Pro și anti…sionism

Odată cu trecerea timpului, în vâltoarea din ce în ce mai confuză a fenomenelor naturale și sub amenințarea din ce în ce mai pronunțată a unor posibile conflicte majore între armatele din ce în ce mai înzestrate cu tehnologii și tehnici din ce în ce mai sofisticate, ale puterilor lumii, ne-am fi așteptat ca vechile amenințări precum terorismul, problema palestiniană, antisemitismul cu ramura mai tânără antisionismul, să fi pierdut din amplitudine. Dar spre stupoarea noastră, vechile amenințări continuă să ia amploare în pofida noilor amenințări mult mai periculoase și imprevizibile. Antisemitismul în creștere a determinat măsuri excepționale luate de guvernele responsabile pentru a stăvili potențialele consecințe grave. Nu este vorba doar de disconfortul pe care un mediu care încurajează manifestările antisemite l-ar putea genera puținilor evrei care au rămas risipiţi în Europa, ci mai ales de efectul destabilizator pe care l-ar putea produce democrațiilor mai mult sau mai puțin consolidate. Dacă până acum combaterea antisemitismului a rămas în mare măsură în sarcina unor organizații evreiești, cu capacitate limitată de acțiune efectivă, se pare că unele guverne, printre care și cel al României, urmând o inițiativă a guvernului Statelor Unite, au creat câte un departament interministerial  în frunte cu un emisar al guvernului (”envoy”) dedicat prevenirii și combaterii antisemitismului sub orice formă s-ar manifesta.  Una din formele cele mai perfide este antisionismul. 

Antisionismul, cu alte cuvinte condamnarea sionismului ca o mișcare și o ideologie ”rasistă” nu este un fenomen nou. Dimpotrivă, sionismul a fost declarat de ONU (Rezoluția 3379 din anul 1975) ca o formă de rasism și discriminare rasială!! Foarte multă lume a apreciat (atunci) că această rezoluție a ONU a fost revoltătoare. Reprezentantul SUA a vorbit mult și convingător despre evreii care  au devenit de două milenii europeni și de atunci până în zilele noastre, cu scurte și binevenite întreruperi, au fost ostracizați, persecutați, excluși din societatea dominantă. Sionismul ”condamnat” în 1975 a fost răspunsul unei părți însemnate a poporului evreu – din Europa – la  secolele de  discriminări rasiale la care a fost supus în cele mai multe țări ale Europei.

Cum a început

Este cunoscută în linii mari istoria mișcării sioniste moderne, al cărei întemeietor și părinte este unanim considerat și recunoscut Theodor  Herzl, și al cărei an de naștere este considerat 1897, anul în care a avut loc Primul Congres Sionist la Basel.

Theodor Herzl la Congresul de la Basel

Mai puțin cunoscute sunt inițiativele, preocupările, scrierile și mai ales mișcările ”protosioniste” care au premers Congresului de la Basel. Este o istorie bogată în idei și evenimente, unele din ele fiind legate și de evreii din România. Cel mai important prin amploare și consecințe a fost ”congresul ” de la Focșani la care au participat 56 de delegați  ai evreilor din 29 de localități, mai ales din Moldova, unde funcționau deja nuclee ale organizației ”Hoveve Țion” (Iubitorii Sionului). ”Congresul” de la Focșani a dat un impuls unanim și organizat pentru ”sionismul practic” în care ”haluții” (pionerii sioniști”) din orășelul moldovenesc Moinești au avut un rol foarte important. Cei 228 de haluți s-au îmbarcat la câteva luni după ”congresul” care a avut loc în ultimele zile ale anului 1881 și au ajuns în Palestina pe atunci sub autoritate otomană, spre mijlocul anului 1882. Au întemeiat primele așezări agricole în Roș Pina și în Zichron Iaacov. În aceeași perioadă au sosit și ”haluți” din Rusia, Polonia şi Bulgaria care au întemeiat așezări agricole similare care au devenit localități și orașe cunoscute azi ca Petach Tikva, Rișon LeȚion, Nes Ționa. Această Primă Alia, a fost determinată de mai mulți factori. Persecuțiile neîncetate care au culminat cu pogromurile din Rusia și toate țările pe care le stăpânea, conjugată cu ”auto-emanciparea”, ideea promovată de Leon Pinsker,  Smolenski și alți intelectuali evrei ai timpului. Revoluția franceză și iluminismul care a promulgat ”libertatea, fraternitatea, egalitatea” a schimbat fundamental structura social-politică a Europei (și nu numai), dând naştere și  ”iluminismului” evreiesc un curent care poartă denumirea de ”haskala”. Termenul are semnificații multiple, precum educație, cunoaștere, învățare, înțelepciune. Intelectualii evrei ai timpului, între care mulți rabini (cuvântul înseamnă ”învățător”) au înțeles că ieșirea evreilor din ghetouri și transformarea lor în cetățeni cu drepturi egale ai țărilor în care trăiesc înseamnă o imensă oportunitate pentru fiecare evreu, dar – în același timp – şi o amenințare la existența poporului evreu ca o entitate distinctă. Principala forță care menținea coeziunea poporului evreu, fără o patrie suverană, a poporului care putea fi supus oricăror prejudicii, inclusiv privarea de drepturi și proprietăți, care putea fi izgonit fără a avea posibilitatea şi resursele să se apere era credinţa; credinţa în adevărul și puterea Legii lor de origine divină. Garantul respectării cu strictețe a tuturor prevederilor Legii (TORA, Talmudul și toate scrierile complementare) era educația. Un sistem riguros elaborat și obligatoriu (în diferite grade) pentru toți bărbații evrei. Ieșirea din ghetou și accesul liber la învățământul laic (neevreiesc) implica pericolul slăbirii  puternicei coeziuni care a constituit garanția perenității poporului evreu, în ciuda tuturor vicisitudinilor cărora acest popor fără patrie, dar cu o nestrămutată credință în Dumnezeul Unic, le-a rezistat.

Promotorii  curentului  ”iluminist-liberal”  Haskala (numiți ”maskilim”) erau adepții cooperării interconfesionale, fiind conștienți de imensul rău provocat de războaiele religioase purtate în decursul veacurilor, dar în același timp întrevedeau riscurile pierderii identității evreiești prin asimilare. Era nevoie de promovarea altor valori și simboluri comune care să asigure supraviețuirea poporului evreu depozitarul de mii de ani al atâtor acumulări etice și morale. Aceste valori au devenit limba sfântă (limba ebraică ) și țara sfântă (Ereț Israel)

Un pas spre modernitate

Prin această nouă paradigmă, ”Haskala” a înlesnit și încurajat educația laică a tineretului evreu proaspăt ieșit din limitările ghetoului medieval,   familiarizat cu practicarea învățăturii, a dobândit rezultate excelente în toate domeniile de activitate care presupuneau un studiu riguros și îndelungat. După un timp istoric foarte scurt, evreii au devenit o prezență semnificativă și performantă în numeroase profesii intelectuale, dar și în lumea financiară. Pentru evreii din Europa, Secolul al XIX-lea a rămas în istorie ca un secol de succese și realizări impresionante în toate domeniile științei, artei, industriei, finanțelor, mărturie fiind excepționalele lor opere. Marile orașe ale Europei păstrează și acum multe din podoabele lor arhitecturale datorate evreilor. Printre ele un număr impresionant de sinagogi splendide. 

Grand Synagogue Paris

Dar tot în secolul al XIX-lea, odată cu ”Haskala” și cu ”Iubitorii Sionului”, s-a manifestat în forma sa modernă și virulentă noul val de antisemitism, poate și reanimat de succesele evreiești. Fără îndoială că unele inovații în materie, precum ”numerus clausus” au fost determinate de ele în mod direct. Antisemitismul sub forma antică de ”antiiudaism” practicat vehement de Împărații Romei și continuat de cei ai Bizanțului (mai ales după creștinare) a ajuns spre sfârșitul Evului Mediu la un apogeu prin predicile lui Martin Luther (culminând prin cartea lui ”Evreii și minciunile lor”). Antisemitismul  nu  și-a dobândit decât denumirea în secolul XIX ”nașul” fiind un jurnalist german (Wilhelm Marr), precum și componenta sa rasială, inventată de un scriitor francez (Arthur de Gobineau), care a descoperit că evreii constituie o rasă distinctă și inferioară celorlalte ”rase” din care fac parte națiunile Europei. ”Opera ” lui Gobineau a fost tradusă în germană de Alfred Rosenberg acolitul și teoreticianul rasist a lui Hitler. 

Etichete

Trebuie să fii total ignorant ca să nu mai zic, lipsit de simțul umorului, ca să etichetezi  ca rasist, sionismul, o mișcare profund evreiască, născută din disperarea acumulată timp de două milenii de un popor pedepsit pentru vina că a crezut în misiunea sa de a păstra Legea scrisă după porunci divine. Cu toate acestea ONU a votat (cu majoritate zdrobitoare) o astfel de rezoluție (chiar dacă a revocat-o, constrâns de împrejurările politice, după 16 ani!) la celebrele conferințe ”antirasiste” de la Durban și Geneva, sionismul a fost terfelit și etichetat în fel și chip. Nu-i vorbă că și în România se mai găsesc hulitori fervenți ai sionismului. Scuza obișnuită a acestor detractori este că ei nu au nimic cu evreii, nu sunt antisemiți, ci doar… antisioniști. Adică refuză dreptul unui popor la autodeterminare și suveranitate în propria lui țară, care nu a dobândit-o prin cucerire (cum au devenit state naționale majoritatea statelor lumii) ci prin hotărârea unicului for internațional recunoscut și îndreptățit s-o facă și anume ONU (în 29 noiembrie 1947). Toate celelalte evenimente petrecute în cei aproape 72 de ani care au trecut de atunci au fost rezultatul refuzului arab de a accepta cu bună credință această hotărâre a Națiunilor Unite.

Împreună

Nu numai sioniștii evrei, al căror efort admirabil de peste 150 de ani, în diferite forme de organizare, în diferite țări ale lumii, au făcut posibilă realizarea acestei înfăptuiri nemaiîntâlnite în istoria scrisă a omenirii, reîntoarcerea unui popor izgonit și târât în sclavie la două mii de ani după ce țara sa a fost ocupată și prădată de cel mai puternic imperiu al timpului! Nu numai sioniștii evrei au făcut posibil să se construiască și să se dezvolte în 70 de ani – aproape din nimic – un stat modern care ocupă un loc de frunte printre statele lumii moderne cu are o suprafață cam cât trei județe din România. Nu numai sioniștii evrei au făcut posibil ca acest mic stat care se numește Israel (înseamnă în ebraică ”A triumfa cu Dumnezeu” )  agresat de mai multe ori de  state mai mari, coaliții și alianțe arabe, să reușească să învingă de fiecare dată.

Au fost ajutați susținuți de (aproape) toți evreii din lume, chiar cei care se declară sau se consideră din diverse motive nesioniști. Au fost susținuți și ajutați de foarte mulți oameni de bine, neevrei din lumea întreagă  care simpatizau cu ”David” în lupta lui cu ”Goliath”, pentru ca să-și apere credința și ”neamul”. Și au dobândit aliați de nădejde și foarte puternici care au devenit  ”sioniștii” creștini.

Creștinii sioniști

Puritani

Istoria fascinantă a ”sionismului creștin” începe să se contureze prin secolul XVI-XVII, odată cu apariția puritanilor în sânul Bisericii protestante din Anglia și mai ales odată cu emigrarea multor puritani în Noua Anglie. Crezul lor în a doua venire a lui Isus pe pământ presupunea reîntoarcerea evreilor din răspândire, restaurarea și înflorirea patriei evreilor în Țara Sfântă, urmată de reclădirea Templului de la Ierusalim.  Această convingere a însoțit diferitele denominațiuni creștine protestante care, din motive total diferite de cele ale sioniștilor evrei, susțineau prin diverse căi și mijloace ideea reîntemeierii unui stat (regat) evreu pe anticul pământ al Iudeei. Unii nutreau în secret sau explicit și speranța convertirii evreilor la creștinism. De altfel această tendință nu era cu totul absentă nici în cercurile evreilor ”asimilanți”.

 În secolul al XIX-lea, Marea Britanie  ajunsese o mare putere colonială. Imperiul Otoman, deși  în declin, amenința securitatea legăturilor cu cea mai mare colonie engleză, India, spre care se ajungea prin Canalul Suez. Slăbiciunea Otomanilor a îndemnat politicienii britanici să caute soluții pentru securizarea zonei. Având în vedere că mulți dintre politicienii la putere erau protestanți puritani, s-au gândit să îmbine mai multe interese, sprijinind înființarea unui Stat Evreiesc pe teritoriul Siriei Mari (din care făcea parte și Palestina). Trebuie să remarcăm că pe teritoriul care purta atunci numele Palestina (rămas de la romani) și pe care locuiesc azi în jur de 15 milioane de oameni, la mijlocul secolului al XIX-lea trăiau cam 300 de mii de suflete. Deci o țară aproape pustie care își aștepta viitorii cetățeni s-o reînvie și s-o facă să reînflorească, să facă din nou să ”curgă lapte și miere”.  Prin urmare, deoarece ”palestinienii” lipseau ”de pe teren” britanicii au trecut la treabă. Lordul Shaftesbury, care era (nu întâmplator) președintele ”Societății pentru promovarea creștinismului printre evrei” a devenit primul consul britanic în Ierusalim, în anul 1838.

Doar doi ani după această numire, guvernul britanic a dat un comunicat oficial prin care confirmă că ia în considerare ”restaurarea unui Stat Evreiesc” în Palestina. Numeroși englezi de seamă au susținut acest punct de vedere, printre ei Alexander Keith care a publicat un raport pozitiv după ce a vizitat zona, inclusiv Gaza, și William Hechler un prelat englez de origine germană devenit mai târziu prieten apropiat și ajutor diplomatic al lui Theodor Herzl. 

Lordul Balfour şi Declaraţia

Declarația Balfour, cel mai important document care a consacrat decizia politică de întemeiere în prima fază a unui Cămin Național Evreiesc în Palestina, a fost opera unor politicieni englezi cu convingeri de ”sioniști” creștini. Marele Salt care a dus la evoluția spectaculoasă a „sionismului” creștin în Statele Unite a fost inițiativa sioniștilor evrei americani de a înființa două organizații  creștine ”sioniste” de lobby cu puternice influențe în politica americană. Una dintre figurile proeminente ale atașamentului față de poporul evreu și statul Israel a fost Martin Luther King jr. Guvernul israelian a sprijinit oficial deschiderea la Ierusalim a unei  Ambasade Internaționale Creștine.

Am subliniat faptul că între sionismul evreu și „sionismul” creștin este o identitate de scop. Susținerea statului evreu și întoarcerea evreilor în Israel, dar este o diferență acută de motive, care însă nu afectează relațiile prietenești dintre ele. Sunt însă mulți creștini care împărtășesc cu sioniștii evrei și scopul și motivele. Foarte mulți dintre acești sioniști creștini (fără ghilimele) au fost întotdeauna prezenți în momentele de criză prin care a trecut statul Israel (și din păcate nu au fost puține!). În timpul Războiului de Independență, când Israel abia devenit stat independent a fost agresat de cinci armate arabe superioare numeric și ca dotare, i-a venit în ajutor o organizație constituită ”ad-hoc” care s-a denumit ” MACHAL” (acronimul titlului ebraic ”Mitnadvei Huț laAreț” în traducere ”Voluntari de peste hotare”) și era formată din 4000 de luptători voluntari,  antrenați, în majoritate creștini dar cu adevărat sioniști) 

Un mare sionist creștin

Unul dintre ei, Tom Derek Bowden, și-a încheiat ”serviciul” pe pământ cu două săptămâni în urmă la vârsta de 90 de ani. O viață lungă, generoasă și aproape în întregime dedicată poporului evreu și Statului său Israel

Tom Derek Bowden

Și-a început cariera militară la vârsta de 17 ani, fiind recrutat în 1938 pentru cavaleria armatei Majestății Sale Britanice,  servind în Palestina aflată sub mandat britanic. Comandantul lui era Orde Wingate, un alt ofițer englez, mare sionist și prieten devotat al evreilor.  La izbucnirea celui de al Doilea Război Mondial a fost trimis pe frontul din Liban, unde a luptat împreună cu sergentul lui, Moshe Dayan, împotriva trupelor franceze ale  Republicii de la Vichy. Acolo a fost grav rănit, iar camaradul lui, Dayan, a pierdut un ochi. După refacere și căsătoria cu Hana Appel, o frumoasă kibuțnică, a fost parașutat ca voluntar în celebra bătălie de la Arnhem, unde a fost luat prizonier de nemți. Găsind asupra lui o scrisoare de la Hanna Appel, nemții au fost convinși că e evreu și l-au internat în lagărul de la Bergen-Belsen.

Tom Derek Bowden de vorbă cu Ben Gurion

După eliberare a plecat în Iugoslavia ca instructor de parașutism în armata lui Tito. S-a întors clandestin în Palestina, și-a luat numele de David Appel și s-a înrolat în HAGANA, armata clandestină care avea să devină Armata de Apărare a Statului Israel. A luptat în Războiul de Independență și la terminarea războiului a fost însărcinat de comandantul de Stat Major al armatei, Chaim Laskov, să înființeze și să antreneze Brigada de Parașutiști devenită celebră.

Un brav și adevărat sionist. Creștin.

Tiberiu Roth, 17 iulie 2019

11 Comments

  • Ivan G Klein commented on July 23, 2019 Reply

    Cifra de 4000 luptători MACHAL menționată în articol m-a făcut să caut altă cifră – numărul luptătorilor din foțele israeliene era de 88000 la sfîrșitul anului 1948 . Despre unii luptători MACHAL am citit / văzut youtube că veneau cu o serioasă pregătire & experiență militară . Nu minimalizez experiența unor luptători autohtoni dar cum îmi povestea cineva : „ ne-a adus din Cipru și încă pe țărm mi-au pus o pușcă în mînă . „

  • Asher Shafrir commented on July 21, 2019 Reply

    Stimatul meu prieten Tibi,
    Este corect că „Căpitanul Appel” cum este cunoscut în Israel a înființat prima școală de parașutiști a armatei israeliene, dar nu a avut nici un post în trupele de luptă, care până în 1956 (când au sărit la Mitle în Sinai în frunte cu Rafael Eitan) nu au sărit nici o dată în misiune de război. Poate nu m-am exprimat corect.

    Și o remarcă despre „creștini sionoști”. În Israel ei sunt numiți exclusiv „creștini care iubesc Israelul”, noțrim ohavei Israel.

  • Irina Airinei commented on July 19, 2019 Reply

    Un articol scris cu rafinamentul și stilul specific marca Tiberiu Roth. Ancorat ca un pod în realitatea de aici și în cea israeliana
    Cu considerații prețioase.

  • Ivan G Klein commented on July 19, 2019 Reply

    Articol interesant prin generalități și detalii .

  • Andrea Ghiţă commented on July 19, 2019 Reply

    Subiectul “sioniştilor” creştini e foarte interesant şi puţin cunoscut.. Am cunoscut şi eu câteva persoane inimoase care în anii 1990 veneau cu ajutoare la comunitatea evreilor din Cluj şi ne îndemnau cu ardoare să emigrăm. Nu ştiu dacă prin asta doreau să grăbească sosirea mântuitorului sau să ne vadă plecaţi din lumea creştină. E un subiect care ar merita un articol de sine stătător, cu atât mai mult cu cât aceşti sionişti influenţează – din câte ştiu – şi politica pro-Israel a actualului preşedinte SUA.

    • Tibi Roth commented on July 19, 2019 Reply

      Sunt de acord că subiectul este interesant, cred chiar foarte important în contextul politic actual dar și în legătură cu apariția unor ”secte” neo protestante , evanghelice, inclusiv a diferitelor grupuri de ”evrei” sau creștini care se declară ”mesianici” Cred că e bine să cunoaștem mai în profunzime lucrurile și să ne exprimăm opiniile.

  • Asher Shafrir commented on July 18, 2019 Reply

    Îmi pare rău, dar simt nevoia să corectez o eroare care a căzut la sfârșit. Haiim Laskov a fost numit Ramatcal (șeful statului major) în anul 1958, zece ani după înființarea brigăzii de parașutoști.
    Ea a fost înființată în Septembrie 1948. Primul comandant a fost Yoel Palgi, din parașutiștii celui de al doilea război mondial. În Mai 1949 unitatea a fost desființată și timp scurt după aceea a fost iar deschisă în frunte cu Yehuda Harari care a înființat și batalionul 890 care există și astăzi la Tel Nof. El a condus 4 ani până în 1954 când Ariel Șaron a fost numit comandant și a înființat renumita unitate 101.

    • Tibi Roth commented on July 19, 2019 Reply

      Referitor la comentariul distinsului și eruditului meu prieten Asher Shafrir
      1) Mulțumesc pentru orice completare la ceea ce încerc să scriu, n-am pretenția că le știu pe toate:)
      2) corectarea este binevenită chiar dacă nu e relevantă pentru conținutul de idei cuprinse în articol.
      3) Din sursele pe care le-am consultat (Wikipedia) am preluat informația că Chaim Laskov a luptat impreună cu Tom Derek Bowden,la Latrun în Războiul de independență,S-au cunoscut în lupte,
      4)Laskov a fost numit în 1951 comandantul Forței Aeriene Israeliene. În această calitate l-a solictat pe Tom să preia răsunderea antrenării Brigadei de Parașutiști,î ntrucât avea o expertiză în acest domeniu. Și corect a precizat dl Shafrir că Laskov a fost numit Șef de Stat Major în 1958. Dar asta nu afectează cu nimic esența mesajului cuprins în articol.

  • GBM commented on July 18, 2019 Reply

    Toata tarasenia consta in faptul ca azi nu mai e la moda sa fii antisemit, asa ca antisemitismul se ascunde sub masca antisionismului.
    Dupa parerea mea aceasta e directia in care trebuie sa se indrepte propaganda israeliana
    GBM

  • Eva Grosz commented on July 18, 2019 Reply

    Foarte interesant și aduce mult optimism ,prin faptul că poporul evreu a fost ajutat nu de puține ori de alte etnii .Chiar în timpuri de răscruce. Mulțumim !

  • Tiberiu Ezri commented on July 18, 2019 Reply

    Un articol foarte interesant si important pentru noi care stiam putin despre crestinii zionisti.
    Stiam numai de milioanele de evanghelisti americani, sprijinitori ai statului Israel.

    Multumim!

    Elisheva si Tiberiu Ezri

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *