Nomen est omen – cinematografia românească înscrie în paginile ei doi Radu care și-au ales ca tematică istoria evreilor.

Regretatul Radu Gabrea, al cărui palmares cuprinde pelicule despre momente de vârf ale culturii iudaice de pe teritoriul românesc, devenite cunoscute apoi în lume: Avram Goldfaden, părintele teatrului idiș, marele poet de limba idiș Ițic Manger, muzica klezmer și răspândirea ei, istoria Teatrului Barașeum, dar nu lipsesc nici subiectele despre evenimentele  dramatice ale istoriei contemporane – tragedia vasului Struma, pogromul din Iași (Călătoria lui Gruber) sau Evrei de vânzare. Și lista mai poate continua.

Radu Gabrea a dispărut dintre noi, dar tematica evreiască nu a fost uitată. Ea a fost abordată de un regizor din generația tânără – întâmplător tot Radu – și anume Radu Jude.

La o apreciere superficială, am putea spune că este regizorul minorităților, marele succes al lui fiind Aferim, un film despre robii țigani de la începutul secolului al XIX-lea. Abia după aceea s-a apropiat de subiectele  evreiești. Dar regizorul nu s-a oprit la aspectul particular de minoritate. Îndemnul spiritual și generalizator este nedreptatea și adevărul, manifestate cu certitudine mai pregnant atunci când este vorba de minorități. Nedreptatea cauzată de prejudecățile multiseculare (sau chiar multimilenare) față de aceste categorii, față de „ceilalți”, ale căror obiceiuri, idei, port și limbă provoacă temeri, sunt străine populației majoritare care nici nu vrea să le cunoască. Consecința acestor prejudecăți a fost de multe ori moartea. Cam în acest fel se aproximează interesul lui Jude față de situația și problematica evreilor.

Apropierea lui față de evrei a fost mai întâi literară. Jude l-a descoperit pe Max Blecher, l-a admirat, l-a iubit, a încercat să-l înțeleagă, rezultatul fiind filmul Inimi cicatrizate, după romanul cu elemente biografice al acestui original scriitor, decedat de tânăr din cauza unei boli dificil de tratat.

Regizorul doritor să știe mai multe despre personalitatea scriitorului și epoca în care a trăit, nolens-volens s-a confruntat cu situația evreimii din perioada interbelică, antisemitismul, legionarismul, legile rasiale. Jude a fost uimit că lumea nu-l cunoaște pe Blecher, dar acesta a fost răul mai mic. Răul mai mare era că nu se cunoștea istoria perioadei respective, cu toate faptele reprobabile comise  împotriva evreilor şi finalizate în timpul celui de-al Doilea Război Mondial cu arestarea, deportarea, anihilarea lor. Un lucru esenţial constatat de Jude a fost lipsa asumării răspunderii acestor fapte.

Jude nu a pregetat să se ducă la surse, să se documenteze, să cunoască o parte din literatura care s-a ocupat de istoria evreilor din perioada contemporană, să vorbească cu specialiști, cu puținii martori care mai sunt în viață. Consecințele acestei documentări și ale convingerilor regizorului au fost două filme, deși poate că s-ar putea include și documentarul Țara mută care este tot despre istoria contemporană.

Dacă în Inimi cicatrizate problemele se regăsesc în fundal, prin citatele pe care le introduce în desfășurarea filmului, sau prin prezența unor marșuri legionare.

Filmul său cel mai recent Îmi este indiferent dacă vom intra în istorie ca barbari este o mărturisire deschisă a crezului regizorului, o pledoarie și un angajament pentru dezvăluirea adevărului și pentru asumarea răspunderii în ceea ce privește crimele comise împotriva evreilor din teritoriile administrate de România în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În mod concret este vorba de executarea evreilor din Odessa drept represalii pentru dinamitatea cartierului general al armatei române. Nu era vorba de executarea făptașilor care nu au fost prinși, ci de o răzbunare sângeroasă ale cărei victime au fost evreii.

Filmul a câștigat Globul de cristal la Festivalul de la Karlovy Vary. Aprecierile din articolul de față nu reprezintă o critică cinematografică propriu zisă, nu se ocupă cu unele slăbiciuni ale peliculei lui Jude. Eu cred că distincția de la festival a fost acordată în primul rând pentru mesajul filmului, și anume necesitatea de a face cunoscut adevărul despre crimele comise în cel de-al Doilea Război Mondial, de către România şi identificarea făptașilor, recunoașterea faptului că au fost „ai noștri”, nu alții. Și aici, chiar dacă au trecut 70 de ani, există o mare confuzie în opinia publică și dacă se poate vorbi de necunoaștere, se poate susține că această confuzie a fost creată voit, adevărul a fost ocultat și, de fapt, nici acum, după ce au trecut peste 70 de ani, nu se dorește aflarea adevărului deoarece e „neplăcut”, e „jenant”, „jignește prestigiul național”, „s-a întâmplat…dar au făcut-o alții”.

De fapt, filmul prezintă publicului un spectacol care reconstituie episodul Odessa din timpul războiului: cucerirea orașului în prezența a trei armate – germană, sovietică și română –, aruncarea în aer a comandamentului românesc, arestarea și executarea evreilor. O parte au fost spânzurați, o altă parte închiși într-o magazie căreia i se dat foc. Scenele sunt presărate cu explicațiile unui preot legionar și ale lui Ion Antonescu, despre vinovăția evreilor.

Există în film două momente cheie: primul – încercarea de a cenzura conținutul acestui spectacol prin exercitarea de presiuni asupra regizoarei, amenințată cu interzicerea dacă nu „îmblânzeşte” scenele. Printr-o manevră reușită se evită această cenzură.

Ceea ce conferă filmului valoarea adăugată, transformând un film bun, într-unul de excepție, este cel de-al doilea moment: ultimele 20 de minute în care este redată reacția publicului adunat în Piața Palatului, pentru a viziona spectacol. Este o reacție spontană, cu atât mai tristă…Aproape toți aplaudă armata germană, aplaudă frenetic armata română şi îi fluieră pe ruși. Mulți ascultă aprobator discursurile preotului legionar și ale lui Antonescu și nu au niciun fel de reacție de protest, părere de rău sau milă când văd cum arde magazia unde au fost închiși evreii. Este un moment psihologic sesizat și redat cu mare măiestrie. Este modul în care Radu Jude vrea să consemneze, să ilustreze actuala poziție a majorității față de „păcatele trecutului”, cu toate că în România a început un proces de dezvăluire a adevărurilor istorice.

Jude nu a vrut să demitizeze istoria ci, așa cum a declarat de mai multe ori, să provoace discuții, dezbateri, să trezească conștiințe. El este adeptul principiului împărtășit de mulți istorici din lume deoarece fenomenul prezentat aici nu este românesc, ci european: nu poți merge mai departe dacă nu te confrunți cu greșelile trecutului. Problema este că dacă alții au trecut demult prin această confruntare, noi abia suntem la început. Filmul lui Radu Jude ar trebui să grăbească acest proces.

Eva Galambos