Crede şi nu cerceta – precept biblic sau folclor?

Dacă preceptul biblic „crede şi nu cerceta” este un adevăr sau nu se va vedea din povestirea pe care am trăit-o cu mulţi ani în urmă şi care poate fi luată drept pildă de către oricine, chiar dacă nu este medic.

Martie 1961. Eram medicul regimentului de grăniceri Rădăuți. Poposisem în acest fermecător oraș bucovinean în toamna anului 1960. Batalionul Oltenița, unde fusesem încadrat la terminarea facultății, se desființase. Comandantul grănicerilor de atunci, generalul Ioan Șerb, mi-a propus garnizoana Rădăuți, unde urma să plec pentru câteva luni întrucât, după cum îmi promisese generalul „în toamnă unul din noua promoție de medici intră în pâine şi pe tine te aduc în București”. Am rămas la Rădăuţi patru ani şi jumătate. La scurt timp după convorbirea noastră generalul a fost demascat ca agent sovietic şi condamnat la moarte. Mai târziu condamnarea i-a fost anulată; nu ştiu dacă mai trăieşte.

Dar să revin la poveste. Pe la ora 18.00 am fost chemat de urgenţă la regiment. Chemarea se făcea telefonic, prin rețeaua orașului. Ţin minte şi acum numărul de telefon de acasă – 326. Existau doar telefoane fără disc. Când doreai o convorbire telefonică, ridicai receptorul și o voce îţi spunea: „Bună seara, sunt operatoarea cutare, ce doriți?” Iar tu rosteai numărul dorit. Operatoarea suna apelatul şi-ţi spunea: „Aveţi legătura” şi vorbeai. Simplu şi… cu martori. Iată dovada: într-o seară mă sună tata din București: „Cum a fost friptura de aseară?” „De unde ştii?” întreb eu uimit. „Mi-a spus aseară centralista că nu eşti acasă. Te invitase maiorul C. la o friptură”. Se înțelege că orice convobire mai… intimă era exclusă şi se recurgea la un limbaj cifrat, adesea inutil…

Ajung la sediul regimentului, la o distanță de circa 600 de metri. În munți, la vreo 40 km de Rădăuți, un soldat s-a împușcat în timpul misiunii de pază a frontierei. Erau multe tentative de sinucidere; militarii din trupele de grăniceri – azi se numeşte poliţia de frontieră – erau singurii care purtau arme cu muniție de război. Folosirea ei rămânea la discernământul militarului, nu întotdeauna pregătit pentru așa ceva. Pe atunci nu se făcea triaj psihologic. Răspunderea era a militarului şi era soluția extremă în cazul violării frontierei.

Când militarul intra în pază, rămânea singur, mai ales noaptea; se oprește, mai fumează o țigară, se lasă furat de gânduri: cât mai are până la “liberare”, ce fac cei de acasă, iubita sau soția… Adesea scrisorile venite de la vreun prieten “binevoitor” aduc cu ele şi ceva neplăcut despre iubită şi atunci bietul băiat lasă frâu liber imaginației. De aici până la deznădejde şi sinucidere e doar un pas. De regulă pune patul armei în pământ şi țeava în dreptul inimii, după care trage. Aşa s-a întâmplat şi în povestirea asta. Precizare. Era primul caz de acest gen cu care aveam de-a face; din păcate aveau sa urmeze şi altele.

Ambulanţa era gata, așa cum e de regulă în armată. Şoferul prezent, șeful de stat major prezent şi el. Ne însoțește şi ”ofițerul de contrainformații”, adică securistul regimentului. Îmi fac datoria şi-l întreb pe sanitar: trusa este pregătită, seringile sterilizate? „Da, tovăraşe căpitan!”

În anii ’60 nu aveam seringi de unică folosință, nici nu știam că există aşa ceva. Se foloseau seringile cu corp din sticlă. Pentru sterilizare seringa şi pistonul împreună cu câteva ace erau așezate în în cutii nichelate. La folosire montai pistonul în corpul seringii apoi luai din cutie acul. Sterilizarea se făcea prin fierbere; instalații de sterilizare cu abur încă nu aveam. Cutiile cu seringi erau așezate pe un suport metalic sub care ardeau trei lămpi de spirt pentru a le fierbe 30 de minute. Nu aveam gaze, nici butelie, (de altfel nici apă curentă) – ne încălzeam cu lemne.

Sanitarul de serviciu pentru pregătirea şi controlul trusei era un oltean. Eu nu am nimic cu oltenii, dimpotrivă, sunt oameni dintr-o bucată, doar cam superficiali…

Ne urcăm în ambulanţă; o mașină nouă, sovietică, copia unui Ford american; spațioasă, patru tărgi, bancă pentru trei însoțitori și încă doi în cabina șoferului. Mașina era puternică, dar avea dezavantajul tracțiunii în spate.

Pornim la drum. Știam unde se petrecuse evenimentul și unde urma să întâlnim comandantul de pichet de care aparținea rănitul. Telefoanele mobile încă nu se născuseră, singura legătură era telefonul pe firul grăniceresc, dar până acolo mai era cale lungă. Nici acesta nu-garanta o comunicare sigură deoarece intemperiile cauzau paraziți în cască, iar convorbirea devenea imposibilă.

Peisajul ar fi fost frumos, dar era noapte, la lumina farurilor drumul abia se ghicea. Am început să urcăm. Făgaşele formate din cauza zăpezii puneau la grea încercare îndemânarea șoferului. Întâlnim comandantul de pichet, lăsăm mantalele grele în maşină. Până la rănit aveam de urcat cam 800 de metri. Luăm cu noi o targă, pături, trusa şi începem urcuşul. Găsim rănitul, îl acoperim cu o pătură. Scurtă examinare: era conștient dar speriat; puls bun, tensiune bună, frisonete. Descopăr o plagă transfixiantă (glonțul ieșise prin spate) parasternală – la operație se va constata că glonțul “răsese” milimetric aorta toracală. Fac toaleta plăgilor, pansament compresiv pe ambele orificii. Înzestrarea farmaciilor de la grăniceri era fără cusur. Nu știu cum era la alte arme, dar la grăniceri nu te puteai plânge. Hotărăsc să-i administrez intramuscular două analeptice cardio-vasculare (susținătoare ale inimii), Cardiazol şi Pentazol, devenite între timp istorie. Deschid capacul cutiei, montez seringa și… În trusă nu era niciun ac!!! Însoţitorii mei stăteau ghemuiți alături. Trag o înjurătură în gând şi după ce am tăiat fiolele, le zic: “ridicaţi-i vă rog capul, să i le dau pe gură. Aduceți bidonul cu apă să-i dăm o înghițitură.” (Pe gură nu aveau niciun efect, doar psihic, pentru bolnav şi pentru cei de față.) Îi spun rănitului: Măi C, ai scăpat ca prin urechile acului. N-o să te certe nimeni pentru tâmpenia asta. Mergem la spital. Te rog să rezişti, vei fi operat şi totul va fi în regulă. Până la Rădăuți spune în gând Tatăl Nostru. Dacă nu ştii îl spunem împreună, (a dat din cap în semn că ştie) şi gândeşte-te la părinţi”.

Zic: „Gata, urgent la Rădăuţi la spital!”. Cu voce joasă i-am rugat pe însoțitorii mei să nu-i pună întrebări. Singurul care va sta de vorbă cu el voi fi eu.

Apar frisonete. Mă pun pe gânduri. Originea lor putea avea două explicații: spaima de ce avea să urmeze, de pildă tribunalul militar, sau pierderea de sânge, având ca urmare insuficienta irigare a creierului, cu toate consecințele posibile, inclusiv stop cardiac. De asta mă temeam cel mai mult. Am trecut în revistă localitățile de pe drum, în speranța că vom trece pe lângă o unitate spitalicească cu punct de transfuzie. Niciuna. Era o zonă de frontieră cu așezări risipite, ca la munte. Nu l-am sedat, nici nu aveam cu ce, dar îmi era teamă că pierd controlul funcțiilor vitale. Preferam să stau la capul lui. Dacă îi puneam o întrebare, i-am cerut să nu vorbească, ci să mişte numai capul sau să şoptească din buze.

În acele clipe mi-aș fi dorit un aparat de radio portabil ca să ascultăm cu toţii puțină muzică. Vise, vise! Aveam unul rusesc, cât palma, dar era acasă… M-am apropiat de urechea rănitului şi l-am întrebat de unde este, după care a urmat un monolog inventat ad-hoc, despre locurile din preajma așezării lui natale (pe care nu o văzusem vreodată!!!), despre preot – nu exista niciun sătuc fără biserică şi preot. Era subiectul meu preferat în asemenea situaţii, când poți înșira vrute şi nevrute, neverificabile dar credibile. Totul e să-i dai bolnavului material de gândire pentru ca timpul să treacă mai ușor. Mi-am pus la încercare imaginația şi am vorbit. Teama mea era continuarea hemoragiei – dacă se revărsa în mediastin, riscul de tamponament şi constricție pulmonară secundară ridica probleme pe care nu le puteam rezolva. Cu timpul băiatul s-a încălzit, frisonetele au încetat şi ele, basmele mele continuau şi iată-ne la Rădăuți. Înainte de înapoiere însoțitorii mei m-au întrebat în șoaptă: „Va trăi, tovarășe căpitan?” „Cu ajutorul Domnului şi al medicilor de la spital, sigur”, am zis eu. (Am învățat ca în situații limită să zic întotdeauna cu voce tare SE POATE, iar în gând, Doamne ajută; știam însă că nici puterile Lui nu sunt nelimitate). La un moment dat rănitul m-a intrebat: “Mă vor trimite în faţa tribunalului militar?” „În niciun caz; vei fi operat şi atât”.

Au urmat cele obișnuite în asemenea împrejurări: spital, operaţie – şansa a făcut să fie prezenţi în oraş ambii chirurgi, Weich şi Lehrer, amândoi tineri de ispravă, cărora le sunt recunoscător pentru tot ce au făcut. De-a lungul celor patru ani şi jumătate cât am stat în Rădăuţi, militarii în impas au avut șansa să-i aibă pe acești chirurgi străluciţi. Din păcate cazuri ca acesta aveau să fie numeroase. (Pe vremea aceea un chirurg singur nu putea opera. Unul trebuia să dea anestezicele – specialitatea “anestezie-reanimare” încă nu apăruse. Prof. Litarczek e cel care a introdus-o în România. Să-i dea Dumnezeu sănătate!)

În fine, militarul a fost operat, evacuat la spitalul militar Iaşi pentru evaluare conform uzanţelor; ulterior a fost trecut în rezervă şi lăsat la vatră.

Iar sanitarul care avea în sarcină pregătirea trusei de urgenţă? L-am chemat în cabinet. Știa că este vinovat, dar nu l-am pedepsit. (În treizeci şi şase de ani de militărie nu am sancționat niciun subordonat.) L-am întrebat: „Din cei de acasă, dumneata la cine ții mai mult?” „La mama” îmi răspunde el fără ezitare. „Ei bine – am continuat eu – imaginează-ţi că mamei dumitale, căreia îi doresc sănătate multă, i s-ar fi întâmplat același lucru. Ce făceai?” Olteanul izbucni în lacrimi. “Vă rog să mă iertaţi, tovarășe căpitan, vă rog să mă pedepsiţi!” „Nu te pot ierta – i-am răspuns. Nu te pedepsesc, dar să-ţi fie învățătură de minte pentru toată viața. Faptul că băiatul ăsta a scăpat se datorează bunului Dumnezeu dar, ai grijă, El nu ajută întotdeauna, face şi El ce poate. Un un coleg ar fi putut să moară din neglijenţa dumitale. Şi acum, la treabă!”

La drept vorbind, sanitarul era vinovat doar în parte, adevăratul vinovat eram eu, responsabilitatea era a mea pentru că nu l-am controlat!! Întâmplarea acesta m-a determinat ca de atunci şi până am trecut în rezervă, în toate posturile pe care le-am ocupat, aveam să controlez totul pentru siguranța actului medical.

Asta este doar una din multele întâmplări trăite de mine – pe frontieră m-am întâlnit cu multe situații ca cea relatată mai sus – până am dat concursul de medic secundar, numit azi rezidențiat.

Cât despre dictonul biblic din titlul acestui articol (cât şi despre “bătaia este ruptă din rai”), am vorbit cu preoţi din culte diferite, monahi etc. Toți au fost de acord că pomenitele ziceri sunt doar folclor, fără nicio legătură cu Biblia.

Si am încălecat pe o şa…

P.S. S-ar zice că am ceva cu oltenii. Nici vorbă! Am întâlnit olteni de toată isprava, unii mi-au fost amici. Au ei un soi de naivitate excelent prezentată de marele şi regretatul Amza Pellea. Această “naivitate” este şi farmecul lor.

Tiberiu Georgescu

oct.2018

2 Comments

  • Tiberiu Georgescu commented on December 26, 2018 Reply

    Ma bucur domnule Klein.

    multumesc tare mult pt. apreciere.

    Tiberiu G.

  • Ivan G Klein commented on December 25, 2018 Reply

    Citit cu plăcere .K.I.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *