Apariția în ultima vreme în Baabel a unor articole cu caracter autobiografic m-a încurajat să-mi depăn istoria, iar expresia „cum am străbătut” am împrumutat-o din titlul unei cărți a istoricului Lucian Boia.

M-am născut în anul 1928, la Iași. Trecuseră șase ani de când, după îndelungate pertractări, cetățenia română era recunoscută pentru toți evreii din România.

Tatăl meu avea un magazin de modă pe o stradă comercială principală a orașului.

Părinții mei au fost evrei credincioși, dar cu o activitate de cult redusă: respectau regulile alimentare numai de Pesah și se duceau la sinagogă numai de marile sărbători de toamnă. Nu am urmat nicio formă de inițiere religioasă evreiască, părinții mă duceau cu ei la sinagogă, unde mă jucam în curte cu alți copii.

Am urmat cursul primar la Spiru Haret, o școală situată în apropierea cartierului Țicău. Aici am avut și câțiva colegi evrei. În afara faptului că nu participam la ora de religie și la rugăciunea de Tatăl Nostru rostită de elevi în fiecare dimineața, nu îmi făceam cruce și nu spuneam Amin, nimic nu mă deosebea de ceilalți colegi. Nu mă simțeam izolat de colegii mei creștini, cu toate că nu eram inclus de ei la unele jocuri mai violente (de exemplu „de-a hoții și vardiștii”), la care copii mahalalei Țicău erau mai apți.

Eram mândru că tatăl meu a făcut Războiul de Întregire a României pe front, ca soldat și apoi ca sergent. Cunoșteam toate argumentele care dovedeau drepturile teritoriale ale României Mari și puteam să le susțin cu multă putere de convingere. Eroii mei erau Ștefan cel Mare, Mircea cel Bătrân, Mihai Viteazul. Eram nelipsit de la paradele armatei de 10 mai.

După absolvirea claselor primare, am intrart la unul din cele două licee importante ale orașului, Liceul Național. Aci am fost făcut străjer; purtam cu mândrie cămașa albă și cravata roșie a uniformei străjerești, eram fericit să slujesc pe Marele Străjer, Regele Carol II.

Avântul meu patriotic era însă contracarat de evenimentele politice. Venirea la putere a guvernului antisemit Goga-Cuza (20 decembrie 1937 – 10 februarie 1938) și amplificarea activităților legionare (mai ales la Iași) repuneau pe ordinea zilei statutul și chiar existența evreilor în România.

Liceul organiza pentru elevii evrei un curs de religie mozaică, care se țineau în localul unei școli primare evreiești. Aici am învățat să citesc și să scriu în ebraică.

Despre Palestina știam doar că portocalele pe care le mâncam proveneau de acolo și că tatăl meu, ca și alți domni evrei, cotizează la Keren Kayemet pentru strângerea de fonduri bănești în vederea cumpărării de terenuri necesare stabilirii de așezări evreiești. Despre sionism știam doar că pe dealul de lângă cimitirul evreiesc din Iași exista o fermă unde tineri evrei învățau agricultura pe care o vor practica în Palestina. Tot de acolo doi halutzi frumoși, un băiat și o fată, conducând un docar, ne aduceau lapte proaspăt.

Astfel am parcurs primul regim social-politic, acela al democrației interbelice românești, înrăutățit progresiv de măsurile dictatoriale ale regelui Carol II și de ascensiunea politică a unor partide și mișcări fasciste și antisemite. Era în anul 1940.

***

Regele Carol II a abdicat la 6 septembrie 1940, după ce a dat un decret lege privind statutul juridic al evreilor din România. A fost prima lege rasială cu caracter fascist. I-a urmat regimul Antonescu împreună cu legionarii, instituindu-se Statul Național Legionar.

A urmat o furtună de legi antievreiești: nu mai eram cetățeni români, nu mai puteam frecventa școlile de stat, magazinele evreiești trebuiau românizate. Actorii evrei nu mai puteau juca, nu mai puteam asculta emisiunea radio preferată, „Stroe și Vasilache”. De altfel a trebuit să predăm și aparatele de radio. S-a instituit portul obligatoriu a stelei galbene. Întreg sistemul de valori în care crescusem până atunci a fost sfărâmat, însuși cursul vieții ne era pus într-o primejdie permanentă. Cu timpul s-au ivit totuși unele portițe de fofilare.

Date fiind rezultatele economice dezastruoase, procesul de românizare a comerțului evreiesc s-a atenuat și tatăl meu și-a putut păstra magazinul.

La Iași s-a permis înființarea unui liceu evreiesc (ale cărui diplome însă nu erau recunoscute de oficialități), astfel eu am putut urma clasa a treia de liceu. Cursurile se țineau inițial într-o clădire cedată de un mare bancher evreu, (mai târziu clădireaa servit drept sediu al comitetului județean al Partidului Comunist), mai târziu au fost mutate în localul unei școli primare evreiești din mahalaua evreiască. Am avut profesori buni, chiar excepționali; unii erauveniți din școlile românești unde nu mai aveau voie să predea, alții erau avocați, ingineri. Noi, elevii, ne simțeam minunat, ca într-o oază liniștită în mijlocul unui deșert înspăimântător.

În ianuarie 1941 a izbucnit disputa după care Antonescu i-a alungat pe legionari de la putere. Pentru noi aceasta a însemnat terminarea jafurilor și a abuzurilor legionare, dar păstrarea integrală a legislației antisemite antonesciene.

În aprilie am împlinit 13 ani și am făcut Bar Mițva la sinagogă. Îmi aduc aminte că am ținut un mic discurs (în română) prin care îmi asumam răspunderea intrării în comunitatea evreiască în împrejurările grele ale momentului.

La 22 iunie, simultan cu atacul armatei germane împotriva URSS, Antonescu a ordonat armatei române: „Treceți Prutul”. La început trecerea nu a reușit și poate de aceea, ca o diversiune, la 29 iunie autoritățile au organizat pogromul de la Iași. Au fost omorâți 15.000 de evrei ieșeni, o parte mitraliați în curtea poliției din Iași, restul sufocați în vagoanele supraîncărcate ale celor două trenuri ale morții. Printre ei au fost unchiul meu și vărul meu, cu câteva luni mai mare decât mine și cu care eram ca frați. Părinții mei și cu mine am scăpat doar cu groaza celor întâmplate.

După plecarea trenurilor, represiunile în oraș au încetat, noi am ieșit din case să ne numărăm morții.

Evenimentele militare se desfășurau cu repeziciune: armata română a trecut Prutul, apoi Nistrul, iar în octombrie a ocupat Odesa, în timp ce armata germană asedia Moscova. Perspectiva capitulării Rusiei după capitularea Franței ne încredința în iminența lichidării noastre definitive. Eram îngroziți de veștile despre deportările în Transnistria a populației evreiești din Basarabia și Bucovina și despre spânzurarea evreilor din Odesa.

Totuși războiului a luat un alt curs, s-a încheiat faza de Blitzkrieg, au urmat lupte pe fronturi staționare cu mari pierderi de ambele părți și după victoria rusească de la Stalingrad (1942) a început crahul armatelor germane, românești și ale celorlalți aliați ai acestora.

Noi aflam despre mersul războiului prin zvonuri șoptite la ureche, prin așa-zisele comunicate ale IPA, iddishe plotkes agenzie, agenția evreiască de bârfe. Ea era căutată și de vecini români care se mirau: „Cum e posibil? Evreii știu totul cu mult înainte!”

La un moment dat a trebuit să ne mutăm, unui oarecare i-a plăcut locuința noastră.

În acești ani de război am urmat clasele liceale IV și V (după numerotarea actuală, clasele 8 și 9) la liceul evreiesc ieșean.

În clasa a cincea, un coleg ne-a propus mie și altora să aderăm la mișcarea sionistă Hashomer Hatzair (Tânăra Gardă). Am acceptat cu entuziasm, deoarece vedeam în emigrarea și în fondarea unor așezări evreiești în Palestina singura posibilitate de salvare. Grupul nostru de elevi a constituit o kvutza (grupă) condusă de un menahel (conducător, mai mare ca noi cu câțiva ani). Ne adunam în câteva după amiezi pe săptămână, de obicei acasă la menahel, care ne vorbea despre programul organizației, după care noi ne spuneam părerile. Organizația avea o doctrină politică comunistă.

Aceste discuții mi-au revoluționat universul intelectual, am depășit temele mele de tip școlar pentru a pătrunde în problematici sociale și politice. M-a ajutat mult profesorul meu de istorie, avocat de meserie, fost membru al Partidului Social-Democrat (pe atunci interzis), care îmi împrumuta cărți.

Am descoperit doctrina comunistă citind „Karl Marx și economiștii noștri” de Dobrogeanu-Gherea, metode sociologice de analiză literară citindu-l pe Garabet Ibrăileanu, problematici care frământau politica de stânga din analizele lui Mihai Ralea (în numere mai vechi ale revistei Viața românească). Am cunoscut atmosfera în care Theodor Herzl a lansat sionismul citind despre Afacerea Dreyfus în cărțile Jean Barois de Roger Martin du Gard și Mr. Bergeret à Paris de Anatole France.

Le sunt recunoscător singurelor două instituții de stat din Iași care admiteau evrei: Centrul cultural francez Luteția, la ale cărui conferințe literare asistam în fiecare joi după amiază și Orchestra Simfonică, la ale cărei concerte mergeam în fiecare duminică dimineața.

La mijlocul anului 1944 soarta războiului părea pecetluită: rușii spărseseră frontul la Chișinău și se aflau în vecinătatea imediată a Iașiului, anglo-americanii se aflau în Italia și în Franța și înaintau spre Germania. Guvernul de la București a ușurat întrucâtva regimul evreilor, nu și la Iași, unde s-a menținut obligația purtării stelei galbene. Se întrevedea o grabnică încetare a terorii antievreiești.

În sfârșit, pe la mijlocul lui august rușii au ocupat Iașiul și la 23 august a căzut Antonescu. Eram salvați!

Astfel am parcurs cel de al doilea regim social-politic, cel fascist, făptuitor al holocaustului.

***

La 23 august 1944 s-a instaurat un guvern compus din militari afiliați Casei Regale și din reprezentanți ai partidelor democratice, printre care și Partidul Comunist. A fost decretată ieșirea din alianța cu Germania și intrarea în războiul anti german împreună cu URSS și cu anglo-americanii. Au fost suprimate toate legile anti evreiești.

Noi ne-am întors în casa noastră și ne-am recuperat aparatul de radio. În toamnă m-am întors în clasa pe care o părăsisem cu patru ani mai înainte, mi-am revăzut vechii colegi; unii m-au primit cu entuziasm, alții cu priviri învrăjbite, iar cei mai mulți cu indiferență. Eram în clasa a șaptea.

Au ieșit la lumina zilei formații care activaseră în ilegalitate, mai multe organizații sioniste de tineret (de stânga și religioase) și de asemenea formații ale Partidului Comunist român (PCR) și ale Uniunii Tineretului Comunist (UTC).

În această atmosferă ideologic efervescentă, eu am considerat soluția comunistă, care proclamă libertate și egalitate pentru toți membrii societății, superioară soluției sioniste care aduce beneficii doar poporului evreu. În consecință am părăsit organizația sionistă și am aderat la UTC. Mulți prieteni ai mei au cunoscut aceeași dilemă, unii au optat pentru UTC, alții au rămas credincioși sionismului și au făcut alia. Din nefericire, colegul meu, acela care ne chemase la sionism, a murit în răzbioul pentru independența noului stat evreiesc.

UTC-ul din Iași își avea sediul în fostul Jockey Club, un club al vechii protipendade. Membrii erau mai ales ucenici ceferiști și elevi de liceu, dintre care mulți erau evrei.

Eu căutam să atrag colegi de clasă la concepțiile uteciste, cu rezultate minuscule. Rezultate mai bune am avut la orele de filozofie, necăjind profesorul cu întreruperi frecvente în care încercam să expun vederile marxiste la problema pe care el o explica prin concepte idealiste.

Astfel s-au scurs anii de liceu, am ajuns la bacalaureat. La lucrările scrise am luat note mediocre, dar la oral am luat aproape numai zece. Am impresionat juriul mai ales la filozofie, când am expus teoriile lui Bergson din cartea sa L’énergie créatrice.

În toamna 1946 am dat examen de admitere la Politehnica ieșeană, la Electromecanică. Am dat examen de admitere și la Universitate, la Litere și Filosofie (doar pentru a mă informa) și am reușit pe locul întâi, dar exigențele de la politehnică nu mi-au permis să frecventez un al doilea domeniu.

Situația politică evolua rapid. După guvernele Sănătescu și Rădescu conduse de militari, dar având în componență reprezentanți ai partidelor politice tradiționale, dar și ai partidelor Comunist și Social-Democrat, a urmat la 6 martie 1945, pe baza unor alegeri contestate, guvernul Petru Groza, eminamente comunist. În decembrie 1947 a fost forțată abdicarea regelui și a fost instaurată republica populară, membră a alianței de state comuniste din estul-centrul Europei.

A început „construirea socialismului”. Au fost naționalizate întreprinderile industriale și financiare, s-a trecut la colectivizarea terenurilor agricole, s-au pornit procese ale liderilor partidelor istorice soldate de regulă cu condamnări la închisoare pe viață. Aceste transformări mi se păreau firești, le consideram specifice stabilirii unei noi ordini sociale, ca cele care au însoțit Revoluția Franceză de la 1789, Regimului Terorii instaurat de Robespierre, cu procesele și cu decapitarea pe ghilotină a reprezentanților feudalității.

A început să circule peste tot noțiunea „originea socială”: dacă erai dintr-o familie de muncitori sau de țărani cu pământ puțin erai acceptat, dacă însă aveai părinți burghezi sau mic-burghezi, toate porțile îți erau închise. Aceasta era de natură să mă neliniștească.

Totuși, în vara 1949 am fost selectat printre cei care urmau să studieze în URSS. După o vară de studiu intensiv al limbii ruse, am plecat la Moscova și apoi la Harkov, la Institutul Politehnic – Facultatea Electroenergetică. Aici, după o examinare, mi s-au recunoscut în parte studiile din țară și am putut continua într-un an superior. Eram avid să cunosc societatea sovietică „cea mai dreaptă din lume” și să mă adăp la știința sovietică „cea mai avansată din lume”. Am locuit la un cămin studențesc, am mâncat la cantina căminului (care avea faima – verificată de mine – că servește întotdeauna supele reci și compoturile calde). Am avut drept colegi, în afara celor ruși, încă un român, doi albanezi și trei bulgari.

Școala mi s-a părut bună, programele școlare elaborate astfel încât să asigure o bună pregătire, profesorii buni, unii foarte buni, laboratoarele bine dotate. Am observat o puternică tendință de cunoaștere a tehnicii americane, se traduceau multe lucrări, unele reviste de specialitate se traduceau integral, simultan cu apariția lor în original.

Studenții ruși, ca și ceilalți cetățeni ruși cu care am intrat în contact, nu erau „eroi ai muncii socialiste”, unii erau foarte conștiincioși, alții mai trăgeau chiulul, dar nu am întâlnit niciunul care să fie revoltat sau măcar nemulțumit de regimul sovietic. Se născuseră sub acest regim și îl considerau firesc.

Uneori observam și aspecte care mă puneau pe gânduri.

Orașul Harkov suferise mult în timpul războiului și acum era plin de șantiere de reconstrucție. M-a uimit numărul mare de deținuți care lucrau pe șantiere, păziți de miliție.

Am observat că gospodinele preferau să cumpere zarzavat din piețele unde colhoznicii vindeau produsele de pe micile loturi proprii și nu în magazine, unde se vindeau produsele recoltate de aceiași colhoznici pe terenurile colective. Cu timpul am înțeles de ce.

În 1953 a izbucnit „Complotul doctorilor”. Ziarul Pravda a „demascat” 37 de doctori sovietici proeminenți (numai doi din ei nu erau evrei!) ca făcând parte dintr-un complot vast de otrăvire a unor conducători de vârf ai partidului și armatei. Ei erau denunțați ca recrutați de „organizația internaționalei evreiești sioniste”. Numărul evreilor sovietici arestați a crescut repede la câteva sute, mulți au fost demiși din funcții. În paralel, în presă se ducea o intensă propagandă antisemită. Ura împotriva evreilor creștea. La Harkov, în sala de așteptare a unei policlinici, cineva a exclamat „doctorul este evreu” și imediat sala s-a golit. Se zvonea că evreii din regiunile sovietice europene vor fi expulzați în masă într-o zonă din Asia, vecină cu China. Acest coșmar a încetat brusc odată cu moartea lui Stalin, la câteva luni după declanșarea scandalului. Noile autorități i-au declarat nevinovați pe toți cei arestați, iar procurorul șef învinuit de fabricarea dovezilor a fost arestat și executat.

În 1953 mi-am susținut proiectul de diplomă, eram inginer electroenergetician. M-am întors la București și mi-am început activitatea profesională. Ea s-a întins pe șase decenii (chiar și după ieșirea la pensie), fiind centrată pe domeniul „protecției prin relee” a rețelei electrice interconectate.

Câteva explicații. Rețeaua electrică este constituită din segmente interconectate. La extremitățile fiecărui segment sunt instalate întreruptoare comandate de releele de protecție ale segmentului dat. Releele de protecție sunt aparate instalate la fiecare extremitate, ele primesc date despre mărimi electrice măsurate de transformatoare de măsură instalate la aceleași extremități și le prelucrează după algoritmi proprii, în vederea constatării regimului de funcționare a rețelei. Dacă releele constată un regim de funcționare normal, ele rămân în stare de repaos, dacă s-a produs o avarie, o scurtcircuitare între fazele rețelei, ele comandă deconectarea întreruptoarelor aferente, eliminând din rețea segmentul avariat (un autor american a denumit releele de protecție „silent sentinels”). Pentru a fi eficiente, personalul care le deservește (numit PRAM-iști – protecții, automatizări, măsuri) trebuie să calculeze regimurile de funcționare ale rețelei electrice, să aleagă tipurile de relee adecvate, să regleze valorile la care acestea să acționeze și să le asigure o întreținere corectă. În decursul anilor mei de activitate structura releelor de protecție a cunoscut, o evoluție spectaculoasă, nemaiîntâlnită, de la aparate electromecanice – la aparate statice – la aparate numerice.

Eu m-am dedicat cu entuziasm acestei ramuri tehnice și această activitate a devenit cu timpul rațiunea mea de a fi. Am lucrat succesiv la:

• ISPE, institut de proiectări: am proiectat echiparea cu aparate de protecție a unor obiective electroenergetice noi;
• ET1, întreprinderea de exploatare a rețelei electrice Muntenia (înainte de interconectarea rețelelor regionale): am efectuat lucrări de punere în funcțiune, de întreținere, de calcul a valorilor reglabile de acționare pentru echipamentele de relee de protecție ale instalațiilor energetice deservite;
• DEN, Dispeceratul Energetic Național (după interconectarea națională a rețelelor regionale și mai târziu interconectarea rețelelor statelor socialiste europene): am fost responsabil cu întocmirea și actualizarea planului de reglaje – coordonarea protecțiilor sistemului energetic național;
• IRME, ICEMENERG, institute de cercetare: am realizat (direct și prin coordonare) cercetarea, proiectarea și punerea în fabricație a unui număr de cca. 40 de relee de protecție și automatizare pentru generatoare, transformatoare, linii electrice, precum și studii în vederea găsirii de soluții de protecție adecvate pentru unele situații speciale.

Am avut și succese și eșecuri consemnate în caracterizările anuale. Îmi amintesc cu plăcere de două caracterizări. Una, scrisă de șeful meu, relata că nu a auzit aprecieri rele despre mine nici de la subalterni, nici de la superiorii mei. Alta scrisă de autoritatea filipineză (unde am efectuat lucrări de punere în funcțiune a unui grup electrogen) relata, în afara aprecierilor asupra activității mele inginerești, că m-am comportat „as a good friend”.

La atingerea vârstei majoratului am devenit membru al partidului comunist. Nu am avut responsabilități politice speciale, dar am fost sincer convins de justețea cauzei comuniste, am urmărit cu entuziasm consolidarea sistemului țărilor comuniste din Europa până în Asia și America, am urmărit progresele în alegeri ale partidelor comuniste din Franța și Italia. Eram mândru de dezvoltarea impetuoasă a industrializării țării.

Cu timpul am început să observ fisuri în ceea ce părea un edificiu impecabil.

S-au produs conflicte între conducerile statelor lagărului comunist, între URSS și China, URSS și Ungaria, URSS și Cehoslovacia, s-a adâncit dezacordul dintre URSS și Iugoslavia. Conducătorii disidenți din statele „satelite” doreau slăbirea dependenței față de șefii ruși și o liberalizare a regimului intern. Conflictele s-au rezolvat prin anatemizarea (unde nu au fost posibile soluții radicale) sau eliminarea conducătorilor nesupuși, prin condamnarea acestora în procese publice, sau, in extremis, prin desanturi militare.

Și în România au fost procese și condamnări la moarte pentru Foriș și Lucrețiu Pătrășcanu (produse ale unor conflicte între conducători). Asemenea procedee nu erau noi. Mi-am amintit de procesele din anii 1936-37 ai „marii epurări”, condamnările la moarte ale lui Zinoviev, Kamenev, Buharin.

În privința relațiilor cu Moscova, regimul românesc a fost mai precaut. Totuși România nu a respectat comanda de a fi eminamente agricolă – grânarul întregului ansamblu, ci a trecut la industrializare intensivă. O dezvoltare de mare amploare a căpătat industria siderurgică, petrochimică și cea constructoare de mașini. Au apărut coloși industriali care trebuiau alimentați de o rețea energetică pe măsură, ceea ce mi-era foarte pe plac.

Entuziasmul cu care priveam regimul comunist a început să capete lovituri:

• S-a instaurat un regim de totală dictatură a secretarului general al partidului, nici urmă de conducere colegială, parlamentul ales se întrunea odată pe an și ratifica în câteva zile tot ce legiferase guvernul.
• Presa și editurile erau supuse unei cenzuri absolute, nu apărea nimic care să se abată câtuși de puțin de la linia oficială.
• S-a pornit un val naționalist extremist.
• Print reforma administrativă din 1968 este desființată Regiunea Autonomă Maghiară. Sunt etnici maghiari care mai tânjesc și azi după unele măsuri de autonomie.
• Fără procese, fără declarații de principiu, sute de activiști evrei din domeniul politic, tehnic, administrativ (printre care unii vechi comuniști, luptători în războiul civil din Spania) au fost eliminați din funcții și înlocuiți cu etnici români.

Majoritatea populației evreiești și-a pierdut încrederea în posibilitatea conviețuirii în regimul din România și și-a exprimat dorința de emigrare în Israel. Regimul a sesizat oportunitatea și i-a vândut cu 3.000 – 9.000$ pe cap de evreu, în valută forte, depuși în conturi speciale la sucursalele unor bănci românești din Elveția.

Pe mine nu m-a cuprins această febră a emigrării, în activitatea mea profesională aveam mereu ceva de terminat, ceva de început, eram foarte ocupat. Dar urmăream cu îngrijorare evenimentele din Israel, Războiul de Șase Zile din 1967, Războiul de Yom Kippur din 1974. Eram fericit și mândru de succesele Israelului.

În deceniul 8 situația economică și cea politică din România s-au înrăutățit catastrofal. Multe din mândrele uzine nu mai găseau clienți și produceau pe stoc, multe din investițiile românești în obiective industriale din străinătate nu mai returnau profituri. Pe piața internă lipseau produse de strictă necesitate. Stăteam la coadă pentru lapte, pâine, carne, în speranța să nu se epuizeze înainte de a ajunge eu la vânzător. Specific era surogatul de cafea numit în bătaie de joc „nechezol”.

Lipsurile erau compensate de exacerbarea cultului conducătorului, cenzura oricăror exprimări critice privind situația existentă, atotputernicia poliției politice. Salvarea mi-o găseam la Europa Liberă (frânturi deemisiuni scăpate printre bruiaje).

Acum îmi devenise clar falimentul regimului comunist la instaurarea căruia asistasem plin de speranțe și de entuziasm cu câteva decenii mai înainte. Fidel doctrinei materialismului istoric, îmi explicam acest eșec prin faptul că forțele de producție din prezent se pot dezvolta în continuare cu succes în cadrul relațiilor sociale capitaliste, încă nu s-a produs aceea contradicție, prezisă de Marx, între forțele de producție și relațiile sociale, care să necesite, instaurarea societății socialiste (așa cum „inventarea războiului mecanic de țesut a determinat căderea sistemului feudal și instaurarea sistemului capitalist”). În lipsa acestei „necesități”, societatea socialistă instalată forțat conduce la prăbușirea economiei și se menține prin dictatură. Judecând după perenitatea regimului în URSS, nu speram să trăiesc căderea „comunismului venit înainte de vreme” din România.

Totuși, în decembrie 1989 colapsul s-a produs. Gorbaciov cu ale sale glasnost și perestroika a fost chezășia nerepetării intervențiilor în forță împotriva răsturnărilor regimurilor din „lagărul socialist” (așa cum se întâmplase în 1956 cu „Revoluția Ungară” și în 1968 cu „Primăvara de la Praga”). Regimurile comuniste au fost răsturnate în ordine cronologică în Polonia, Ungaria, Germania de Est, Bulgaria, Cehoslovacia și în sfârșit în România. La 22 decembrie m-am aflat printre manifestanții strânși în piața dintre Palatul Regal – clădirea Comitetului Central al Partidului – și Biblioteca Universitară. Am văzut elicopterul aterizând și apoi decolând pe și de pe acoperișul sediului partidului, fără să știm atunci pentru ce. A urmat procesul (pe care l-am considerat superficial) și executarea soților Ceaușescu, căderea regimului comunist.

Astfel am parcurs cel de al treilea regim social-politic, acel al regimului comunist. Era în luna decembrie a anului 1989.

***

În cursul anului 1990 au urmat manifestații și contramanifestații, represiuni și contrarepresiuni, unele cu victime omenești, pâna când s-a consolidat un regim capitalist democratic, s-a scris o nouă constituție, au apărut noi partide (partidul comunist s-a dizolvat de la sine), s-a ales un nou parlament.

Lipsurile alimentare au dispărut, le-au luat locul malluri și supermarketuri care oferă tot ce ți-ai putea dori. Au dispărut mulți dintre coloșii industriali construiți în trecut.

Eu mi-am continuat activitatea în domeniul meu, cu aceeași plăcere ca în trecut. În anul 2001 am ieșit la pensie, dar am continuat să lucrez un timp la o firmă de consultanță particulară și pe urmă de acasă pentru diferite studii. Din 2013 hibernez.

Acum, în 2019, mă aflu în cel de al patrulea regim social-politic, acel de democrație capitalistă.

Să fac o trecere în revistă a stării mele:

• mă consider cetățean al lumii, dar sunt supărat mai ales când aud de o pierdere a Israelului și mă bucur îndeosebi când aud de un succes al unui evreu oriunde în lume;
• sunt ateu și mă gândesc ce aș zice dacă după moarte aș avea evidența erorii mele;
• sunt om de stânga și îmi place să cred că atunci când forțele de producție vor fi total robotizate și complet deservite de inteligență artificială, va deveni „necesară” instaurarea societății socialiste democrate, evident mult după ce eu nu voi mai fi.

 

Rudi Zimand