Iarăşi despre Holocaust?!

Nu încetez să evoc tragedia Holocaustului, realizând interviuri şi publicând memorii, relatând despre evenimente comemorative, despre cărţi şi simpozioane ştiinţifice. Consider că nu e numai datoria mea de jurnalist, de urmaş al supravieţuitorilor, ci şi de om care-şi poate ridica glasul pentru a împiedica – prin cunoaştere şi conştientizare – repetarea unei atari tragedii în existenţa oricărui popor.

Totuşi, uneori mă cuprinde îndoiala privind impactul şi eficienţa a tot ceea ce fac…

„Never again” spunea primarul Clujului, în urmă cu 5 ani, la inaugurarea Monumentului Memorial al Evreilor Deportaţi din Cluj. Anul acesta, la comemorarea a 75 de ani de la deportarea la Auschwitz a celor peste 18.000 de evrei din Cluj şi împrejurimi, nu mai participa nici un reprezentant al primăriei, consiliului local sau judeţean. Evreii şi-au comemorat martirii, ce treabă avea cu asta conducerea oraşului?! Chiar dacă evreii de azi sunt cetăţenii Clujului şi cei pieriţi în Holocaust erau tot clujeni.

La Cluj se studiază istoria Holocaustului la Universitatea Babeş-Bolyai (prin activitatea Institutului de Studii de Holocaust şi Genocid), se predă la câteva licee, este prezentă pe agenda organizaţiilor nonguvernamentale şi, nu în ultimul rând, a comunităţii evreieşti.

Unii sunt de părere că se vorbeşte prea mult despre Holocaust, că ar plictisi şi, chiar,  deranja… Ba există şi voci evreieşti care spun că ar trebui să prezentăm, mai degrabă, contribuţia evreilor la economia şi cultura ţării, să arătăm ceea ce au lăsat în urma lor.  Ca şi cum noi, evreii, am fi stânjeniţi să le reamintim de Holocaust urmaşilor celor care au fost complici sau au asistat pasiv la săvârşirea crimelor! Şi totuşi, uneori îţi trebuie curaj să fii catalizatorul confruntării cu trecutul…

De curând am vizionat un film apărut recent în spaţiul public: Masacrul de acasă http:// https://www.youtube.com/watch?v=8qsGtsni20g , realizat de fraţii Brega.

După 78 de ani, un reporter curajos (de la Curaj TV) descinde în mijlocul ţăranilor din comuna Pepeni (Republica Moldova) pentru a-i întreba ce ştiu despre evreii care au trăit aici – peste trei sute de suflete care au pierit în masacrul din vara anului 1941. În scurt timp se dovedeşte că nici măcar sătenii cu tâmple argintii nu ştiu nimic despre „jidani” şi nici nu-i interesează istoria lor, pentru că s-au născut după război şi după dispariţia „jidanilor sau cum le-o fi zicând acum”. Ba chiar îl agresează verbal pe cel ce îndrăzneşte să aducă vorba despre subiect: „Ştim noi al cui fecior eşti şi ce pui la cale!”. În final, interlocutorii conchid că da, “jidanii” au fost ucişi, dar aşa erau vremurile, că lumea era obligată să se supună ordinelor şi că dacă ar fi să se repete situaţia, “apăi…nu se ştie ce ar face oamenii dacă ar fi forţaţi de autorităţi”.

Povestea se reconstituie sinuos din crâmpeiele de amintiri ale sătenilor vârstnici,  majoritatea pe atunci adolescenţi care au fost martori sau au aflat de la alţii despre crimele şi jafurile petrecute. Mai toţi găsesc explicaţii şi circumstanţe atenuante pentru complicitatea consătenilor lor din acele vremuri.  

Totuşi, locuitorii din Pepeni participă la adunarea comemorativă de la monumentul ridicat în memoria victimelor (cu mulţi ani în urmă). Primarul prezintă (cu o oarecare reticenţă) scuze faţă de membrii comunităţii evreieşti. La reuniunea din sala festivă, un profesor bătrân povesteşte despre masacrul din vara lui 1941 şi un grup de elevi dă glas unui montaj inspirat din evenimentele tragice de atunci. O notabilitate locală constată cu nedumerire că astfel de orori s-au putut petrece în satul lor, locuit de „moldoveni paşnici, muncitori şi primitori”… De fapt, cine mai ştie că în comuna Pepeni (Republica Moldova) au trăit evrei? Nici un exponat din colecţia muzeală locală nu pomeneşte de ei…

Pe tot parcursul anului 2018 am lucrat la traducerea în limba română a Enciclopediei geografice a Holocaustului din Transilvania de Nord care conţine informaţii despre istoria evreilor din oraşele, comunele, satele şi cătunele acestei părţi de Ardeal, despre persecuţiile şi masacrele la care au fost supuşi, despre actul final – deportarea lor la Auschwitz.  Versiunea română a acestei lucrări de amploare, realizate sub coordonarea regretatului istoric american Randolph Braham (1922-2019) şi sub redacţia profesorului şi publicistului Zoltán Tibori Szabó, va constitui un instrument de maximă importanţă pentru toţi cei – sperăm cât mai mulţi – care  vor dori să studieze şi să predea istoria Holocaustului, la noi, în România. În timpul traducerii am aflat că în aproape toate localităţile din Transilvania de Nord au trăit evrei şi majoritatea lor covârşitoare a pierit în Holocaust. În vatra celor mai multe sate transilvănene sunt ridicate monumente întru cinstirea memoriei eroilor localnici care şi-au jertfit viaţa pe front, cu arma în mână. La aceste obeliscuri se organizează adunări solemne, se depun flori, se rostesc discursuri patriotice.  În multe sate, singurele însemne ale existenţei locuitorilor evrei sunt vechile cimitire din care lipsesc cei pieriţi în Holocaust, ucişi în timpul războiului nu pentru că ar fi fost inamici înarmaţi, ci pentru că erau evrei…Cum altfel se poate afla despre existenţa şi tragedia lor, decât vorbind despre Holocaust ?!  De aceea nu trebuie să contenim să consemnăm şi să publicăm mărturii, să scoatem la lumină fapte şi întâmplări din acele vremuri şi să le împărtăşim publicului de astăzi, dar – în acelaşi timp – să avem în vedere şi riscul saturării, un fenomen despre care am scris, cu câţiva ani în urmă, în articolul „Îmi iese genocidul pe nas” https://baabel.ro/2013/04/andrea-ghita-imi-iese-genocidul-pe-nas/.

Marea provocare este să găsim modul optim de abordare  a acestui subiect pentru a educa şi sensibiliza cât mai mulţi oameni, în speranţa că ei vor stârpi germenii unui viitor genocid, în istoria oricărui popor.

Andrea Ghiţă

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

5 Comments

  • Ivan G Klein commented on July 19, 2019 Reply

    “ Totuşi, uneori mă cuprinde îndoiala privind impactul şi eficienţa a tot ceea ce fac…”Chiar în situația dvs. ,că acționați la o chemare interioară , e necesară o continuă reevaluare și chiar dacă nu e altcineva în domeniu care acționează în aceeași direcție .Eficiența asupra a ceeace faceți trebuie raportată în primul rînd la impactul asupra conaționalilor celor care au suferit , iar abia mai apoi asupra conaționalilor celor vinovați de acele suferințe .

  • Irina Airinei commented on July 19, 2019 Reply

    Excelent articol! Bine documentat și impresionant!

  • Eva Grosz commented on July 18, 2019 Reply

    Excelent număr al revistei Baabel ! Un articol mai interesant ca altul ! Felicitări!

  • Eva Grosz commented on July 18, 2019 Reply

    Celor puțini care țin flacăra holocaustului vie li se datorează educarea noilor generații de a recunoaște părțile întunecate ale istoriei evreilor și ale istoriei în general..

  • Tiberiu Ezri commented on July 18, 2019 Reply

    Pentru noi, “flacăra” Holocaustului va rămâne eternă, nestinsă. Nouă nu ne pasă dacă este sau nu un subiect saturat. Credem că modul de continuare a prezentării Holocaustului generației tinere este de a-i zgudui cu istorii șocante ca cele întâmplate la Pepeni. Șansele sunt mici de a-i convinge pe cei în vârstă, parte din ei colaboratori la crime. Însă generația tânără trebuie informată tot timpul pentru a nu repeta greșelile bunicilor.
    Din orașul meu de baștină, Marghita, unde evreii înainte de Holocaust reprezentau mai mult de o treime din populație, toți au fost deportați și puțini au supraviețuit. Situația actuală la Marghita este că generația tânără nu știe că au existat acolo evrei fiindcă nimic nu amintește de ei, în afara cimitirului evreiesc plin de mărăcini și buruieni. Sinagoga a fost literalmente dărâmată în anii ’80. Nimic nu amintește de evreii Marghitei care au contribuit mult la dezvoltarea orașului (comunei de altădată). De vină sunt nu numai autoritățile locale, ci și conducătorii comunității evreiești din Oradea care nu au catadicsit să facă nimic în memoria evreimii din Marghita, pe când la Oradea s-au făcut multe în aceasta direcție.
    În urma cu vreo doi ani am luat inițiativa împreună cu prietenul meu din copilărie, locuitori al Marghitei, Ing. Zsemlye Oscar, un om deosebit, de a crea o tablă comemorativă în memoria evreilor din Marghita. Oscar a apelat la ajutorul conducerii comunității din Oradea care continuă sa fie indiferentă…
    Poate vom reuși s-o facem cu ajutorul autorităților locale.
    Nu este vorba de problema financiară, ci de prea multe formalități.

    Elisheva și Tiberiu Ezri

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *