Prin anii cincizeci – șaizeci, o dată pe lună, de obicei duminica, veneau să ne viziteze un bărbat de vreo 30 de ani cu soția lui. Erau din Oradea. Károly Fried, Karcsi bácsi cum îi spuneam și Paula, o femeie deosebit de frumoasă. Îi arătau tatălui meu un respect ca unui părinte, lucru care m-a uimit când i-am cunoscut. La început eram preocupat mai mult de jucăriile pe care mi le aduceau și nu l-am întrebat pe tata care e explicația. Mai târziu, când am avut doisprezece ani, el mi-a povestit.

– Karcsi e ca un fiu al meu.

– Am un frate! am strigat fericit.

– Nu e cu adevărat copilul meu. L-am luat sub tutela mea în lagărul din Buchenwald, când eram prizoneri. La sfârșitul războiului, aflând că părinții lui au fost uciși la Auschwitz, l-am adoptat definitiv. Nu, n-a locuit niciodată cu noi, îi sunt doar părinte spiritual și mi-e drag ca și cum ar fi al meu…

Buchenwald, 19 iunie 1944. La scurt timp după ce tata a sosit în lagăr, după ce i s-a tatuat numărul pe braț, un ofițer l-a întrebat:

– Ce meserie ai?

– Dentist, i-a răspuns tata.

– Câte limbi vorbești? l-a întrebat în continuare SS-istul.

– Cinci, a răspuns tata: maghiara, româna, idiș, germana și franceza.

– De mâine după apel te prezinți la infirmerie.

Sturmbannführerul Böhm, medicul infirmeriei, i-a explicat tatei de la bun început că nu are niciun drept în plus și va fi împușcat pe loc dacă va încerca să-i ajute pe prizoneri cu medicamente fără ordinul lui. De fapt nu avea decât dreptul la o porție de supă în plus.

Károly Fried a sosit la Buchenwald cu ultimul transport de pe teritoriul Ungariei de atunci. Era înalt și bine făcut, cu toate că avea doar șaisprezece ani. A fost trimis la detașamentul de muncă. Tata l-a cunoscut când a venit la infirmerie cu o rană la talpă. Șchiopăta și se temea că gardienii ar putea să-și dea seama că e incapabil de muncă și atunci îl vor ucide. Profitând de buna dispoziție a sturmbannführerului Böhm, tata l-a internat. A rămas la infirmerie două zile. Nu plângea, dar era trist și îngândurat, îi era dor de părinții de care nu știa nimic, doar că au fost duși la Auschwitz. Îi era mereu foame și spunea că simte că îl părăsesc puterile. De atunci tatăl meu a început să-i cedeze porția de supă pe care o primea în plus. Șase zile pe săptămână Károly a primit încă o porție de supă, ceea ce pentru condițiile din lagăr era un supliment important. Porția de duminică a refuzat-o, spunând că nu avea nevoie, nu lucra în acea zi, și a cedat-o lui tata.

Sturmbannführerului îi plăcea mult muzica simfonică, mai ales Bethoven, la fel ca și tatălui meu. Au vorbit mult despre compozitori și interpreți. Pasiunea comună i-a permis tatălui meu să obțină medicamente cu care îi ajuta pe ceilalalți deținuți. A reușit să-i găsească și pentru Károly o slujbă de om de serviciu la infirmerie.

Relația dintre Károly și tata s-a păstrat și după eliberarea din lagăr, Karcsi bácsi devenind un membru al familiei. Înainte de emigrarea lor, Karol mi-a dăruit gamela din care mânca supa în lagăr. Spre marea mea părere de rău ea s-a pierdut în timpul unei schimbări de domiciliu…

Cu timpul am uitat povestea cu supa. Dar nu de mult Andrea Ghiță mi-a reamintit-o într-un e mail în care îmi relata o convorbire cu un prieten al tatălui meu, fost și el deținut la Buchenwald. M-am gândit îndelung dacă să o relatez sau nu. Și totuși, mi-am spus, este o faptă de omenie în timpuri foarte grele, cred că am într-un fel obligația să o împărtășesc semenilor mei.

Andrei Schwartz

11/04/2019.