Mâine este Yom Hashoah

Se vehiculează frecvent ideea că „dacă nu ar fi fost Holocaust nu ar fi existat Statul Israel”, la care și mai frecvent se răspunde cu aserțiunea ”dacă ar fi existat statul Israel nu ar fi fost Holocaust”. În aparență sunt opinii contradictorii, într-o abordare mai profundă însă am putea afirma că ambele afirmații sunt adevărate. Este un principiu acceptat în raționamentele unor mari gânditori evrei că nu întotdeauna trebuie recunoscut un singur adevăr, ci dimpotrivă, pot fi adesea situații în care adevărurile, la prima vedere opuse, nu se exclud. La fel de important este să nu uităm că istoria nu se scrie cu ”dacă”. Holocaustul și statul Israel sunt două realități ale istoriei contemporane şi este foarte important să înțelegem legătura profundă dintre ele.

Cel puțin tot atât de important precum păstrarea  memoriei celor care au pierit în Holocaust, a numelor pe care le-au purtat. Fiecare nume  însemnând o viaţă, o multitudine de gânduri și idei care au pierit împreună cu ea. Odată cu martirii Holocaustului a dispărut o lume de sentimente care de atunci lipsesc din zestrea de valori a omenirii și nu se vor regăsi niciodată.

Holocaust este un cuvânt din limba greacă, fără legătură cu tragedia îndurată de poporul evreu. Printr-o similitudine forțată cu o altă imensă tragedie umană cea  a armenilor uciși bestial de ”junii turci” ai îmbătrânitului Imperiu Otoman, termenul de ”Holocaust” a devenit o denumire comună diferitelor masacre, indubitabil fiecare cu grozăviile și nenorocirile pe care le-au provocat. Termenul în sine, care s-ar traduce ca ”jertfă prin ardere”, sugerează mai mult un sacrificiu păgân sau poate reprezintă cel mult aluzia neinspirată la sacrificiile de animale demult uitate de evrei, de pe vremea Primului Templu, care a fost distrus cu 2600 de ani în urmă. Dar ca orice fapt, bun sau rău, care a intrat în uzul comun este greu de înlăturat, așa și acest termen nefericit și impropriu a devenit  emblematic pentru ”soluția finală” pregătită evreilor de falșii profeți ai cuceririi naziste a lumii. Inclusiv ONU a ”omologat” acest termen, fixând și o dată pentru comemorare, ziua de 27 ianuarie, când trupele Armatei Roșii au eliberat cei aproape 6000 de evrei care mai rămăseseră în viață la Auschwitz, după ce peste un milion fuseseră uciși.

Abia a încetat cel de al Doilea Război Mondial, evreii din Europa își căutau copiii sau soții sau frații sau părinții printre cei șase milioane de morți și alte sute de mii plecați cine știe pe unde. Ei înșiși fugeau, nu știau unde să se îndrepte, bezmetici după suferințe, umilințe și pierderi incredibile. Puțini dintre puținii supraviețuitori s-au întors la casele de unde fuseseră smulşi și apoi aruncați în trenurile lui Eichman cu vagoane pentru vite în care singura amenajare era  sârma ghimpată fixată pe ferestruicile fără geamuri. Ei erau puțini și cei a căror memorie trebuia păstrată, cei pe care trebuia să-i comemoreze potrivit datinilor milenare, erau foarte mulți.

A făcut fiecare cum a putut. În cimitirele din Ardealul de Nord, de unde au fost deportați 160000 de evrei, „au revenit”, cam 25000. Pe pietrele de mormânt ale unora dintre familie care au murit de ”moarte bună” au fost înscrise numele rudelor care au murit de moarte cumplită, în deportare. Unii pe drum, alții în lagăre de muncă forțată sau camerele de gazare.  Dar nimeni nu știa cum și când au murit. Nici unul dintre ei n-a avut parte de o înmormântare. Nimeni nu a spus un kadiș la căpătâiul lor. În cele câteva orașe din Ardealul de Nord în care s-au putut reconstitui comunități viabile unde s-au mai  regăsit rabini ori alți știutori de ”carte evreiască” s-a convenit asupra unor zile de comemorare (Jahrzeit”) de regulă fiind zilele (la unii, potrivit calendarului iudaic) în care au fost deportați evreii din localitatea respectivă (date stabilite destul de inexact, din cauza diferenței de timp dintre momentul concentrării în ghetouri și momentul plecării trenurilor spre Auschwitz).

Deci, cum în perioada de după război au urmat ani foarte tulburi, marcaţi de instalarea regimului comunist în această parte a Europei, de migrarea masivă a populației – inclusiv a evreilor – din  regiunile din estul României, Basarabia și Bucovina – revendicate și ocupate de Rusia Sovietică – nimeni nu a avut liniștea și dedicația necesară pentru a consacra memoria evreilor din Transilvania de Nord. S-au făcut, ce-i drept izolat, în limitele comunităților evreiești mai importante, eforturi meritorii – de cele mai multe ori din resurse proprii – pentru a construi câteva monumente închinate martirilor  evrei deportați. Dar nu am cunoştinţă de vreo instituție a statului, a vreunei autorități locale, să fi mișcat vreun deget în localitățile Transilvaniei de Nord pentru memoria sorţii năprasnice a unei părți importante a evreilor, cetățeni ai respectivei urbe. Nici măcar Rabinatul de la București, ocupat cu luptele pentru putere, și cu imixtiunea organizațiilor procomuniste în treburile comunitare, nu s-a înghesuit să ușureze soarta evreilor ardeleni abia scăpați din iadul concentraționar. 

Monumentul Martirilor Deportaţi din Dej, inaugurat în 1947, prin strădania conducătorului sionist D. Singer.

Mișcarea sionistă a izbucnit ca o flacără vie în toate orașele transilvănene, la fel – poate chiar mai intens – ca în toată România, readucând viața, energia și speranța în rândurile populației evreiești decimate, disperate și înfricoșate după dezastrul fără seamăn care nimicise evreimea din Ardealul de Nord. Însă, după o activitate de doar patru ani, în primăvara anului 1949, această mişcare a fost interzisă de către autorităţile comuniste.

În 15 mai 1948 a fost proclamat statul Israel. Statul evreu care din momentul nașterii sale a trebuit să aibă forța necesară să se lupte cu armatele numeroase și înzestrate ale tuturor statelor arabe vecine, în timp ce soseau neîncetat sute de mii de evrei scăpați din urgia nimicirii cărora trebuia să li se asigure condiții de viață, sănătate și educație, a avut grija să acorde importanța cuvenită memoriei martiriului celor 6 milioane de evrei nimiciţi în Europa, în timpul celui de al Doilea Război Mondial. Prima zi de comemorare a Holocaustului a avut loc în 28 decembrie 1949, în urma deciziei Șef Rabinatului  din Israel care a stabilit ca această comemorare să aibă loc anual în ziua de 10 a lunii Tevet (Asara beTevet). Această zi, care conform calendarului evreiesc   este o zi de doliu și post în amintirea asediului început de Împăratul Nabucodonosor asupra Ierusalimului (în anul 588 î.Hr.), a devenit pentru un timp Ziua de Comemorare (Jahrzeit) a Martirilor Holocaustului. Au fost aduse, din fostul lagăr de concentrare de la Flossenburg, cenușa și osemintele miilor de evrei exterminați acolo. Cenușa și osemintele lor au fost înhumate la Ierusalim. În anul următor, în 1950 ,comemorarea a avut loc într-un cadru mai larg, cu participarea reprezentanților comunităților din Diaspora și a unităților Armatei de Apărare a Israelului. Au fost înhumate sute de Suluri de Tora care fuseseră profanate în Europa, în timpul războiului.

Comemorare la Auschwitz

În anul 1951, subliniind importanța acordată acestei probleme, a fost supusă dezbaterii în Knesset – parlamentul Israelului, stabilirea unei date pentru comemorarea martirilor Holocaustului.  În afara zilei de Asara beTevet, propusă de Rabinat, au mai fost propuse 1 septembrie, ziua în care în anul 1939 a început cel de al Doilea Război Mondial și  14 Nissan ziua în care a început Revolta Ghetoului din Varșovia. Aceasta din urmă nu putea fi acceptată ca o zi de doliu, fiind ajun de 15 Nissan, ziua de început a sărbătorii de Pesach, o zi de bucurie, sărbătoarea eliberării poporului evreu. După  vii dezbateri Knessetul a aprobat ziua de 27 Nissan ca zi dedicată Memoriei Eroilor și Martirilor, (cu 8 zile înainte de 5 Iyar,  Ziua Proclamării Independenței Israelului) subliniind astfel că nici Shoaha, cea mai neagră disperare, nu a împiedicat fiii poporului evreu să lupte pentru libertate chiar cu sacrificiul vieții lor. Un mesaj profund și profetic  din partea parlamentului unui stat tânăr care, în pofida tuturor pericolelor și amenințărilor, este gata să lupte pentru libertate și democrație.                                                                                                                     

Legea pentru ”Ziua Amintirii Dezastrului și Eroismului” (Yom haZikaron laShoah ve haGvura) a fost votată de Kneset și semnată de  către Ben Gurion, pe atunci prim ministrul și Itzhak ben Zvi, președintele statului Israel. Legea Zilei Dezastrului (Yom haShoah) este în vigoare de 60 de ani. Ar fi timpul și cazul, ca un prim gest de unitate reală între Israel – statul  declarat al întregului popor evreu – și Diaspora, ca Yom Hashoa (Ziua Holocaustului) să fie una singură și aceeași pentru toți evreii din lume. Și în fiecare stat al lumii, în fiecare familie evreiască, să ne gândim sau să ne rugăm pentru martiri, dar asta să se întâmple în aceeași zi a fiecărui an de Yom Hashoa, atât în Israel, cât și în Diaspora.

Am avut un mare prieten, un om cu totul deosebit, printre puținii mari ebraiști din România recentă. Se numea Marc Clarian. Poate mai sunt câțiva ”tineri” de vârsta mea care îşi mai amintesc de el. Eu l-am mai amintit cu diferite ocazii în scrieri și în vorbe, dar probabil că amintirea lui s-a șters din spațiul public îngust al micii comunități evreiești din România. Marc Clarian și-a dedicat mulți ani din viață susținerii unei idei frumoase, dar aproape imposibil de pus în practică, din nenumărate motive, pe care, fără îndoială, cei care citesc aceste câteva rânduri le intuiesc. Sugestia lui Marc Clarian era ca să se scrie cea de a șasea carte a Torei: despre Șoah. Chiar așa ar trebui să se numească această carte visată de Marc Clarian. El a părăsit această lume a disputelor în anul 2003. În același an a apărut o carte, mai exact un ”sul de pergament” în formă de carte scrisă de Avigdor Shinan şi editată de doi rabini Masort (Conservativi) intitulată Megilat Hashoah. Textele acestei cărţiar putea constitui o splendidă și înălțătoare liturghie care să fie citită sau ascultată de toți evreii din lume odată pe an, de Yom Hashoah.

În aceste zile se împlinesc 75 de ani de când evreii din Transilvania de Nord au fost obligați de autoritățile maghiare să poarte steaua galbenă. Unii s-au ferit să iasă pe stradă și nu au vrut s-o poarte, alții dimpotrivă au transformat umilința în mândrie și au purtat-o în semn de frondă. Au fost și maghiari creștini care au ieșit pe stradă la braț cu prietenii lor evrei.

Dar după trei săptămâni și cei timizi și cei mândri au fost încărcați în vagoane de vite și trimiși la Auschwitz la moarte.

Tiberiu Roth, 1 mai 2019

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

6 Comments

  • paula craciun commented on May 4, 2019 Reply

    L-am cunoscut cu totul intamplator, si foarte putin, la Viena, pe dl. Marc Clarian.Multumesc pentru ceea ce am aflat despre dansul din acest articol, dar mi-as dori sa aflu mai multe despre acest om foarte erudit. In mod sigur, printre cei care scriu la Baabel, se afla persoane care l-au cunoscut f. bine si ar putea sa scrie lucruri f interesante despre acest om. Sunt convinsa ca si altii se vor bucura de a afla cat mai multe despre viata si activitatea acestui om.

  • Veronica Rozenberg commented on May 3, 2019 Reply

    Dle Roth,

    Am aflat nu putine detalii privind partea formala a hotararilor privind comemorarea zilei Holocaustului.
    Aceasta zi este comemorata in Israel si sub aspectul formal al ceremoniei care se desfasoara in ajun si prin sunetul sirenei, care timp de 2 minute te face sa inmarmuresti pentru o clipa, amintindu-ti cutremurat, de tragedia inca imposibila de a fi exprimata in cuvinte, prin care oameni apropiati sau necunoscuti au trecut in acei ani ai Razboiului al Doilea Mondial. Partea si mai patrunzatoare este insa cea a momentelor evocate de mass media, an de an, parca dezgropand de sub tarana uitarii, noi si noi povesti tragice ale celor disparuti.
    Uitarea trebuie oprita, in ciuda fenomenului natural, din pacate, care se intinde asupra mintilor celor care imbatranesc si cu timpul dispar. Din generatie in generatie, nu este voie sa uitam cele intamplate si care, pot din pacate sa reapara in lumea atat de framantata in care traim.

    • Tibi Roth commented on November 29, 2019 Reply

      multumesc pentru cuvintele dvoastră doamna Veronica

  • Roza Arsene Brumfeld commented on May 3, 2019 Reply

    Va multumim pentru articol. Am
    Am trait Holocaustul prin povestirile tatalui meu, Arthur Maria Arsene( Leibovici).
    Curajul cu care el scria carti precum Iuda, Camaradul Strul, iar mai tarziu , Los, Trenul cu fete, Struma , Preludii, m-a fascinat si am citit si eu la Radio Shalom-Restituiri Literare , cateva schite pe aceasta tema.
    Am trait si mi am educat fiica in respect fata de memoria celor morti nevinovati ai Holocaustului.
    Fie le amintirea binecuvantata celor ucisi pe nedrept.

  • Roza Arsene Brumfeld commented on May 3, 2019 Reply

    Va multumim pentru articol.

  • Andrea Ghiţă commented on May 2, 2019 Reply

    Pentru mine titlul articolului e relevant; “mâine e ziua de comemorare a Holocaustului”. Şi aşa este, cel puţin pentru mine. În fiecare zi îmi aduc aminte de victimele Shoah în diferite contexte şi mereu în sufletul meu sălăşluieşte şi un crâmpei de doliu…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *