Răzbunarea lui Hadrian

Răscoala lui Bar Kochba împotriva Romei (132 – 135 e.n.) a fost o grea lovitură pentru imperiu. O întreagă legiune, a XII-a Deioteriana, a fost ștearsă de pe fața pământului – de atunci numele ei dispare din cronici. Soarta învinșilor a fost și mai cruntă, un adevărat genocid. Setea de răzbunare a lui Hadrian nu s-a mulțumit cu înăbușirea sângeroasă a răscoalei și înrobirea majorității bărbaților supraviețuitori. Politica lui a fost să înlăture pentru totdeauna focarul de revoltă care era Iudeea. În acest scop a hotărât să anihileze populația locală, distrugând astfel legătura fizică dintre poporul evreu și patria sa. O mare parte a supraviețuitorilor au fost exilați, iar locurile biblice au primit nume noi, latine. De exemplu Ierusalimul a devenit Aelia Capitolina, iar provincia Iudeea a fost rebotezată Palaestina, în amintirea filistenilor care trăiseră acolo cu o mie de ani mai devreme și de care nu mai era nici urmă în perioada romană. Prin introducerea numelui „Palaestina”, Hadrian a creat o problemă cu care Israelul modern se confruntă şi în prezent. Intenția lui Hadrian de a nimici legătura dintre poporul evreu și patria sa părea să fi reușit. Cu toate acestea, tradiția iudaismului rabinic s-a păstrat ca printr-o minune, datorită lui Rabi Șimon bar Iohai, unul din întemeietorii iudaismului rabinic, care s-a ascuns timp de treisprezece ani într-o peșteră până la moartea lui Hadrian. De fapt, numele „Palaestina” nu a fost inventat de Hadrian.  Încă din zorii istoriei există inscripții egiptene („Padiiset”), asiriene („Palashtu”) și elene („Palaistine”), care se referă la regiunea respectivă.  Însă Hadrian a fost primul care a folosit denumirea pentru o unitate administrativă cu granițe bine definite și pentru motive politice. Acest nume i-a supraviețuit împăratului, apoi Imperiului și tuturor urmașilor săi, devenind în secolul XX obiectul unei farse grotești, o sursă de confuzii și necazuri până azi.

Privită în mod rațional, Palestina nu este decât o regiune geografică. De la romani încoace, numele a fost ori dat uitării, ori folosit numai de clerici creștini și a reintrat în uz oficial abia în perioada mandatului britanic.

„Palaestina ex monumentis veteribus illustrata”. Cartea publicată de Adriaan Reland în 1714 este o descriere geografică și o colecție de hărți a Palestinei din vremea sa.

În timpul stăpânirii otomane, regiunea se numea Vilaietul Siriei de Sud. În perioada mandatului britanic toți locuitorii, fie ei arabi, evrei sau europeni, purtau numele de palestinieni. Cele mai multe instituții îl foloseau și ele: Palestine Orchestra (precursorul Orchestrei Filarmonice Israeliene), Palestine Post (precursorul ziarului Jerusalem Post), cluburi sportive, etc. Având un caracter urban, ele erau dominate de evrei, adică instituțiile palestiniene erau de fapt evreiești. Pe atunci oricine vorbea despre palestinieni se referea mai ales la locuitorii evrei din Tel Aviv, Haifa și Ierusalim. Arabii locali erau numiți pur și simplu arabi; nici nu le-ar fi trecut prin minte să se considere palestinieni, pur și simplu pentru a nu fi luați drept evrei. Evreii nu aveau nimic împotrivă să fie numiți palestinieni, dar încă de pe atunci visau la un stat evreiesc independent pe teritoriul Palestinei, care să primească unul din numele sale biblice: Zion, Yehuda sau Israel. La întemeierea statului modern a fost ales numele de Israel.

Din perioada mandatului: o carte cu “Palestine” ca numele oficial al țării, pe care evreii preferau să o numească Eretz Israel.

Până la începutul anilor 60 numele de Palestina era lipsit de conotații politice, la fel cum vorbim de Patagonia, de bazinul Nilului sau de Țara Crișurilor, așa cum fusese timp de aproape două milenii, neavând nicio legătură explicită cu populația arabă locală.  Locuitorii evrei, adică israelienii, au renunțat treptat la folosirea numelui Palestina (poate ca un refuz, conștient sau nu, de a adopta hotărârile lui Hadrian), preferând să numească noul stat „Israel”. Iar numele Palestina, rămas fără stăpân, a fost adoptat de arabii militanți locali, care încercau, sprijiniți de KGB, să creeze o nouă identitate, ca pe o alternativă la statul național evreiesc. În a doua jumătate a sec. XX ei au „inventat” națiunea palestiniană, creindu-i și o identitate istorică artificială: ei ar fi urmașii populației care trăia în țară din vremuri imemoriale. Mai târziu hagiografii „palestinieni” au postulat că locuitorii arabi de la vest de Iordan se trag de cananeeni, pe când israeliții conduși de Ioșua nu erau decât cotropitori străini. Iar evreii de azi nu ar avea nimic comun nici măcar cu israeliții de pe vremuri, respectiv cu iudeii izgoniți de Hadrian. După părerea lor evreii de azi ar fi urmașii khazarilor, deci fără nicio legătură cu această țară. Ei nu ar fi decât agenții aduși de imperialismul apusean pentru a controla această regiune de importanță strategică. Numai că aceste ipoteze nu corespund surselor biblice, istorice și arheologice; cercetări genetice recente au demonstrat clar că evreii israelieni sunt de origine levantină. În orice caz acest lucru este valabil și pentru acei locuitori arabi care trăiesc aici de multe generații.

Ipoteza originii cananeene sau filistene a palestinienilor este desigur o absurditate. Atât cananeenii cât și filistenii au fost asimilați de societatea israelită dominantă, dispărând ca popoare separate cu mult înainte de primul exil în Babilonia. Genele lor se regăsesc în evreii de azi, în samariteni și în puținii arabi care trăiesc în țară de generații, mai ales cei creștini, ai căror strămoși trăiau deja în țară în perioada cruciadelor. O parte din arabii musulmani sunt și ei localnici, dar majoritatea provin din Peninsula Arabică sau din nordul Africii, atrași în ultimele două secole de situația economică mai favorabilă din Palestina. Acest lucru este dovedit de nume de familie ca Masri (din Egipt), Baghdadi (din Bagdad), etc. Chiar familia regală Hașemită a Iordaniei este originară din Mecca, de unde a fost alungată de clanul rival, Saud. Primul rege Hashemit al Iordaniei a ajuns la putere numai datorită sprijinului acordat de mandatul britanic.

Conflictul dintre sioniști și arabi a fost la început o problemă locală. Cu timpul a fost însă adoptat de întreaga lume arabă și islamică și dezvoltat cu mult peste semnificația lui reală. Aceasta era poate singura chestiune care unea lumea arabă și mai ales permitea ca probleme mai grave să fie trecute pe planul doi. În lumea arabă și în țările socialiste aliate cu ea s-au găsit diverse justificări ideologice și religioase pentru campania împotriva sionismului, fiecare după nevoile și gustul lui. Elemente esențiale ale luptei lor, de altfel lipsite de succes militar, au fost perpetuarea și agravarea situației refugiaților arabi în Palestina și sustragerea numelui zonei pentru o identitate națională inexistentă până acum. Aceasta le-a reușit perfect – presa zilelor noastre vorbește cu naturalețe de statul Palestina și de poporul palestinian de parcă ar fi o entitate istorică la fel ca Franța sau Japonia, nu o himeră ca Atlantida sau Eldorado. Se vorbește despre o bucătărie palestiniană, care nu se deosebește aproape deloc de cea a țărilor din jur. Palestinienii au propria lor literatură, teatru, film, precum și toate simbolurile naționale, ca steagul, stema, etc. Acestea sunt într-adevăr însemnele unui stat național, numai că nimeni nu știe cum, când și de unde a apărut. Foarte puțini știu că de fapt națiunea palestiniană s-a născut în birourile KGB.

Totuși trebuie să acceptăm și faptul că îndoctrinarea timp de patru-cinci generații a locuitorilor arabi afectați de crearea statului Israel, a refugiaților și a descendenților acestora a creat într-adevăr un fel de identitate distinctă. Iar dacă cei afectați sunt convinși că aparțin poporului palestinian, acest fapt este în sine o îndreptățire pentru existența lor ca popor. Și pentru acest mod de identificare există un exemplu binecunoscut, anume elvțienii. Având trei limbi si culturi diferite, ei se consideră o națiune de voință, însă aceasta drept de opt secole. Cei care se consideră azi palestinieni au deja o istorie comună, chiar dacă aceasta încă nu e lungă. Evenimentele transmise pot fi înălțătoare sau umilitoare, în ultimă instanță aceasta nu are nicio importanță pentru stabilirea unei identități naționale. În plus, mitologia originii arabo-palestiniene seamănă în mare măsură cu cea evreiască, bazându-se pe o perioadă de persecuții urmată de întemeierea statului.

Diferența fundamentală dintre cele două naționalisme care concurează pentru acelaș teritoriu se află nu atât în revendicările lor justificate istoric și religios, cât în avansul de trei milenii al evreilor și cel de trei sferturi de secol al proiectului sionist. La aceasta se adaugă funcționarea mult mai eficientă a societății sioniste. Între cele două societăți există însă o diferență fundamentală: ideea sionistă este una constructivă, pe când proiectul arabo-palestinian este unul destructiv, propagând distrugerea modelului sionist, fără a oferi o alternativă credibilă. Starea din lumea arabo-islamică nu este foarte încurajatoare în această privință. Dar există și o circumstanță favorabilă părții palestiniene și anume mișcarea internațională „progresistă”, care dorește să ajute partea învinsă. În special partea stângă a spectrului politic este vulnerabilă la imaginea romanţată a luptei de eliberare națională a unui popor dezavantajat. În ciuda efortului lăudabil de a sprijini pe cei asupriți, mișcarea internațională ignoră faptul că protejații lor influențați de islamism au tendințe reacționare și barbare, diametral opuse gândirii progresiste. Această viziune mărginită reiese și din faptul că ei compară palestinienii cu David și statul Israel cu Goliat, cu toate că în realitate proporțiile sunt exact opuse, Israelul este cel amenințat de lumea islamică ostilă, care are o populație de 50 de ori mai mare și resurse economice gigantice. În cercurile studențești suedeze sau printre clienții mărinimoși ai puburilor irlandeze, această amenințare pur și simplu nu este percepută. În ochii tineretului occidental ușor influențabil, lupta de eliberare apare mult mai “cool” decât măsurile eficiente de apărare luate de forțele de securitate israeliene. Tânărul din Gaza care aruncă cu pietre este o imagine mult mai atrăgătoare ca pilotul invizibil unui F16. Ce rol joacă aici antisemitismul și lipsa de înțelegere a Holocaustului este o întrebare pe care o las celor care sunt mai versați ca mine în psihologie socială.

Probabil că e inutil ca partea israeliană să pună la îndoială noua identitate arabo-palestiniană. Istoria palestiniană este deja bine stabilită și faptul că e mai scurtă nu o face mai puțin legitimă. Tot atât de lipsite de sens sunt și atacurile tot mai stridente ale celeilalte părți, care pune la îndoială dreptul de existență al statului evreiesc. Privită în acest context, legea israeliană a statului național a fost o necesitate. Trebuia explicat încă o dată „urbis et orbis” că dreptul poporului evreu la un cămin național este cel puțin tot atât de legitim ca dreptul celor 23 de state arabe, ale căror granițe se bazează pe istoria colonială sau pe tradiții tribale. Problema noii legi a statului național (care de altfel nu pune la îndoială drepturile minorităților!) nu constă în formularea ei sau în simpla ei existență, ci în faptul că a fost adoptată abia acum. Dacă ar fi fost stabilită odată cu crearea statului în 1948, ar fi fost acceptată de întreaga lume ca un lucru de la sine înțeles. Cealaltă greșeală gravă a israelienilor a fost să creadă că problema refugiaților arabi se va rezolva de la sine, mai ales că afecta un număr mult mai mic de persoane ca alte schimburi de populație recente ca de exemplu acela greco-turc sau puhoiul de refugiați din Europa postbelică. Consecințele acestor evenimente se resimt până astăzi, dar lumea s-a obișnuit. Situația refugiaților palestinieni este însă cu totul alta. Statutul lor a devenit ereditar. Organizațiile care se ocupă de ei le mențin iluzia că într-o zi se vor putea întoarce în satele lor abandonate și defuncte. În contrast cu aceștia, un număr comparabil de evrei fugiți din țările arabe datorită ostilităților și reprimării, nu sunt recunoscuți de nicio organizație de ajutor, nici mass-media nu se intereaseaza de ei. În naivitatea sa de necrezut, Israelul nu se aștepta la perpetuarea și agravarea problemei palestiniene, subestimând influența mondială a grupurilor de interes arabo-islamice. Cauza refugiaților palestinieni primește ajutoare financiare enorme de la reprezentanții ideologiei de eliberare pseudo-progresiste și pseudo-anti-colonialiste. Ea își are rădăcinile în socialismul sovietic eșuat și se sprijină pe puterea economică a țărilor producătoare de petrol și pe intimidarea occidentului de către islamismul militant. Sprijinului global pentru cauza palestiniană are ca scop primar nu atât bunăstarea refugiaților palestinieni, cât mai ales subminarea și distrugerea statului național evreiesc. Aceasta subliniază incapacitatea Israelului de a-și transforma victoriile militare într-o soluție definitivă, prelungind la nesfârșit agonia acestui conflict.

În prezent existența Israelului nu mai este cu adevărat amenințată, chiar dacă situația securității statului mai lasă uneori de dorit. Dar răzbunarea lui Hadrian se face simțită până astăzi. Dușmanii Israelului au profitat de măsurile luate de împărat cu secole în urmă. Noua denumire a țării a devenit pentru ei o caracteristică definitorie a identității lor, folosită pentru a delegitimiza și a combate statul național evreiesc. Eforturile ambelor părți de a-și stabili o identitate, precum și pretențiile fiecăreia asupra pământului dintre Marea Mediterană și Iordan nu vor contribui la soluționarea conflictului. Cum ar trebui să arate soluția este cu mult peste imaginația bogată a autorului acestui articol.

Peter Biro

(traducere din germană Hava Oren)

 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

3 Comments

  • Silvi Mendelsohn commented on December 29, 2018 Reply

    Este o prezentare foarte interesantă, foarte adevarata si deosebit de bine scrisă a situației din actualul Israel. Intr-adevăr, in Copilăria mea, acum tare mulți ani, “Palestina” era țara pe care, cel puțin in Europa de est, fiecare o știa ca țara evreilor.

  • Ivan G Klein commented on December 25, 2018 Reply

    Bine scris . K.I.

  • Andrea Ghiţă commented on December 21, 2018 Reply

    Ca să vezi de unde ni se trage! În orice caz, şi în copilăria mea dacă spuneai Palestina şi palestinieni era limpede că te refereai la evrei, respectiv la ţara lor. D eunde şi sloganul antisemit “Jidanii la Palestina!”. Dar iată că după câteva decenii de propagandă sistematică lucrurile s-au schimbat radical. Israel e ţara evreilor şi palestinienii nu sunt evrei.. De aici se vede cât de mult contează în ziua de azi ce se clamează în mod repetat, pe toate canalele şi cu voce cât mai tare.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *