Există o legendă hasidică despre ”oamenii drepți”, cei care prin comportamentul lor dau dovadă de înțelepciune și bunătate, sunt vizionari și, în pofida obstacolelor, a rezistenței semenilor lor, se străduiesc să-și realizeze cu sau fără succes viziunile. Un exemplu mai bun decât Amos Oz este greu de găsit. Plecarea lui este o pierdere uriașă  pentru societatea israeliană, pentru literatura ebraică al cărei reprezentant inegalabil a fost, dar și pentru literatura și cultura universală.  O lume întreagă, cu excepția Comisiei ”Nobel”, l-a considerat printre cei mai mari scriitori contemporani. Nu știu în ce an a fost trecut pe lista propunerilor pentru Premiul Nobel dar șansa, norocul  l-au ocolit (ajutat de  subiectivismului unora), așa cum l-a ocolit pe tatăl lui, Arieh Klausner, șansa de a căpăta un titlu, un post  de profesor universitar deși era un om cu o excepțională erudiție, cu cercetări literare serioase  care cunoștea  17 limbi străine.

Nu prea cred în premoniţii, totuși ceva trebuie să existe fiindcă în urmă cu câteva zile am dorit să recitesc Poveste despre dragoste și întuneric, poate cea mai bună creație a scriitorului. Este memorialistică, ea nu s-ar încadra în categoria „roman” . Nu este o operă imaginară. Dar tot ceea ce a trăit scriitorul în primii 20 de ani din viață a devenit materia de bază care i-a alimentat mai târziu creația literară. Evenimente, idei, personaje, conflicte, întâmplări, gânduri, vise – pot fi  identificate în romanele sau povestirile lui.

În anii lui de adolescență, Amos Oz a vrut să scape de moștenirea diasporei, a generației părinților lui venită mai ales din Europa centrală și de est. Dorea să devină „omul nou israelian”, pionierul ars de soare, tăcut, care muncește pământul și luptă împotriva dușmanului Israelului, care nu mai este stăpânit de umbrele trecutului. A și spus de mai multe ori că și-a luat rămas bun de la Europa. Dar acest lucru nu s-a dovedit posibil. Acel om nou israelian poartă în sine germenii trecutului; cultura, civilizația, credințele noului stat, ale acelei lumi noi în care dorea să trăiască tânărul Amos își au sursa primoridială în tot ceea ce evreii au creat în diaspora – și ceea ce era bun și ceea ce era rău. Eroii lui Oz sunt personaje complexe care nu pot să se elibereze total de moștenirea înaintașilor lor.

Amos Oz a fost un îndrăgostit al Ierusalimului dar nu al celui pe care-l cunoaștem astăzi și ne încântă ochii, ci cel al copilăriei lui. A trăit într-un cartier al micilor burghezi, al sărăciei, într-un oraș care se îngusta în urma războiului pentru independență, a supraviețuit asediului arab, foametei, mizeriei. Și acest Ierusalim  pe care-l știe pe dinafară apare în romanele sale, chiar și în ultima sa carte, ”Iuda”, un roman al trădării care, susține el, uneori este menită să servească o cauză nobilă. Este o idee pe care scriitorul a încercat să o transpună în propria viață, în luările sale de poziție politice. Deoarece, permanentul lui militantism  în favoarea împăcării cu arabii,  a unei păci între israelieni și palestinieni, a celor două state a fost considerat de o parte a opiniei publice israeliene drept trădare.

Amos Oz era conștient de caracterul belicos al lumii arabe față de prezența evreilor în Ereț Israel, față de crearea statului evreu. Cu toate acestea, el a crezut că se găsesc și în tabăra cealaltă oameni care ar împărtăși convingerile lui. Poate că au fost, dar prea puțini și din ce în ce mai puțini, iar vocea lor este acoperită de bubuitul demagogilor neîmpăcării și urii. Și acum, fără Amos Oz va fi și mai greu dialogul.

Era un om modest, prietenos  și timid, cel puțin asta a fost impresia în cele 10-20 de minute în care am reușit să stăm de vorbă cu el la București cu prilejul unui interviu. Dar iubea oamenii. A recunoscut că una din marile lui plăceri – cu origini în copilăria lui – este să urmărească oamenii, să încerce să ghicească cine sunt, ce povești ascund, ce s-ar putea întâmpla cu ei. Așa-s scrie romanele, a mărturisit el.

Amos Oz a plecat dintre noi A lăsat în urmă o moștenire literară valoroasă și o țară dominată de conflicte  Nu putea să le rezolvel, dar era o voce a rațiunii și era auzită. Din păcate, nu și ascultată.Așa se întâmplă cu ”oamenii drepți”.

Eva Galambos