Povestea unchiului Sam şi a mătuşii Meta

Fiecare dintre noi are povești în familie, adesea asemănătoare cu ale altora, uneori mai deosebite. Știu că povestea mea e foarte personală și poate nu va interesa pe nimeni. Dar citind recent o carte care m-a impresionat foarte mult, „Poate Estera”, scrisă cu mult har de Katja Petrovna, evreică din Ucraina care credea la început că e rusoaică, mi-am amintit de unchiul Sam. Povestea sa și a familiei sale e tocmai inversul celei din carte. Katja își caută rudele și le găsește cu mare greutate în medii cu totul neașteptate; noi l-am găsit pe unchiul Sam și pe ai lui, dar apoi i-am pierdut din nou.

Iată povestea: Sam a descins de undeva de lângă Bialystok, dacă-mi amintesc bine. La o vârstă fragedă a fugit din calea înrolării forțate în armata rusă în care evreii nu erau doriți, dar când erau prinși, erau obligați să rămână în serviciu cel puțin 7 ani. Cum a ajuns la New York, nu știu. Era în anii marilor emigrații din Europa spre America și el, fără meserie, spera că va putea găsi un mod de a trăi acolo în pace. Aceste amănunte ni le-a povestit chiar el în singura lui vizită făcută în România, la Câmpulung Moldovenesc, în anul 1936, deci cu peste 80 de ani în urmă

Bialystok

El era soțul lui tanti Meta, o soră mai mare a tatălui meu. Poate că ea era mai puțin dotată intelectual ca celelalte surori, pentru că părinții s-au învoit ca ea să plece singură în America, la o mătușă fără copii. Cei doi au ajuns în America aproape în același timp. Cum s-au cunoscut nu e greu de imaginat. Și acum emigranții își caută prieteni printr cei care vorbesc aceeași limbă – pentru ei era idișul. Mie mi-era destul de greu să-l înțeleg, căci vorbea un idiș lituanian amestecat cu engleză americană. Tanti Meta vorbea încă germana.

Sam și-a început cariera ca peddler, negustor ambulant de haine vechi și în curând s-a căsătorit cu tanti Meta, care era călcătoreasă într-o spălătorie.

El ne-a povestit o întâmplare de la începutul vieții lui la New-York: La ei încă nu era cinematograf, nici nu știa ce-i asta. Întâmplător a stat la o coadă, crezând că se dă mâncare ieftină pentru nevioași. Neștiind ce se întâmplă, a intrat într-o sală întunecoasă și s-a așezat unde a apucat, pe spătarul unui scaun. Auzindu-i pe cei din jur strigând sit down! a strigat și el, neștiind că el e cel vizat. Când a început filmul a fugit din sală, speriat de trenul care se apropia amenințător. Da, emigrant venit dintr-o țară înapoiată. De fapt povestea asta am mai auzit-o și de la alții care au fost pentru prima dată la cinematograf.

În curând cei doi soți au părăsit New Yorkul și au plecat ca mulți alții să-și încerce norocul nu în vestul sălbatic, ci la Los Angeles, oraș în plină dezvoltare. Aici au pus pe picioare o afacere de familie, o făbricuță de mobilă, nu de mare calitate, ci mobilă pentru oameni mai săraci. Pe parcurs afacerea a luat avânt așa că și-au putut permite să vină la nunta nepoatei, verișoara noastră Sylvia. Era o ocazie deosebită pentru mătușa să se revadă cu părinții și restul familiei. (Mireasa cu viitorul ei copil și mama ei au fost omorâți în Transnistria, iar mirele a fost arestat de sovietici ca sionist și omorât în timpul retragerii din Bucovina de Nord, în 11 iunie 1941.)

Nunta la care au participat unchiul Sam şi mătuşa Meta

Bunicii erau în corespondență cu fiica lor din America și vizita a fost așteptată cu nerăbdare, noi copiii sperând să primim cadouri fabuloase. Speranța noastră s-a domolit repede. E adevărat că musafirii aveau valize mari, dar cadourile erau pasămite în alte valize, care au fost reținute în Belgia, la coborârea de pe vapor. Posibil, dar nouă ne mirosea a mare zgârcenie. Interesant că ei au preferat să locuiască la noi. Părinții le-au cedat dormitorul, iar noi, copiii, am dormit o lună întreagă în bucătărie.

Din discuțiile adulților ne-am dat seama că nu erau chiar atât de bogați și că și-au încropit cu greu, cu mijloace nu întotdeauna ortodoxe, averea care le-a permis să facă un drum atât de costisitor. Un mic exemplu ni l-a relatat ulterior unul din cei doi fii. Ocupându-se cu fabricarea mobiei, li s-a ivit ocazia să cumpere întregul mobilier al unei drogherii. Abia mai târziu și-au dat seama că au fost escrocați – mobila era pictată pe pereți ca un decor de teatru. Ca să-și scoată banii, au făcut și ei la fel.

Foarte repede și-au dat seama de valoarea dolarului în România. Noi, copiii, ne cumpăram cu un leu bomboane la magazinul „Schmitt & Fontin”, sucursala unei firme mari din Cernăuți. Încă din prima zi unchiul ne-a dat câte un dolar, dar mama ni l-a luat imediat și ne-a dat câte un leu, iar din dolarii adunați ne-au cumpărat câte o rochiță și pantofi. Au urmat pregătirile de nuntă și aici cred că au avut o contribuție majoră. Există o fotografie de la nuntă pe care eu am publicat-o în jurnalul meu din ghetou; probabil că au fost și alte fotografii pe care nu le am. Am aflat că am doi veri, pe Louis și pe Bennie și o verișoară, Lilly, pe care eu i-am cunoscut abia în anii 70-80. Plecarea lor ne-a lăsat un gol la fel de mare ca și așteptarea venirii lor. Dar cu încetul totul a intrat în normal, cu scrisori rare adresate nouă, mama fiind meșteră la scris. Am vorbit prea puțin despre tanti Meta. Deși ea era ruda noatră directă, nouă ni se părea mai mult ca o anexă a unchiului. Avea părul blond-roșcat al familiei. Nu era urâtă, dar purta mult prea multe zorzoane pentru gustul meu și nu prea avea ce povesti, decât despre copiii ei, care pentru mine erau parcă pe lună.

Au venit anii cumpliți ai războiului, deportarea în Transnistria și moartea bunicilor. Vorbeam adesea despre rudele noastre și după întoarcerea în țară i-am contactat. Unchiul Sam nu a fost nesimțitor la situația noastră și prin 1947 ne-a trimis o serie de formulare și cereri de emigrare în SUA, el garantând pentru noi. Sora mea și cu mine eram deja studente la medicină; prima noastră întrebare a fost dacă ne vom putea continua studiile. Răspunsul a fost prompt: Da, dacă veți munci și veți câștiga suficient, veți putea învăța oricând. Noi tocmai ieșiserăm din iad și nu eram în stare fizic, dar mai ales psihic, s-o luăm de la început, așa că am renunțat. Dacă îmi pare rău? Nu am un răspuns clar nici pentru mine. Mama a continuat corespondența cu ei. Prin 1956, eram deja medic, cercetător principal la Institutul pentru ocrotirea mamei și a copilului, membru de partid, nu am primit grad militar ca toți colegii mei pentru că am continuat să menționez în autobiografia mea că am rude în America și că mama corespondează cu ele.

Nu știu exact când a murit unchiul Sam, cel arătos și deștept, pe care l-am admirat dintotdeauna. Am aflat că a reușit să-și scoată o verișoară din URSS și s-o aducă la Los Angeles. Pe mătușa am revăzut-o în anii 80. Nici până la 80 de ani nu reușise să-și dea examenul de șoferie. Era la fel elegantă, plină de bijuterii și nu putea înțelege că fratele ei, tatăl meu, nu are cont la bancă. Pur și simplu trăia într-o altă lume.

Verii noștri, copiii lor, ne-au vizitat pe rând la București și ne-am împrietenit cu ei. Cel mare, Louis, era cu adevărat bogat, am văzut cu ochii mei. Locuia într-o casă de 16 camere, cu 2 persoane de servici. Mie mi se părea ca în filme. Avea patru copii. Pe lângă fabrica de mobilă avea și câteva magazine.

Din păcate a murit pe neașteptate. Bennie, al doilea fiu, nu era chiar atât de bogat și avea trei copii. Un ginere era sherifful unui cartier învecinat și un fiu era căsătorit cu o indiancă locală. Familia făcea parte dintr-o congregație de evrei reformați, dar în casele lor n-am văzut o mezuză. Pe verișoara Lilly abia am cunoscut-o deoarece era bolnavă, era la spital. Și Bennie și Lilly au murit curând după ce i-am văzut și copiii lor nu au răspuns încercărilor mele de a păstra legătura. Și cu cei șase veri de la Montreal situația e asemănătoare. Fratele mamei cu soția a emigrat din Botoșani în Canada în 1935. Cu încetul și-a făcut o viață acceptabilă, tot cu o afacere de familie în domeniul confecțiilor. Ne-au vizitat în 1969, am fost și eu la ei. Și ei au oferit să mă ajute să emigrez, dar eu am refuzat, tot din aceleași motive. Ei erau extrem de religioși și eu nu mă vedeam trăind aproape de ei, totuși am păstrat legătura. Cu timpul aceste legături au slăbit și cred că vârsta ne va despărți cu totul. De fapt nu avem ce ne spune. Ei trăiesc într-o altă lume, au alte mentalități și concepții de viață, iar noi, sora mea și cu mine, trăim în România.

Astfel mi-am pierdut până acum rudele din SUA – deși știu că ar exista posibilitatea să-i regăsesc – și sunt pe cale de a le pierde și pe cele din Canada. Mă întreb dacă mai are vreun rost, de vreme ce nu mai există unchiul Sam și tanti Meta cu povestea lor, cea mai banală poveste valabilă pentru cei mai mulți emigranți evrei din estul Europei care au ajuns în Statele Unite în acei ani. Ei au lumea lor și noi am rămas în lumea veche.

 

09-01-2019, Iași,

Mirjam Bercovici

3 Comments

  • Ivan G Klein commented on January 18, 2019 Reply

    Mă bucur că ați revenit . Aștept și amintiri din ” cîmpul muncii ” . K.I.

  • roza arsene -brumfeld commented on January 18, 2019 Reply

    Draga Mirjam ,

    iti multumesc mult pentru excursia pe care am

    facut-o impreuna la rudele tale din USA si

    CANADA. foarte vizuala povestirea ta . atat de

    sensibil , ca un cantec vechi in yddis intrun

    vechi stetl.

    mai scrie,te rog.

    Roza

  • Nicole Sima commented on January 18, 2019 Reply

    Este o poveste de familie, dar se potriveste mult cu povestea multor familii in care a doua, a treia generatie a celor ce au emigrat, nu mai pot comunica in mod real, traind in lumi diferite. Trist, dar adevarat!
    Multumesc, Mirjam! Stii sa faci din particular, universal si astfel ajungi la multe suflete…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *