O strângere de mână

Pentru mine cel mai impresionant moment al serviciului divin de la sinagogă este cel în care cel chemat să citească din Tora îşi încheie pasajul desemnat şi, înainte de a se aşeza la locul său, strânge mâinile coreligionarilor din preajmă, primind surâzător vorbele lor bune. Am avut prilejul să particip la liturghia din biserica armeano-catolică şi am observat că, după Riturile Împărtăşirii şi rostirea rugăciunii Tatăl Nostru, credincioşii catolici dau mâna cu cei care şed în vecinătatea lor; acest gest fiind un semn al păcii, al împăcării.

În copilărie ieşeam adesea la plimbare cu bunicul meu adoptiv, un bătrân chipeş cu ţinuta elegantă. Când ne întâlneam cu o cunoştinţă, saluta ridicându-şi pălăria cu un gest amplu, iar dacă ne opream să schimbăm câteva cuvinte, dădea mâna cu persoana respectivă, strângând-o energic.

Felicitările, dar şi condoleanţele sunt însoţite de strângeri de mână, iar supărarea aduce după sine refuzul de a mai da mâna.

Strângerea de mână este un semn de încredere. Un unchi bătrân îmi povestea că, pe vremuri, încheierea unei afaceri era pecetluită cu o strângere de mână care-i conferea o credibilitate egală cu cea a contractului scris. De altfel şi cuvintele chezăşie şi chezaş, preluate din limba maghiară, îşi au sorgintea din obiceiul strângerii de mână (“kezes” vine de la kéz [mână] ), pentru a garanta o promisiune.

Strângerea de mână este o verigă care transmite energie dinspre cel puternic către cel mai slab, încredere şi speranţă dinspre cel nevolnic către cel de la care nădăjduieşte susţinere, stabilind o relaţie de egalitate între cei care fac cunoştinţă sau se împrietenesc.

Cine nu-şi aminteşte de cea dintâi plimbare romantică, mână în mână, când palmele şi degetele înlănţuite captează şi transmit fluxul vibraţiilor, mult mai puternic şi mai elocvent decât cuvintele!

De o vreme încoace primesc o mulţime de cereri de prietenie pe Internet şi, deşi le cern cu sita deasă a raţiunii, pot să contabilizez un număr destul de mare de prieteni (Friends), în timp ce am parte de tot mai puţine strângeri de mână.

Proliferarea cunoştinţelor şi prieteniilor virtuale restrânge dureros prieteniile din spaţiul real. E mult mai comod să stai în faţa computerului cronofag, să trimiţi mesaje şi fotografii în cele patru zări, să pălăvrăgeşti în faţa videocamerei cu un chip bidimensional şi, mai ales, să poţi termina cu un click o „prietenie” şi antama o alta, prin alt click

Puţine prietenii virtuale rezistă la proba Întâlnirii de gradul III, deşi adesea creează aparenţa unei potriviri perfecte.

Am început să lucrez cu computerul încă din anii facultăţii. Pentru lucrarea de diplomă am utilizat un program stufos de determinări cristalografice pentru difracţia de raze X, scris în Fortran şi rulat pe un calculator din epoca dinozaurilor. Am lucrat mult până când am scos primele listinguri cu hărţile cristalografice ale unor site moleculare. Am luat zece la examenul de diplomă, însă un savant din comisie a remarcat că fenomenul fizic e cel important, programul de calculator (din a cărui descifrare îmi făcusem un titlu de glorie) fiind doar instrumentul de care ne folosim pentru a-l analiza.

Între timp computerele au evoluat enorm, devenind indispensabile. Ne umplu timpul, ne lărgesc orizontul şi, nu în ultimă instanţă, ne alungă singurătatea.  Purtăm cu noi laptopul şi Ipadul, suntem conectaţi la Internet prin smartphone-ul care – cu un clinchet sau bâzâit discret – ne răstoarnă lista de priorităţi.  Relaţia ambiguă cu aceste dispozitive (încrederea în softul care ne ghidează automobilul şi suspiciunea faţă de zvonurile care se insinuează pe diverse căi virtuale) ne vulnerabilizează, dându-ne impresia că odată ce le-am abandonat încetăm să mai existăm. Adică… nu mai suntem băgaţi în seamă.

Degetele noastre sunt tot mai antrenate să tasteze şi în acelaşi timp devin tot mai neîndemânatice, în a strânge mâna altui om.

Andrea Ghiţă

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

8 Comments

  • SHOSHANA PALMOR commented on March 14, 2019 Reply

    NIMIC NU POATE INLOCUI O CALDA STRANGERE DE MINA …E MULTA NOSTALGIE IN CE A SCRIS ASA DE FRUMOS A. GHITA

  • Ivan G Klein commented on March 1, 2019 Reply

    Mi-a plăcut .

  • Tiberiu Georgescu commented on February 28, 2019 Reply

    Minunata pledoarie pt.. strangerea de mana.
    De-ar fi dupa mine as face in asa fel incat toate skulele astea de comunicare video sa aiba de la dschidere ultima fraza din mesajul dumneavoastra..
    Va felicit stimata doamna.
    Tiberiu g…

  • George Kun commented on February 28, 2019 Reply

    Foarte adevarat, foarte actual si foarte bine scris. Tristetea acestei realitati m-a lasat un gust amar, dandu-mi seama cat de mult ma incadrez vsi eu in epoca sclavagismului electronic . Ei…asta este.

  • eva galambos commented on February 28, 2019 Reply

    În parte e adevărat, dar de ce să nu recunoaștem, ni se deschide mult mai larg orizontul și ne descoperim prieteni pierduți sau care sunt departe de noi. Depinde de fiecare cum ”adminisrează” prieteniile pe internet sau pe Facebook.. Apropo de strângere de mână, în Evul Mediu oamenii se fereau, să nu fie otrăviți. Așa că…

    • Andrea Ghiţă commented on March 2, 2019 Reply

      Da, Eva Galambos are dreptate în multe privinţe.

  • Sanda Ionescu commented on February 28, 2019 Reply

    Exceptional articol, dna Ghita.
    Si atat de adevarat…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *