Nu din întâmplare sunt descrise în istorie impresii puternice ale turiștilor în vizita lor la Paris, Delhi, muntele Fuji și multe alte locuri de importanƫă religioasă și artistică. Aceste trăiri au primit numele de sindrom pentru că seamănă între ele prin manifestări de exaltare extremă, senzaƫie cerească, religioasă la bucurie. Unii oameni “mai săraci cu duhul”, ajung la situaƫii extreme și rupâdu-se de realitate, se identifică cu personaje istorice și religioase, ca de exemplu Napoleon.

În Israel se manifestă “sindromul Ierusalim”, definit prima dată de profesorul de psihiatrie Yair Bar-El, personalitate colorată și cultă. Primele semne ale sindromului au fost descrise de psihologul Herman Heinz in anii ’30 ai secolului trecut și în scrierile lui Felix Faber, care a fost în pelerinaj la Ierusalim în Evul Mediu.

Ierusalimul celor trei religii, atmosfera străduțelor înguste din Orașul Vechi, mediul istoric și spiritual, mirosul de mirodenii din bazarul arăbesc, toate la un loc îi influențează pe unii vizitatori să se identifice cu personaje din Vechiul și Noul Testament, ca Isus Christos, Maria Magdalena, Ioan Botezătorul, Moise sau Regele David. Nu trebuie să fii psihiatru ca să recunoști anumiƫi oameni prin comportamentul lor, prin îmbrăcăminte, prin starea de extaz și exaltare dusă la extremă, strigând la cer, ca să-ți dai seama că ei sunt rupƫi de realitate.

Ȋn locurile cele mai sfіnte ale creștinătăƫii, ca Via Dolorosa și Biserica Sfântului Mormânt, în locurile sfinte ale evreilor, precum Zidul Plângerii, sau cele ale musulmanilor, ca Moscheea cu Cupola de Aur, anumiƫi oameni care în antecedentele lor au boli psihice, se autopedepsesc și desprinzându-se de realitate, își pun viața în pericol, ajungând până la urmă la spital în stare de psihoză.

Venind în Israel, am fost și noi fermecaƫi de lumina Ierusalimului, de vederea de pe Muntele Măslinilor, de aerul cald, de mulƫimea de religioși și de măreƫia Zidului Plângerii.

O prietenă mi-a povestit despre un evreu orb, venit în vizită din România, care și-a dorit să ajungă la Zidul Plângerii. Tocmai atunci era o stare de tensiune și nu era indicat să se intre în Orașul Vechi. Prietenii l-au dus la un zid oarecare, iar acolo turistul a început să plângă, să împingă bilețele în zid, crezând că este la Zidul Plângerii.

Oare totul funcționează numai prin sugestie?

Ȋn ultimii ani mi se întâmplă ceva interesant: când plecăm la Cluj, simt încă de la aeroport o stare de bucurie, amintirile mă inundă.

Parcul Mare din Cluj, seara

Aproape întotdeauna urmăm același traseu: la 6 dimineaƫa, când ajungem la Cluj, mergem mai întâi să mâncăm varză à la Cluj la Vărzărie, iar apoi umblăm până noaptea târziu prin Parcul Mare, pe malul Someșului, prin cimitirele unde sunt înmormântaƫi părinƫii, în Parcul Babeș, pe la clădirile facultăƫii… Suntem ca apucaƫi de amoc, nu ne schimbăm hainele, nu dormim până nu terminăm “traseul”, inundaƫi de aerul curat. Eu sunt într-o stare de exuberanƫă și neliniște. Când mă reîntâlnesc cu vechii colegi și foștii prieteni, am impresia că  anii s-au oprit în loc.

O fi acesta “sindromul Cluj” ?

Agnes Vass