Sărutul

Iarna anului 1946 era deosebit de grea. Erau geruri năprasnice, de-ți înghețau și aburii din gură. Crivățul șuiera prin străzile pustii. Zăpada rămânea pe trotuare cu săptămânile. Oamenii ședeau acasă, lânga sobele care scoteau fum, căci lemnele erau umede și ardeau greu. Pe deasupra mai bântuia și o foamete de moarte. Gările erau arhipline de călători. Cine nu avea loc în vagoanele supraaglomerate sau pe scări călătorea pe acoperiș. Plecau spre Transilvania sau Banat, unde se spunea că se mai găsea de mâncare. Mulți mureau pe drum. Așa geruri și așa foamete nu s-a mai pomenit în Moldova de ani de zile. Autoritățile încercau să salveze copiii, îi adunau de pe la școli și îi internau în cămine unde trăiau pe un regim destul de restrâns.

Împreună cu vreo 60 de băieți de vârste diferite, eu am fost repartizat la un cămin de pe strada Sf. Andrei. Acolo supraviețuiam cu câteva fire de macaroane pe zi, în care se punea și o lingură de unt de arahide, pe care căminul îl primea în colete de la JOINT, din America. De fapt untul de arahide ne-a salvat viața. În pachete se mai găseau și țigări Camel, pastile de vitamină C și gumă de mestecat. Noi nu știam ce este și credeam că e pentru făcut ceai. Puneam o bucățică de gumă de mestecat în apa fiartă și încercam să bem ceai. Era imposibil. Guma se topea și băutura era atât de grețoasă că varsam “ceaiul” și beam apa fiartă. Asta până într-o zi când am văzut un film american unde un soldat îi dă celuilalt să mestece chewing gum. Soldatul mesteca cât mesteca, apoi scuipa. “Aha, asta e! Nu e de ceai, e de mestecat.”

Căminul era condus de un domn elegant, cu costum și cravată. Se numea Milu Bergov. Se spunea despre el că a fost director de teatru la Bacău. Seara, după ce mâncam porția de macaroane, ne aduna în sala de mese unde primeam hrana adevărată. Ne citea din ce era mai bun în literatura Română: poezii de Coșbuc, Eminescu, Topârceanu, povestiri din Sadoveanu și Creangă. Dl. Bergov citea cu o voce foarte plăcută și așa mai uitam puțin de foame. Directorul suferea cu noi. Era foarte atent la nevoile copiilor și încerca din răsputeri să ne facă viața cât mai suportabilă. De sărbători organiza festivități în care figura și câte o piesă de teatru. Eu participam cu plăcere. Într-o zi mă cheamă la el în birou și-mi zice: “Mă, tu ai stofă de actor“. Eu nu înțelegeam. Cunoșteam cuvântul stofă. Stofă pentru un rând de haine, stofă pentru o rochie, dar stofă de actor? Habar nu aveam, dar nu am îndrăznit să-l întreb. O fi fost ceva bun dacă venea de la el.

Când actorul Nicolae Venias de la Teatrul Național a înființat o clasă de tineret pe lângă facultatea de teatru, directorul Milu Bergov m-a luat de mâna și m-a dus la examenul de admitere. Am intrat într-o sală. La o masă ușor înălțată ședeau câțiva de domni foarte serioși. Mi-au cerut să spun o poezie. Am inceput:

În vaduri ape repezi curg

Și vuiet dau în cale

Iar plopi, în umedul amurg,

Doinesc eterna jale…

Deodată unul din ei, un domn cu părul alb și un cap ca de leu, se adresează altuia: “Coane Ioane, du-te matale și adu studenții de la anul trei, să vadă și ei cum un pui de evreu grăiește limba română.” Mai târziu am aflat că domnul era Ion Diacu, directorul Teatrului Național din Iași. Când au intrat studenții mai mari și s-au așezat liniștiți pe locurile lor, domnul cu capul de leu îmi zice: „Puștiule, ia-o de la cap.” Am început iar: în vaduri ape repezi curg… etc. etc. Domnul cu capul de leu se scoală, se apropie de mine, mă apucă de umeri și ma sărută pe frunte.

La ieșire, profesorul Venias mă oprește. „Mă, să nu te speli pe față câtu-i trăi, că te-a pupat pe frunte Mihail Sadoveanu.” Am înghețat. A scos portofelul și mi-a dat o bancnotă de o sută de lei. “Na, să-ți ia mama o pereche de pantofi,” că umblam desculț.

Așa am pășit la începutul anului școlar 47 în pantofi noi, marca Dermata, la conservator, în clasa de tineret a facultății de teatru. Ca profesori i-am avut pe Miluță Gheorghiu la comedie, Ștefan Dăncinescu la dicție și Nicolae Venias la măestria actorului. Fie-le amintirea binecuvântată!

Moshe Yassur

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

3 Comments

  • Ivan G Klein commented on December 25, 2018 Reply

    De acord total cu M.B…. În plus , m-ați făcut să recitesc poezia lui Coșbuc – am în plan și nu reușesc să citesc poeziile care mi-au încîntat copilăria . K.I.

  • Mila Barak commented on December 22, 2018 Reply

    Surprinzator, induiusator si in plus document istoric pentru toti, dar mai ales pentru generatiile de dupa, care nu au habar de viata din acea perioada.

  • Cristina Toma commented on December 20, 2018 Reply

    Ar fi frumos daca ati continua si cu alte povestiri sau ati scrie o piesa de teatru. Chiar daca ar fi despre copii care au traversat vremuri grele cred ca ar fi una optimista despre greutati care nu trebuie sa te doboare,

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *