Nabucco şi PCR

Era în 1958. Corul Facultății de Medicină din București era unul dintre cele mai apreciate coruri studențești. Avea în jur de 80 participanți, băieţi şi fete, patru voci, o profesoară tânără, pricepută – din păcate i-am uitat numele. Repetițiile se făceau ca la carte: după încălzire profesoara lucra cu fiecare dintre noi. Devenise prietena noastră, o iubeam foarte mult pentru căldura pe care ne-o arăta, pentru priceperea ei în meserie. Ne-am dat seama că eram nişte favorizați ai sorţii cu asemenea om.

Orele de repetiție, de regulă seara, după orele de curs, aveau loc în sala de festivități a căminului mediciniștilor de pe Splaiul Independenţei, vizavi de teatrul Bulandra. Nu o dată, luați de farmecul muzicii, uitam de ceas, ne prindeau ore târzii, dar nu atât de târzii încât să nu mai putem prinde un tramvai; de taxi nici vorbă, eram prea săraci pentru aşa ceva.

Socoteam un privilegiu participarea la corul facultății. Se făcea muzică, aflam noutăți, pricepeam mai bine minunata artă numită muzică. Ne deschidea şi mai mult apetitul de a asculta, de a cânta, mai ales muzica de operă, iar Opera din Bucureşti era la doi paşi de facultate. Ciupeam 10-15 minute din ora de disecție cu voie de la asistent, ba uneori îl „corupeam” şi ne însoţea. Pătrunderea la Operă – da, acesta este cuvântul potrivit pentru că nu aveam bilet – nu era o problemă. Doamnele de la intrare ne știau, mai cu câțiva lei, mai cu un sărut-mâna spus ceremonios, drăguțele de ele ne dădeau cale liberă. În vremea aceea, doamnele de care vorbesc te primeau în rochii lungi, negre şi cele din sală, plasatoarele, aveau aceeaşi ţinută.

Locul preferat pentru vizionare era balconul, cu treptele lui primitoare. Uneori ne strecuram la parter în spatele ultimului rând. Era acolo o ieșitură de la primul rând de loji pe care puteai să stai, dar nu pentru multă vreme, din motive lesne de înțeles.

Corul Facultății de Medicină devenise cunoscut în lumea studențească bucureșteană şi nu numai. Aveam un concurent foarte serios în cel de la Facultatea de Litere.

Pregătirea unui concert ne dădea veritabile emoţii. Uniforme nu aveam, fiecare venea cu ce avea pentru a arăta bine, nu însă prea elegant – “morala proletară” ne dăduse peste nas în câteva rânduri. Îmi amintesc că o colegă venise la un curs de după amiază într-o scurtă de blană a mamei sale, pentru că după orele de curs urma să mergă la un spectacol de teatru. A doua zi a fost chemată la UTC, unde i s-a spus că sfidează morala proletară şi să înceteze cu astfel de comportament. Şi pentru că veni vorba: la o “reuniune tovărășească”, adică un fel de serată dansantă, în pauză, unul dintre noi, mare activist, ne-a spus: „Tovarăşi, tovarăşii băieţi să nu mai sărute mâna tovarăşelor fete, dupa terminarea dansului! E un obicei burghez nepotrivit cu morala noastră proletară!”

Alcătuirea programului ne dădea multă bătaie de cap. Repertoriul îl stabilea profesoara de muzică, ținând cont deseori de ideile noastre. Erau niște norme de la care nu se putea renunța decât cu prețul anulării concertului. De pildă, cam jumătate din piese trebuiau sa fie sovietice, restul românești, un loc aparte fiind rezervat celor “din  muzica popoarelor”. O altă regulă era aceea a folosirii în exclusivitate a limbii române, cu excepția pieselor provenite din spațiul sovietic.

Repetiţiile erau urmate de pasul cel mai dificil, mai dificil chiar decât un seminar la Sager (proful de neurologie, imprevizibil şi sadic, spaima studenților). Pasul cu pricina se numea „vizionare”.

Venea un ștab de la partid, cerea repertoriul, apoi textele cântecelor ce urmau a fi prezentate.

Tot corul era „ciopor” pe el. Alții în sală îl priveau cu mare teamă.

Citește peceristul cu voce tare, trece ușor peste cele sovietice, ajunge la piesele din repertoriul mondial de operă, altele decât sovietice. Prima era „Corul evreilor din opera Nabucco” de Verdi.

– Evreii, tovarăși? Aici este vorba de evrei, tovarăși? Dar asta ei antisemintism, tovarăși (am reprodus întocmai spusele omului şi așa voi face în continuare). Cum să cântați așa ceva în faţa tov. profesori şi studenți? Noi respingem antisemistismul, tovarăși, asta-i ura de rasă şi voi vreți să o strigaţi după scenă? (Nu știam ce să facem: să râdem de limba română a peceristului, sau să-l combatem, dar cu ce? Eram pierduți. Se dusese vorba despre ce vom cânta, colegii așteptau concertul şi iată că omul partidului ne dă bucuria peste cap ).

– De fapt – încearcă profesoara de muzică – în opera acesta este vorba despre…

– Tovarăși, este clar pentru cămine; cu chestia asta muzicală cu mesaj de antisemism nu faceți cinste partidului.

Una dintre fete, mai curajoasă, îi aduce partitura în fața ochilor şi îi citește:

– Tovarăşe, de fapt titlul adevărat este „Corul robilor evrei din opera Nabucco”. Eu sunt vinovată, l-am dactilografiat ca o nepricepută, vă rog să mă scuzați.

Omul citește şi conchide:

– Păi, tovarăşi, asta-i altceva, e lupta de clasă a lor, a ievreilor, contra esploatării omului de către om.

În fine, răsuflăm ușurați, când omul zice:

– Ia să văz şi cuvintele. Silabisește el ce silabisește, ajunge la „Cântă harfă cu noi bucuria”, se trezește omul zicând.

– Cine-i harfa asta?

– Este un instrument muzical, încearcă să explice profesoara de muzică. În fine, se aprobă. Zice peceristul:

– Da’ să cântați frumos, tovarăși, să fiți mândria noastră, a organizației UTC din Institut, ba chiar din București. A, să nu uit. Tovarăşa care bate la maşină: mai multă atenție, tovărășico, aveți multă răspundere şi partidul are mare încredere în dumneavoastră!

Şi cortina cade, obosită.

Au trecut 60 de ani de la acest episod, aparent de neînţeles pentru cei care nu au trăit acele vremuri.

Întâmplarea a făcut să primesc recent, de la un amic, un text care se referea tot la opera Nabucco, urmat de un filmuleţ. Vi le pun la dispoziție, dragi cititori ai revistei Baabel. Ambele vă vor spune mai bine decât aş potea să o fac eu, vă vor transmite un mesaj atât de actual pentru oricare dintre noi, fie din România, fie din alte ţări.

Lectură şi vizionare plăcute!

Tiberiu Gergescu

9 iulie 2018

 

Silvio Berlusconi lovit de Giuseppe Verdi 12 martie 2011.
Silvio Berlusconi a trebuit să se confrunte cu realitatea. Italia a sărbătorit aniversarea a 150 de ani de la unire şi cu acest prilej a fost la Opera din Roma, un spectacol din cele mai simbolice de la această unire: Nabucco de Giuseppe Verdi, dirijată de Riccardo Muti.
Nabucco de Verdi este o lucrare muzicală politică: ea evocă povestea de înrobire a evreilor în Babilon, iar celebra piesă “Va pensiero” este corul sclavilor oprimaţi. În Italia, acest cântec este simbol al căutarii libertăţii poporului care în 1840 – anul în care opera a fost scrisă – era asuprit de către Imperiul Habsburgic şi a luptat până la crearea  Italiei unificate.

         Înainte de spectacol, Gianni Alemanno, primarul Romei, a urcat pe scenă pentru un discurs ce denunța reducerile din bugetul culturii, de către guvern. Alemanno era membru al partidului de guvernământ şi fost ministru in guvernul Berlusconi.
Această intervenţie politică, într-un moment cultural dintre cele mai simbolice pentru Italia, a produs un efect neaşteptat, mai ales că Sylvio Berlusconi era prezent la spectacol… 
Times
 – Riccardo Muti, dirijor, spune că a fost o reacție de revoluţie: “La început, am fost ovaţionat de public. Apoi am început spectacolul de operă. Totul mergea foarte bine, dar când am ajuns la celebrul cântec Va Pensiero, am simțit că atmosfera din rândul publicului era tensionată. Există lucruri pe care nu le poţi descrie, dar le simți. Anterior, tăcerea publicului era preponderentă. Dar atunci când oamenii au realizat că urmează Va Pensiero, tăcerea s-a transformat într-o adevărată fervoare. Se putea simți reacţia viscerală a publicului la lamento-ul sclavilor cântând “Oh ţară, atât de frumoasă şi de pierdută! “.
În timp ce corul se apropia de sfârşit, audienţa deja striga “Bis! “Publicul a început să strige: „Trăiască Italia!” şi  „Vive Verdi!” Oamenii de la balcoane au început să strige mesaje patriotice, iar alţii cereau

„Muti, senator pe viaţă!”.

         Deşi mai acordase un BIS,  la  Scala din Milano în 1986, Muti era reticent în repeta acest gest. Pentru el, o operă ar trebui să se desfăşoare de la început până la sfârşit, fără întreruperoi.

Eu nu doream să se interpreteze un bis – spune Muti – dar publicul a avut deja trezit sentimentul de patriotism.

Într-un gest teatral, dirijorul se întoarse pe podium lui şi se confruntă atât cu publicul, cât şi cu Berlusconi şi iată cum au decors lucrurile:

 

[După ce apelul pentru un “bis” din “Va Pensiero” s-a oprit, s-a auzit în public: “Trăiască Italia!”]
Dirijorul Riccardo Muti: Da, sunt de acord cu “Trăiască Italia”, dar … [Aplauze]
Muti: Am peste 30 de ani de cariera şi am trăit ca un italian care a călătorit în întreaga lume de multe ori, mi-e ruşine de ceea ce se întâmplă în ţara mea. Aşa că voi aproba cererea dvs. de bis “Va Pensiero”. Aceasta nu este doar pentru bucuria mea, ci pentru că in seara asta, când am condus corul cântând “O, ţara mea, frumoasă şi pierdută,” m-am gândit că dacă vom continua în acest fel, vom ucide cultura pe care Italia construit-o. În acest caz, noi, ţara noastră am deveni cu adevărat “O, ţara mea, frumoasă şi pierduta,” [Aplauze, inclusiv a artiştilor pe scena]

         Muti: Din moment ce avem aici un “climat italian,” eu, Muti, am tăcut pentru prea mulţi ani. Permiteţi-mi acum … ar trebui să dăm un sens acestui cântec, aşa ăa suntem în casa noastră, pe scena capitalei si cu un cor care a cântat frumos. Dacă nu va supăraţi, vă invit să vă alăturaţi pentru a cânta împreună.
El a invitat astfel audienţa să cânte cu corul de sclavi. “Am văzut grupuri de oameni ce se ridicau în picioare. Toată opera din Roma s-a ridicat. Şi de asemenea, corul. A fost un moment magic de operă.” 

În seara aceea nu a fost numai o reprezentaţie Nabucco, ci şi o declaraţie a teatrului în atenţia politicienilor!

 

 

 

3 Comments

  • Paula Craciun commented on July 13, 2018 Reply

    intr-adevar este o poveste minunata de “rasu-plansu” nu numai ca s-o citez pe Andrea, ci si pentru ca am ras cu adevarat pentru “Harfa” si am plans cu adevarat odata cu aceasta muzica ce-ti patrunde in suflet

  • Andrea Ghiţă commented on July 12, 2018 Reply

    O poveste excelentă de tot râsu-plânsu. Mă tem că şi azi mai există activitşti politici care nu ştiu “Cine este Harfa “.

  • ivan klein commented on July 12, 2018 Reply

    Bis pentru articole ca acesta ….12 Martie 2011. Mutti : “in seara asta, când am condus corul cântând “O, ţara mea, frumoasă şi pierdută,” m-am gândit că dacă vom continua în acest fel, vom ucide cultura pe care Italia construit-o. În acest caz, noi, ţara noastră am deveni cu adevărat “O, ţara mea, frumoasă şi pierduta,”. … (Lega Nord/Padania, has adopted “Va, pensiero” as its official hymn and the chorus is now sung at all party meetings )

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *