult ca pe toate celelalte. Dar într-o zi a fost mai puțin atentă la mine, pentru că în timp ce mă ducea la plimbare avea și o întâlnire cu un tânăr admirator – încerca pe cât posibil să combine munca și plăcerea.  Iar plăcerea consta printre altele în a se culca cu tânărul în iarba înaltă de pe malul Crișului, în timp ce eu îmi făceam de cap prin preajmă.  Plictisit, am început să mă joc cu pantofii ei noi de lac, pe care îi lăsase în iarbă. Pantofii îmi aminteau de niște bărci, ceea ce m-a dus la ideea glorioasă să verific dacă plutesc.  Într-adevăr pantoful stâng plutea foarte frumos și se legăna ușurel pe valurile Crișului în jos.  Bine că mai era pantoful drept și puteam continua să experimentez.  Spre surprinderea mea și al doilea plutea perfect – un rezultat pozitiv al testului – cel puțin până când perechea elegantă a dispărut în valuri. Abia atunci am început să bănuiesc că făcusem o boacănă și am șters-o pe nesimțite ca să scap de furia Irmei. Mama s-a mirat că am venit mai devreme ca de obicei și mai ales că eram singur. Până la urmă situația s-a clarificat.  Irma s-a întors abătută, îngrijorată de pierderea copilului de cinci ani, și desigur desculță. Era clar că se simțea vinovată și se temea de dojana părinților mei. Dar mama, ușurată, a liniștit-o și i-a cumpărat pantofi noi – despre care însă nu știu dacă pluteau sau nu.

În aceeași perioadă mi-am făcut și alte cunoștințe. Hoinărind prin ateliere, ceea ce era tolerat uneori, am întâlnit o tânără doamnă frumoasă, cu păr lung și buclat, care lucra la o mașină de cusut zgomotoasă. Doamna mi-a plăcut din prima clipă.  Fără a sta mult pe gânduri am căzut de acord să ne căsătorim imediat ce ajung la vârsta potrivită. Trebuia doar să aibă răbdare și între timp să coasă mai departe. La vederea mea, tânăra doamnă (despre care toți spuneau că era deosebit de atractivă) exclama cu toată seriozitatea: „Ah, iată-l pe logodnicul meu!”. Eu îi răspundeam la salut cu nonșalanța ostentativă a unui viitor mire, iar toate colegele ei dădeau mulțumite din cap, bucurându-se de povestea de dragoste.

Prin 1963 se părea că șederea noastră în fabrică se apropie de sfârșit – fabrica avea nevoie și de locuința noastră. Inițial direcțiunea ne-a promis unul din apartamentele de bloc mult râvnite care dădeau spre parcul din apropiere. Imaginați-vă ce lux era pe atunci un apartament numai pentru noi, cu două camere, bucătărie, baie și chiar cu încălzire centrală! Numai că nici acest vis nu a durat mult. După ce am depus cererea de emigrare în Australia, am fost scoși de pe lista de așteptare pentru blocurile aflate în construcție și ne-am mutat în apartamentul vechi, de o singură cameră, al unui cuplu în vârstă, care a primit locuința nouă în locul nostru. Semnalul clar și definitiv de a părăsi locuința l-am primit când peretele de la baie a fost spart cu mult zgomot și praf. Deodată am putut privi direct în hala de alături în timp ce ne spălam pe dinți sau făceam toate celelalte treburi care se fac la baie.

Doi ani mai târziu am început să învăț la „Școala Generală de Patru Ani” de pe celălalt mal al râului. De două ori pe zi făceam drumul pe jos, cu ghiozdanul în spate. Asta nu era o problemă: pe lângă Crișul Repede trebuia să mai traversez doar câteva străzi puțin circulate și linia de tramvai. Într-o zi, în drum spre casă, am simțit nevoia urgentă să urinez. Știam că înainte de podul de pietoni se afla un pisoar, trebuia numai să mă grăbesc. De atâta grabă am luat-o la fugă; în colțul străzii Iosif Vulcan m-am împiedicat și am căzut pe carosabil, drept în fața roților uriașe ale unui camion apărut pe neașteptate de după colț. Cu un scrâșnet de frâne camionul s-a oprit la numai o palmă de mine. Din fericire nu am pățit nimic, doar că am făcut pe mine de frică. Singura pagubă adevărată a fost că mi s-a stricat socotitoarea, iar bilele colorate s-au rostogolit în toate părțile. M-am târât până acasă înțepenit de frică, ud leoarcă și rușinat.  Despre socotitoare nu am scos o vorbă – de atunci încolo am fost nevoit să compensez pierderea ei învățând să socotesc din cap.

Cam acestea au fost ultimele întâmplări dramatice înainte de a părăsi complexul Cotex și de a ne muta în locuința de la parter din strada Pavel Nr. 29, unde mă așteptau noi aventuri.

Peter Biro

(traducere din germană Hava Oren)

4 Comments

  • Tiberiu Roth commented on July 15, 2018 Reply

    Un articol scris cu talent si verva despre copilaria care
    e miraculoasa in orice precaritate.

    Cu apreciere
    Tiberiu Roth

  • Andrea Ghiţă commented on July 12, 2018 Reply

    Această poveste validează talentul de narator al lui Peter Biro (şi de traducător al havei Oren). Imaginea uzinei devoratoare de locatari şi sperietoare de copii, cu toată recuzita ei sonoră, este emblematică pentru o întreagă orânduire.

  • Erica Anghel commented on July 12, 2018 Reply

    Die Geschichten aus Ihrer Kindheit wecken bei mir wunderschöne Erinnerungen
    und Ihr besonderer Humor lässt leicht die schwierigen Zeiten von damals vergessen.
    Herzlichen Dank dafür!

  • Livia Chereches commented on July 12, 2018 Reply

    Balustrada prin care privea Petike in curtea fabricii este opera fratilor Vago faimosi arhitecti oradeni. Casa se numea casa Bruder(Hausmann Cecilia) iar resturile cu balustrada exista si azi …

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *