Relatare despre 21 decembrie 1989

Au trecut 29 de ani de la Evenimentele din decembrie 1989 şi se pare că peste ele s-a aşternut omătul uitării, în care apar tot mai multe urme de paşi grei  care îşi croiesc drum în sens invers. Publicarea acestui articol – apărut cu 9 ani în urmă, în revista electronică Acum – este un apel spre neuitare. M-aş bucura ca el să-i îndemne pe cititorii Baabel să-şi depene amintirile sau să-şi exprime opiniile legate de Revoluţia din Decembrie 1989.

În 21 decembrie 1989, la ora 16.00, la Cluj erau deja 12 morţi şi 26 de răniţi. După morţii căzuţi în Piaţa Libertăţii au urmat cei din zona Astoria-Metropol.

Repertoarul cu coperte albastre

Probabil şi datorită profesiunii de jurnalist, în fiecare an mi se umple agenda cu adrese şi numere de telefon şi trebuie să-mi fac una nouă. Totuşi, am păstrat cu obstinaţie un repertoar – cu coperte albastre, produs în anii 1980 la „ I.H. Petreşti – preţ 90 de bani”, cu numerele de telefon dintr-o perioadă în care profesiunea mea (asistent universitar la Catedra de Fizică de la Institutul Politehnic Cluj) nu reclama o asemenea inflaţie de numere de telefon. Caietul-repertoar, organizat pe literele alfabetului şi conţinând numerele de telefon ale prietenilor apropiaţi, a rămas pitit pe raftul de sub oglinda din hol, unde stătea vechiul telefon cu disc, chiar şi atunci când am cumpărat un telefon nou şi l-am transferat pe biroul din sufragerie. Foile i s-au îngălbenit, majoritatea numerelor de telefon nu mai sunt actuale şi, din păcate, unii dintre titulari s-au mutat la cele veşnice. De ce nu m-am putut despărţi, totuşi, de caietul cu coperte albastre din cartonul scămoşat al anilor 1980 ? Pentru numele notat cu pixul pe copertă: Căpitanul Dican …

O adunare generală la care nu m-am mai dus
În 21 decembrie eram convocaţi la institut pentru adunarea de condamnare a incidentelor de la Timişoara. De câteva zile la Cluj domnea o atmosferă sumbră. Pe străzi apăruseră patrule de miliţieni. Locuiesc într-o zonă, la poalele Dealului Hoia, unde şi în prezent recepţia undelor radio este foarte slabă. Pe vremea aceea nu prindeam nici Europa Liberă şi nici Radio Budapesta, astfel încât informaţiile despre revolta de la Timişoara îmi parveniseră cu o zi sau două întârziere şi eram temătoare să le comentez. Mă învăţasem să nu discut anumite lucruri decât cu oamenii foarte apropiaţi. Mă străduiam să ţin ore interesante, dădeam ore particulare de fizică pentru admiterea la medicină, la facultatea de fizică şi cea de chimie (nu şi pentru politehnică unde eram în comisia de admitere). Plata n-o primeam în bani, ci în alimente (soluţia mi-o sugerase un coleg profesor de matematică). Nu conta ce alimente mi se aduceau şi nici cantitatea lor. Un elev mi-a adus o cutie cu napolitane, un altul un borcan cu smântână din care făceam unt cu mixerul, am primit peşte, ouă, carne şi brânză. Asta m-a mai scutit de cozi şi alergătura continuă după mâncare. În rest citeam mult (aveam o cunoştinţă la librărie care-mi reţinea cărţile bune) şi mergeam săptămânal la concerte (filarmonica clujeană era cea mai bună din ţară şi veneau în turnee solişti excelenţi din URSS, Japonia, Ungaria).
În toamna lui 1989, după şirul de schimbări din blocul sovietic, ne instalasem în poziţia de arici, aşteptând momentul schimbării, care bănuiam că se va petrece şi la noi… Dar nu-mi puteam imagina când şi, mai ales, cum. Prin 18 sau 19 decembrie am avut o şedinţă de catedră. Clădirea facultăţii se afla în cartierul industrial, laboratoarele de fizică fiind amplasate la etajul patru, şi am observat pe geam că lozincile de pe acoperişul FMR fuseseră incendiate. Toţi eram îngrijoraţi, se pomenea codificat despre evenimentele de la Timişoara, iar studenţilor li se dăduseră drumul în vacanţă cu câteva zile mai devreme. În seara de 20 decembrie am ascultat discursul halucinant al lui Ceauşescu. În dimineaţa de 21, am fost convocată la facultate la adunarea de condamnare a evenimentelor de la Timişoara. Nici prin gând nu mi-a trecut să mă prezint la şedinţa care mi s-a părut grotescă şi penibilă şi m-am dus în oraş, la croitoreasă, să-mi probez rochia de Revelion. Era o rochie neagră din voal jorjet.

21 decembrie după amiaza

Am terminat proba pe la ora două şi m-am grăbit spre casă pentru că de la trei aveam ore particulare cu Nicoleta, elevă în clasa a XII-a, o fată citită şi sensibilă cu care eram în relaţii mai apropiate decât de la profesoară la elevă. M-am dus în staţie am aşteptat o grămadă de timp după autobuzul 21, un Ik4  mic, cu rezervoare de gaz pe capotă. Nicoleta întârzia. Pe la trei şi jumătate m-a sunat la telefon bunica ei care se interesa dacă fata e la mine. Aflând că întârzia m-a rugat, disperată, să o anunţăm imediat ce soseşte deoarece „sunt tulburări în oraş”. Am liniştit-o, cu o voce destul de nesigură, că doar cu o oră în urmă fusesem la câteva străzi de centru şi nu observasem nimic deosebit. Nicoleta a venit pe la ora patru. Era lividă şi mi-a povestit că în oraş s-a tras în oameni şi că autobuzul ocolise străzile blocate cu blindate. Atunci a pus stăpânire teama şi pe mine. Eram încredinţată că dacă în oraş sunt tulburări, atunci soţul meu este acolo unde se trage. E un om echilibrat şi tăcut, dar nu pregetă să sară în apă sau în foc să-i salveze pe alţii. Ne-am aşezat să facem lecţia, dar niciuna dintre noi nu se putea concentra asupra problemelor de termodinamică ce trebuiau rezolvate. Pe la ora şase a intrat în casă soţul meu, Adi, foarte agitat. Avea mâna mânjită de sânge şi vorbea precipitat Au tras în oameni. Au tras în oameni cu muniţie de război. Eu am pansat un rănit, i-am legat rana cu batista. Era un trecător între două vârste şi avea o servietă maro în mână. Căpitanul care a tras cu pistolul în oameni, e de la unitatea militară din Someşeni, îl cheamă Dican, scrie-i numele să nu-l uităm!
L-am notat la repezeală pe coperta repertoarului cu numere de telefon. Adi mi-a povestit că ieşise cu colegii de la institutul de cercetare (sediul lor era în curtea Filologiei, pe strada Horea) pentru a se alătura coloanei de muncitori care venea dinspre platforma industrială. Se răspândise zvonul că la prânz se trăsese în manifestanţii paşnici, în Piaţa Libertăţii. Coloana urca spre centrul oraşului pe strada Horea. Lângă Hotelul Astoria i-a întâmpinat dispozitivul militar. Oamenii voiau să treacă, militarii nu-i lăsau şi s-a tras. Soţul meu era convins că gloanţele iniţiale, ţintite înspre clădirile de vizavi, erau oarbe. Apoi l-a văzut pe căpitanul care şi-a îndreptat arma către demonstranţi şi a început să tragă ca un descreierat…

Cineva trebuie să iasă să lupte!

A venit mama Nicoletei să-şi ia fiica şi s-o ducă acasă pe drumuri lăturalnice. Mie nu-mi venea să cred că în oraş au murit oameni, nu-mi puteam imagina ce va urma. I-am dat de mâncare soţului meu şi-l ascultam reluând şi detaliind povestea. Apoi s-a îmbrăcat şi mi-a spus Mâine îmi depun carnetul de partid. Acum plec înapoi, cineva trebuie să iasă să lupte. . Ce era să-i spun ? Am tăcut, pentru că-mi era ruşine să-i zic să rămână acasă şi m-am rugat să nu păţească nimic rău. Deja se lăsase întunericul şi în liniştea aşternută peste cartier răpăiturile necontenite ale armelor erau şi mai înfricoşătoare. Aveam impresia că până în zori tot Clujul va fi ciuruit. Am vorbit la telefon cu ai mei şi l-am convins cu greu pe fiul meu, Vali, care era la bunici, să nu se alăture celor care se duceau către oraş strigând Veniţi cu noi! . Adi a sosit acasă după ora unsprezece noaptea. Din cauza unui baraj de miliţie nu putuse să ajungă în zona Fabricii de bere, unde se trăgea (a doua zi aveam să aflăm că acolo muriseră 9 oameni şi 13 fuseseră răniţi), dar mi-a spus că în centrul oraşului era linişte, parcă se instalase un armistiţiu. Am stat toată noaptea lipiţi unul de altul, vizionând filme de duzină la video. Dimineaţa au sunat sirenele fabricilor. Am ieşit să iau lapte şi, spre uimirea mea, magazinul era plin de alimente: ouă, lapte, brânză, mezeluri şi pâine… „la liber”. Adi a plecat în oraş şi pe la 12.00 mi-a telefonat că lumea s-a adunat în Piaţa Victoriei, sediul judeţenei de partid a fost ocupat şi Doina Cornea le-a vorbit celor prezenţi. Cineva l-a propus şi pe soţul meu în comitetul revoluţionarilor, dar el a refuzat. Eu am fost membru de partid, nu am ce căuta aici. .
Mult mai târziu aveam să aflăm că numele căpitanului care a tras în muncitori era Dicu şi nu Dican, aşa cum îl notasem pe coperta repertoarului.
Epilog: Dispozitivul militar de la Astoria-Metropol se afla sub comanda căpitanului Ilie Dicu, de la Unitatea Militară Someşeni. Confruntarea de la Astoria-Metropol s-a soldat cu : 4 morţi şi 10 răniţi grav. După revoluţie Ilie Dicu avea să fie avansat la gradul de maior. Dosarul Revoluţiei de la Cluj, intentat de Asociaţia pentru Adevărul Revoluţiei, a fost tergiversat ani în şir. Până în prezent au fost condamnate de către Înalta Curte de Justiţie cinci persoane: generalul colonel Iulian Topliceanu – zece ani de închisoare, colonelul Valeriu Burtea şi maiorul Ioan Cocan – nouă ani de închisoare, maiorul Ilie Dicu – 15 ani de închisoare, iar fostul prim secretar al PCR Cluj, Ioachim Moga, – opt ani de închisoare. Dintre cei cinci, doar maiorul Ilie Dicu se mai află în detenţie. Şi încă o precizare. Soţul meu, Adi, niciodată nu a depus vreo solicitare pentru obţinerea “diplomei de revoluţionar”.

Andrea Ghiţă

(prima versiune a articolului a fost publicată în revista electronică Acum, www.acum.tv, decembrie 2009)

4 Comments

  • George ROSENBERGER commented on December 31, 2018 Reply

    Abia acum am am gasit timp sa citesc relatarea. Multumesc pentru realismul cu care ai descris intimalarile din Cluj. Noi din Israel am avut parte de mult mai putine relatari atit de personale care au trait aceste evenimente si privite din punctul de vedere a unei mame si sotie. . Numai cei care au fost acolo pot intradevar sa fie atit de realisti
    Inca o data multumesc

  • George Ivan Kun commented on December 23, 2018 Reply

    Zguduitor. Aveam si eu un prieten, Dominc Paraschiv, inginer sef la fabrica de chemicale Azur in Timisoara, care a fost arestat ( nu e clar daca a avut vre-o vina) ranit si spitalizat, legat de pat cu catuse. Un alt prieten D-l Dornhelm, a venit cu dubita de Cruce Rosie din Viena sa-l scoata din tara, dar nu i s-a permis si a murit in spital cu catuse de pat. La festivalui de film din Palm Springs California, D-l Dornhelm a prezentat filmul “Requiem pentru Dominic”, (am fost si eu la festival) incercand sa explice revolutia., dar americanii n-au inteles cine erau cei buni si cine erau cei rai.

    • Andrea Ghiţă commented on December 23, 2018 Reply

      Destinul lui Dominic Paraschiv a fost tragic. Şi-a dat viaţa pentru schimbarea regimului insuportabil de atunci – regimul totalitar al lui Ceauşescu. Au trecut 29 de ani şi, uneori, am şi eu o dilemă asemănătoare americanilor: ştiu cine erau cei răi dar în afara martirilor şi eroilor de atunci, mi-e foarte greu să-i disting pe cei buni de cei răi, de dincoace de baricadă.

  • Ivan G Klein commented on December 22, 2018 Reply

    Citesc , citesc tot ce e legat de evenimentele din 1989 și încă tot am senzația că nu înțeleg cum au putut lua loc aceste evenimente de neînchipuit pentru mine ( în ianuarie 1985 am părăsit Romania ) .K.I.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *