Încântătoarea istorie feministă a pijamalei

Se întâmplă ceva cu mine în ultima vreme. De vină ar putea fi serile foarte lungi de toamnă şi prima ninsoare (winter is coming, da?), dar la fel de bine pun starea mea pe seama unei etape din viață în care confortul mi-a devenit esențial. în orice caz, cochetez cu ideea de a-mi cumpăra o pijama scumpă, elegantă şi frumoasă.

Ca să clarific lucrurile: nu e vorba nici de lenjerie intimă, nici de vreo cămașă seducătoare din dantelă şi mătase. Nu, mă refer la o pijama adevărata: pantaloni lungi şi comozi, plus o cămașă cu maneci lungi, nasturi şi buzunar mic la piept. Ceva care arată aproape masculin, dar de fapt e feminin.

Impresia mea, uitându-mă în jurul meu, e că femeile şi pijamalele se împart în două categorii care se suprapun pe alocuri, ca o diagramă Venn.

Există, pe de o parte, tabăra idealistelor şi romanticelor. Idealismul lor e atașat de teoria conform căreia meriți să îți oferi (să îți cumperi) lucruri materiale de care nu ai neapărat nevoie, nu îți sunt necesare – o pereche de pantofi împodobiți cu mici cristale, o perie de păr vintage, lumânarea parfumată nou-lansată, un al zecelea ruj… O cămașă de noapte din satin şi dantelă de la Agent Provocateur se incadrează aici. Se va face o asociere directă, dar nu neapărat logică, între prețul şi brandul obiectului, şi nivelul personal de rafinament, statutul de conaisseur şi valoarea umană, intrinsecă, a cumpărătoarei. Mai mult, se ajunge la cumpărarea unui anume obiect în speranța că te vei simți într-un anume fel în momentul achiziționării, purtării, posedării lui. Industria advertisingului ne învață ca „emoțiile” noastre se traduc în felul în care ceilalți ne percep.

De cealaltă parte este tabăra pragmaticelor, uneori (dar nu mereu) minimaliste. Pragmatismul lor este legat de evaluarea concretului: lucrurile cumpărate trebuie să fie funcționale, să aibă legătură cu stilul de viață real, nu cel aspiraţional; preţul unui obiect nu reflectă gustul, statutul sau valoarea unei persoane; orice lucru achiziționat trebuie să aibă un loc al lui, să nu fie multiplicat inutil şi să fie utilizat constant, până la deteriorare, pentru că viața nu este un muzeu. în sertarele acestei tabere nu își va face loc cămașa de noapte seducătoare şi utilizată 10 minute într-o seara (inainte de a fi dezbracată, sa ne înțelegem…), mai ales dacă prețul ei frizează sutele de euro.

Între noi fie vorba, diagrama Venn din imaginația mea îmi spune ca romanticele au, undeva prin sertare, măcar o pereche de șosete groase pe care le poartă când dorm singure şi nopțile sunt reci, iar pragmaticele poartă, mai des decât vor recunoaște, un maieu mătăsos, doar de dragul dezmierdării şi feminității asumate.

Faza e că nimeni nu ne vede, de fapt, îmbrăcate în pijama. Mă rog, nimeni cu excepția familiei, partenerului şi eventual a curierului, când îi deschizi somnoroasă ușa sâmbătă dimineața, semnând pentru livrarea coletului cu pijamale pe care le-ai comandat în seara anterioară. Sigur, pijamaua este creată în primul rând pentru confort – dar dacă acesta ar fi singurul criteriu de design funcțional, de ce oare au fost create atât de multe modele cochete, seducătoare fără a fi provocatoare, chiar luxoase?

Dacă ne uităm la cum e construită o pijama clasică – revere, nasturi frumos aliniați, un mic buzunar la piept, manșete  –, observăm că e ceva ciudat la ea. Arată ca un mic costum cu pantaloni; de ce şi cum am ajuns să purtăm „costume” în pat? De ce nu continuăm să ne îmbrăcam în salopete ca cele purtate de bebeluși, ca doar sunt chintesența confortului şi cosyness-ului?

Ar trebui sa inserez aici şi un hashtag hygge, dar ma abțin. De ce nu mai purtăm acele lungi cămăși din in, mătase, bumbac sau lână, cu scufii şi bonete de noapte? Când am decis că stilul ne e necesar, chiar şi pe întuneric şi în momentele în dormim duse?

Ca multe chestii bune din societatea actuală este o idee împrumutată. Până prin secolul XIX, întreaga Europă purta cămăși de noapte, croite similar, dar cu mici detalii diferite în modelele pentru femei faţă de cele de bărbați. în mare, ambele variante erau drepte, lungi până sub genunchi şi despicate pe lateral, cu mâneci lungi şi crete şi pieptul ornamentat de diverse broderii. Începând cu anii 1870-1880, colonialiștii britanici staționați în India adopta purtarea veşmintelor denumite „paejama”,”epai-jaima” sau „paijama” (cel mai probabil, pentru că îmbrăcămintea victoriană adusă în cuferele lor de călătorie era mult prea groasă pentru temperaturile asiatice), iar în scurt timp pijamalele – o tunică sau cămaşă, însoțită de o pereche de pantaloni largi, legați în talie – devin veșmânt de noapte pentru populaţia masculină şi femeile? Ce purtau femeile în pat, pe când barbatii se retrăgeau în dormitor în simpaticele şi sobrele lor pijamale?

Ei bine, se pare ca aceasta întrebare – ce le este permis femeilor să îmbrace în dormitor – a dat naștere unor dezbateri publice şi momente de panică moralistă, mai ales în perioada victoriană. Acele lungi cămăși de noapte unisex şi oversize, pe care conștientul colectiv le vizualizează datorită ecranizărilor după Dickens, Tolstoi, Eyre sau Zola, îmbrăcau femeile într-un soi de sac inform, care le acoperea complet orice trăsătură fizică, transformându-le în pseudo-copii: brațele, umerii, sânii, genunchii, gleznele, spatele, totul era acoperit complet.

Iar apoi, pentru că nu degeaba asociem Franța cu seducția, l’amour şi frivolități, cămășile de noapte pentru femei au început să fie ornamentate cu dantelă franțuzească de Chantilly. Cu nasturi din fildeș, sidef, metal smălțuit sau abanos. Cu panglici satinate şi din catifea.

În eseul ei intitulat „A History of Sleepwear”, Yvette Mahé scrie că sus-numitele frivolități „nu erau văzute cu ochi buni de către stâlpii societății, care interpretau aceste extravaganţe feminine drept semn al depravării lor morale, contrare celor mai înalte principii ale pudicității timpurilor”. Cu alte cuvinte, lenjeria de noapte devenea o chestiune incomodă legată de moralitate, pentru că îi făcea pe bărbați să se gândească la ce fac femeile în dormitor şi prin urmare la ce fac mai toți oamenii în pat. Pe de o parte, somnul este cea mai inocentă activitate. Pe de altă parte, în pat oamenii fac sex, iar sexul înseamnă depravare, iar femeile care fac sex sau cele cărora le place sexul sunt o amenințare la adresa cutumelor societății… Ce dilemă morală, nu-i așa? Cu toate astea, progresul a fost inevitabil, cenzura era făcută doar de ochii lumii, iar sfârșitul anilor 1890 înseamnă în egala măsură o explozie a pornografiei victoriene (fotografii, cărți cu ilustrații erotice, gravuri) către întreaga Europa, dar şi o moda a trusourilor nupțiale, în care cămășile de noapte devin diafane, au spatele decupat sau gol şi sunt divers ornamentate.

În paralel, au apărut sufragetele şi primele indicii ale emancipării feminine, e prea devreme sa ii spunem „feminism”. Dar prin 1920 femeile căpătă drept de vot, își câștigă singure traiul, pot călători şi locui la oraș, fără să fie căsătorite. Primul Război Mondial, apoi cel de-al Doilea, au arătat că atunci când bărbații „dispar” din societate o perioadă, femeile continuă să se descurce just fine, thank you very much. Tot atunci au apărut „the flapper girls”, care dansau până la ivirea zorilor, conduceau automobile, beau cocktailuri, fumau şi se rujau în public, dar mai ales purtau rochii drepte cu franjuri, care le descopereau genunchii şi pulpele pe ritm de charleston. În aceeași perioada, tinerele care erau prea sărace pentru a bea șampanie sau cumpăra rochii satinate şi cele care locuiau prea departe de orașele luminate şi efervescente, se mulțumeau să meargă la cinematograf şi să prindă un film cu Clara Bow. Care, pentru ele, devenise un reper al noii feminități pentru că era un soi de Carrie Bradshaw a acelei epoci.

Studiați cu atenție ținutele fetelor flapper şi le puteți deconstrui astfel: un guler boa din pene, o bentiță fistichie pe frunte, dresuri cu jartiere şi o rochie simplă cu croială dreaptă, care e de fapt un model prelucrat de furou. Stilul Gloriei Swanson se rezuma, în esență, la cămăși de noapte ornamentate puternic. Lilian Gish era permanent învăluită în nori de dantelă albă. Zelda Fitzgerald era promotoarea unui trend considerat cu adevărat indecent, în care de rigueur lăsai port-jartiera cât mai vizibilă, așa cum apare în fotografia de mai sus stânga (e chiar Zelda în fotografie, btw). Nu în ultimul rând, femeile încep sa poarte pijamale cu pantaloni largi, drept „ținute de casă”, atunci când primeau musafiri şi socializau în spatiile private.

Analizând moda vremii din perspectivă socială, lucrurile sunt corelate: pe măsură ce femeile se emancipează şi ocupă un alt loc în societate, veşmintele – de zi, de seară, pentru locuri publice sau pentru spațiul privat – se modifica corespunzător. E un fel de a spune: „nu vreau să mai fiu un bibelou fragil, nu mai sunt o copilă, am un corp pe care nu îl mai ascund”.

Moda a continuat, de-a lungul secolului XX, să se mişte în sincron cu valurile de feminism. De fiecare dată, stilul – lungimi, croieli, volume – s-a ajustat pe măsură, fie că vorbim de moda caftanelor vaporoase şi exotice din anii ’70, fie (nu mai departe de anul trecut) de pijamale purtate pe stradă.

In sfârșit, înainte de a începe să caut pijamaua dorită, vă las o „temă de gândire”. Sunt sigură ca ați observat cum, periodic, pe stradă apar femei îmbrăcate în pijamale: vara în reinterpretări stilistice sub forma unor pantaloni largi satinați sau a cămăşilor ca de pijama, cu mâneci scurte sau lungi, iarna în pantaloni adevărați de pijama, în carouri sau cu motive simpatice, asortați neapărat la ghete Ugg sau cizme înalte din cauciuc. Voi cum le interpretați: drept neglijenţă, lipsa de pudoare, ignorare a unor coduri vestimentare sociale? Sau drept dezinvoltură, spirit de frondă, transgresiune intenționată a respectivelor coduri, simbol al libertății de a purta fiecare ce îşi doreşte?

Aveți mai jos seturile care mi-au atras atenția…

Irina Markovits

(preluare de pe blogul autoarei http://www.stylediary.ro)

One Comment

  • George Ivan Kun commented on December 21, 2018 Reply

    Fain articolul. Vorba cantecului: “Pijamale, rad in soare argintii, pijamale, in zori de zi!” Sau poate ca asta era cu macarale? 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *