Nu am niciun dubiu că cei care au creat acum mii de ani legenda Turnului Babel s-au inspirat dintr-o situație reală. În acele vremuri și chiar mult timp după aceea, colectivitățile umane erau izolate timp de veacuri, relațiile dintre diversele populații aparținând chiar aceluiași popor erau practic absente, nemaivorbind de existența dialectelor aceleiași limbi, care făceau (și fac până în ziua de azi) o comunicare umană imposibil de realizat.

În urmă cu câțiva ani am fost invitat la un congres la Malta, o țară formată din două insule și care măsoară doar vreo 40 de kilometri de la un capăt la altul. În ziua liberă am făcut-o excursie în jurul capitalei La Valetta. La un moment dat ghidul ni s-a plâns că are probleme să înțeleagă ce vorbesc locuitorii unor sate din insula vecină, la mai puțin de 30 kilometri distanță!

Limba, mijlocul de comunicare cel mai important între două ființe umane, poate fi în același timp un obstacol în calea înțelegerii dintre oameni. De aceea nu trebuie să ne mire apariția limbii esperanto, o încercare a oftalmologului varșovian Dr Ludwig Lejzer Zamenhof de a găsi o soluție problemei din epoca modernă, în care oamenii circulă de-a lungul și de-a latul globului și se lovesc de bariera unor limbi pe care nu le cunosc.

Geniala idee a confratelui polonez urma să rezolve definitiv problema. În toată lumea se preda și se învăța esperanto la toate nivelele și nimeni nu părea să se opună, deși era o limbă artificială, bazată pe rădăcini latine și germanice, folosind o gramatică inspirată de limbile slave și în general o ”găselniță” cam stranie.

Dar s-a întâmplat ceva neașteptat. Cel de al Doilea Război Mondial a adus după sine, pe lângă imensa tragedie umană și marile schimbări geopolitice, un cuceritor aproape unanim acceptat, iar limba lui s-a impus treptat în întreaga lume. Engleza (cea americană și nu cea britanică!) a devenit destul de repede lingua franca, acceptată de mai toate naționalitățile, culturile, profesiunile și domeniile de activitate.

Azi există mai puțin de două milioane de vorbitori de esperanto, pe când engleza a devenit mijlocul de comunicare, unicul mijloc de comunicare, la toate nivelele și aproape în orice loc de pe glob. Iar întâlnirile științifice nu fac excepție. Pe vremuri marile congrese științifice internaționale permiteau prezentarea lucrărilor și conferințelor în 3-4 limbi: engleza, franceza, germana și chiar rusa. Dar în ultimii zeci de ani participanții la manifestări științifice internaționale își prezintă lucrările, se înțeleg și schimbă păreri numai în engleză.

Așa cum spunea un foarte cunoscut coleg de breaslă, italian la origine, azi cu toții vorbim limba științifică mondială, engleza stricată!

Introducerea de mai sus a avut drept scop să mă aducă la povestea pe care doresc să o împărășesc cititorului, cu speranța că mă va ierta pentru banalitatea ei. Am hotărât să o pun pe hârtie pentru că ea reprezintă, în mic, ceea ce se petrece în zilele noastre peste tot în lume.

Acum câteva săptămâni mă aflam la o întâlnire științifică la Chișinău, capitala Republicii Moldova. Conferința oferea unor tineri medici posibilitatea de a prezenta lucrări științifice, unele originale și interesante, altele mai degrabă rezumate din literatură ale unor subiecte importante în meseria noastră comună, totul urmat de premii (acoperirea participării câștigătorilor la un congres internațional). Această manifestare științifică are deja 14 ani, iar eu sunt printre puținii străini care au participat la fiecare ediție.

Dar de data aceasta invitații străini au fost mai numeroși ca deobicei. Pe lângă colegii moldoveni au participat specialiști români, israelieni și ucraineni.

Prezentările tinerilor colegi au avut loc în limba română (sau ”moldovenească”, o reminiscență a regimului sovietic dispărut de aproape 30 ani), iar invitații din străinătate s-au împărțit în câteva categorii. Românii au prezentat în românește (ca și mine de altfel). Ucrainenii au ținut conferințele în rusește, care a rămas limba comună fostelor țări sovietice. Iar israelienii au prezentat conferințe în engleză.

Până aici totul în ordine.

Dar după prelegeri, la așa-zisul program social, s-a dezlănțuit Turnul Babel! Românii vorbeau cu moldovenii românește. Moldovenii vorbeau cu ucrainienii rusește și cu israelienii engleza. Ucrainenii vorbeau între ei ucraineana, iar noi israelienii între noi ebraica.

Unul din israelieni, de origine braziliană, introducea în discuție cuvinte pe care le considera comune tuturor limbilor latine. Iar eu, apelând la ce n-am uitat din învățătura limbii ruse în școala elementară, la liceu și în primii doi ani de studii medicale, treceam uneori pe limba lui Dostoievski, sau mai curând a lui Lenin și Stalin. Din când în când nevoia de moment făcea ca toți să trecem la engleză, fiecare cum putea.

Trei zile la rând am schimbat fraze în toate aceste limbi, cu certitudinea că fiecare din noi pierdea o bună parte din conversație, pentru că nimeni, dar absolut nimeni din cei prezenți nu vorbea toate limbile care se auzeau în micul nostru grup.

Știu, mi se va spune că lucruri de genul acesta se întâmplă peste tot unde se întâlnesc indivizi de proveniență diferită, dar eu nu mă simt lezat, pentru că am declarat de la bun început că povestea mea are un ciudat iz de banalitate.

Ceea ce voiam de fapt să menționez în aceste rânduri este tendința absolut naturală a fiecăruia din noi de a comunica pe limba lui, limba pe care o posedă la nivelul cel mai înalt, care îi permite să se exprime sub forma cea mai exactă și care corespunde propriilor sale gânduri.

Nu știu dacă esperanto ar fi reușit mai bine ca engleza să creeze legături între oameni din țări diferite, din culturi diferite, din religii diferite, și bineînțeles cu o limbă maternă proprie fiecăruia. Dar experiența mea și desigur și a multor altora indică în mod clar că limba lui Walt Whitman, Truman Capote, Mark Twain și Philip Roth rezolvă azi problema înțelegerii dintre oameni la un nivel acceptabil.

Spre deosebire de alte limbi, în care vorbitorul curent disprețuiește pe cei care nu îi vorbesc limba în modul cel mai corect (nu vreau să dau exemple!), posesorul englezei ca limbă maternă e foarte îngăduitor cu ceilalți, care și-au însușit-o pe parcursul vieții pentru a se înțelege cu alții. De fapt cei cu limba maternă engleză ar trebui să fie recunoscători întregii omeniri, ei sunt favorizați de soartă fără a face niciun efort!

În realitatea de zi cu zi fiecare vorbește o engleză ”a lui”, mai mult sau mai puțin corectă, mai mult sau mai puțin bogată, mai mult sau mai puțin fluentă. Până la urmă ne înțelegem între noi și cred că trebuie să fim recunoscător destinului care a făcut ca americanii să domine lumea și în mod natural să înlocuiască limbile ”internaționale” din alte vremuri.

Și să nu uităm că dacă nu erau ei, azi vorbeam cu toții germana.

Gabriel ben Meron