Și lumina a biruit forțele întunericului…

Nu de mult am sărbătorit un eveniment din familie și am organizat o mică petrecere. Dintre rudele soțului meu, din Olanda, a venit sora lui și Lammert de Jong. De fapt Lammert nu ne este rudă, dar a fost absolut normal ca noi să-l invităm și ca el să vină. Relația noastră este atât de veche încât aș putea să-l numesc „fratele adoptiv” al soțului meu. Cred că povestea lui merită să fie cunoscută.

Da, soțul meu este originar din Olanda. Simplul fapt că a venit pe lume a fost o minune, pentru că aproape trei sferturi din evreii olandezi au fost uciși în timpul Holocaustului. Părinții soțului meu au supraviețuit, fiind ascunși de olandezi inimoși, care și-au riscat propria viață pentru a o salva pe a lor.

Socrul meu a fost prins de nemți în timpul unei razii și dus la lagărul de tranzit Westerbork. De acolo urma să ajungă într-unul din lagărele din Polonia, dar în ultimul moment a reușit să evadeze. Până la sfârșitul războiului a fost adăpostit într-un sat, în casa preotului. Dar aș vrea să relatez aici mai pe larg povestea soacrei mele.

Buletinul de identitate al lui Ali Meijers 1940

Ali Meijers, soacra mea, s-a născut în 1925, deci la începutul războiului avea 14 ani. Era fiica unui măcelar și trăia cu familia ei într-un orășel din estul Olandei, aproape de granița cu Germania. Tatăl ei a fost printre primii deportați, în octombrie 1941. A fost luat la muncă silnică, în cariera de piatră de la Mauthausen și nu s-a mai întors. Mai târziu au deportat-o și pe mama ei, care a pierit în mai 1943 la Sobibor.

Dar soacra mea a scăpat cu viață. În 20 noiembrie 1942 au primit un telefon care îi avertiza că o razie era iminentă. Ali și sora ei mai mică Janny au fugit de acasă; n-au trecut nici zece mintute și nemții erau la ușa lor… Mișcarea locală de rezistență le-a dat ajutor. Pe Ali au trimis-o dintr-un loc într-altul, de la o casă „sigură” la alta, până i-au făcut rost de acte false și i-au găsit o adresă stabilă, la Lemmer, un orășel de pe malul mării, departe de casă, unde nu o cunoștea nimeni. Până acolo a plecat pur și simplu… cu trenul, protejată de identitatea falsă. A fost adăpostită de familia de Jong.

Soacra mea spune într-un interviu publicat în monografia orășelului Lemmer: Nicio clipă nu au stat la îndoială dacă să mă primească sau nu. Oricum nu era timp de îndoieli. A fost o hotărâre de moment.

Lammert povestește: Părinții mei erau amândoi activi în mișcarea de rezistență. Tatăl meu era măcelar. În afumătoarea unde își prepara șuncile și cârnații avea un depozit secret de arme. Mama le distribuia. Le punea în cărucior, le acoperea cu o păturică și deasupra mă punea pe mine sau pe fratele meu. La noi acasă aveau loc întâlniri ale rezistenței. Tot felul de activiști intrau prin ușa din dos. De la o vreme era așa un du-te-vino, încât vecinul de alături i-a avertizat pe părinții mei că ar putea să devină suspect… Aflând că era nevoie de cineva care să ascundă o fată evreică, reacția lor a fost: „Cum am fi putut refuza?”

Când a sosit Ali, în familie erau deja trei copii – și era clar că aveau să mai urmeze. Ea avea deja o oarecare experiență la îngrijirea copiilor și a dat cu plăcere o mână de ajutor. Pentru a-i îndreptăți prezența în fața autorităților, au angajat-o ca „slujnică”. Ei i-au oferit nu numai un adăpost, mâncare și o slujbă, ci și o familie caldă și iubitoare, acceptând-o ca pe una de-ai lor. Pe vremea aceea Lammert era bebeluș, al treilea din opt copii. Practic ea l-a crescut, i-a dat de mâncare, s-a jucat cu el. Nici nu e de mirare că în scurt timp a devenit favoritul ei, aproape ca propriul ei copil.

Familia de Jong

Lammert povestește: Ca în orice familie nu au lipsit însă nici greutățile și neînțelegerile. La început tatăl de Jong, capul unei familii reformate foarte evlavioase, a încercat să o convingă pe Ali să se convertească. A fost pentru ea o situație foarte neplăcută: nu voia nici să-și schimbe credința, dar nici să-l supere pe binefăcătorul ei. Neștiind cum să iasă din impas, și-a luat inima în dinți și s-a dus să se sfătuiască cu pastorul, care era și el membru al mișcării de rezistență. Pastorul a vorbit cu tatăl de Jong și situația s-a rezolvat. De altfel ea îi însoțea duminica la biserică, nu pentru semnificația religioasă, doar de formă – ar fi fost un risc prea mare să lipsească.

S-ar putea crede că a fost o perioadă liniștită, aproape o idilă. Realitatea era însă cu totul alta. Primejdiile o pândeau la fiecare pas. Dacă cineva ar fi denunțat-o, ar fi fost pierdută și ea și familia care o adăpostea. Îmi amintesc că soacra mea mi-a povestit că i-au vopsit părul în blond-roșcat, ca nu iasă în evidență, să arate ca orice altă fată olandeză.

Lammert povestește: Fratele meu cel mare mergea deja la școală. Într-o zi învățătoarea a venit la noi foarte îngrijorată și le-a spus părinților că el le-a povestit celorlalți copii că la noi acasă este o fată care nu se roagă înainte de masă! „Wij he no thus in famke, dy bidt net for ’t iten” (în limba frizonă, vorbită local). Era destul ca unul dintre ei să povestească părinților și am fi fost cu toții în primejdie. Trebuia găsit neîntârziat un mijloc de a-l face să tacă. În aceeași zi l-au dus pe fratele meu mai mare la bunici, în alt sat, unde a rămas până la sfârșitul războiului.

În toamna anului 1944 unul din membrii rezistenței a fost arestat. Din închisoare a reușit să trimită celorlalți un bilețel în care îi avertiza că dacă va fi torturat, s-ar putea să fie nevoit să-i denunțe. În aceeași seară tatăl de Jong i-a urcat pe toți într-un camion, inclusiv pe Ali, și a fugit. I-a adăpostit un prieten al lui, învățător într-un sat destul de îndepărtat, care era și el activ în rezistență. Ultimele șase luni ale războiului le-au petrecut ascunși, 13 persoane sub același acoperiș. Dar când nemții au venit să-l aresteze, nu au mai găsit pe nimeni…

După eliberare Ali a rămas mai departe la familia de Jong. Părinții ei nu s-au întors din deportare, altă familie și alt „acasă” nu avea – chiar dacă mai târziu a aflat că sora ei mai mică Janny rămăsese și ea în viață. Pe de altă parte mama de Jong nu mai prididea. Avea patru copii mici și trebuia să ajute și la măcelărie. Așa că Ali a mai rămas la ei mai bine de doi ani. Abia după aceea a plecat la oraș și a făcut școala de surori. Acolo l-a cunoscut pe socrul meu, iar în 1950 s-au căsătorit. Cu timpul familia de Jong i-a „adoptat” și pe soțul ei și pe copii. Eu însămi am ajuns pentru prima oară în Olanda în 1975, ca să-mi cunosc viitoarea familie: părinții soțului meu, fratele și sora lui, dar și „familia extinsă”, clanul de Jong, cărora le-am fost prezentată cu mândrie drept logodnica fiului cel mare.

Între timp cei opt copii deveniseră adulți. Unul a preluat măcelăria familiei, ceilalți au urmat cariere variate: unul a ajuns căpitan de vapor, altul profesor de istorie, un al treilea pictor… Lammert a făcut un doctorat în științe politice. Pe el l-am cunoscut abia mai târziu, pentru că era plecat. A lucrat multă vreme în Africa, în misiuni de ajutorare a statelor proaspăt eliberate de sub colonialism. Mai târziu a plecat în Caraibe, în Antilele Olandeze. Și-a încheiat cariera la Curaçao, fiind ultimul Reprezentant al Guvernului Olandez înainde de ce colonia și-a dobândit autonomia. Dar oriunde ar fi fost răspândiți în lume, o „delegație” a familiei de Jong era întotdeauna prezentă la orice sărbătoare sau aniversare în familia socrilor mei.

În cursul uneia din primele vizite în Israel, soacra mea a făcut o declarație la Yad Vashem și „mama” și „tata” de Jong (chiar așa îi numea!) au fost recunoscuți ca Drepți între popoare și au plantat un copac pe Muntele Herzl. Lammert, care a publicat mai multe cărți, a dedicat una din ele: Părinților mei, Ynze de Jong (1912 – 1994) și Pietje de Jong-Tjaarda (1913 – 2000), care în anii cei mai întunecați ai Europei au fost printre cei „Drepți între popoare”.

Familia de Jong la Ceremonia Drepţi ai Popoarelor

Din păcate generația părinților nu mai este în viață, iar copiii au la rândul lor copii și nepoți. Nici socrii mei nu mai sunt printre noi. Dar prietenia cu Lammert se păstrează până azi. În urmă cu câțiva ani a venit la Ierusalim și ne-am dus împreună să vedem cum a crescut copacul plantat de părinții lui. Ne-am întâlnit și la București, unde am fost invitații fratelui meu, apoi la Praga și la Ljubljana. Cu cât trece timpul, cu atât prețuim mai mult prietenia noastră făurită în anii grei ai războiului.

Lammert de Jong şi Hava Oren în vizită la Bucureşti, la Rabinul Rafael Shaffer

Hava Oren

 

7 Comments

  • NICHOLAS WALDMANN commented on December 28, 2018 Reply

    Multe multumiri pentru puiblicarea acestei povesti al unor vieti si persoane extraordinare.
    LA MULTI ANI!

  • Simonetta Dosi commented on December 25, 2018 Reply

    No time, no space : true LOVE arrived untill now and here.
    Simonetta
    Genova : Christmass day 2018

  • SHOSHANA PALMOR commented on December 25, 2018 Reply

    PACAT CA IN BUCOVINA IN TIMPUL DEPORTARILOR NU S’AU GASIT FAMILII CA ACESTEA….SW

  • George Ivan Kun commented on December 23, 2018 Reply

    O povestire foarte impresionanta De multe ori adevaratii eroi sunt oameni foarte modesti care-si arata caracterul deosebit in situatii critice.

  • Veronica Rozenberg commented on December 23, 2018 Reply

    Viata multora dintre evreii proveniti din tarile Europei, este nu o data cadrul unei povestiri, in care, intamplari sau relatii umane deosebite au dus la intamplari neobisnuite.
    Deosebit de impresionanta si povestirea evocata de catre doamna Hava Oren, dar si relatarea ei.
    Empatia umana ar fi una dintre conditiile necesare pentru a asigura existenta, prezenta si viitoare a unei lumi mai bune !!

  • evagalambos commented on December 20, 2018 Reply

    /dacă ar fi fost de două-trei ori mai multe famijii ca aceasta, ar fi supraviețuit mai mulși evrei.

  • Andrea Ghiţă commented on December 20, 2018 Reply

    O extraordinară poveste despre salvare şi prietenie trainică. E atât de bine să constaţi că există oameni buni şi în vremurile sumbre în care răutatea pune stăpânire pe lume.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *