Astăzi am fost la rugăciunea de dimineață, la sinagoga mică din Templul Coral din București. Am mers devreme,  împreună cu fratele și fiul meu, pentru că aveam programată comemorarea după tata și mama, Otto și Lolita Adler, bunicii fiului meu Victor Marcusohn, care este nelipsit la aceste comemorări, indiferent ale cărui membru plecat din familie ar fi ele. El rămâne moștenitorul și păstrătorul obiceiurilor noastre evreiești. Pentru mine, comemorarea (Iarțait) are un impact emoțional special și este prilej de aduceri aminte, îmi liniștește sufletul și îmi dă voie să călătoresc cu gândul printr-un fel de  culoar al timpului propriei vieți. Mă întorc în timp, în diverse momente și pare că se pot înfiripa dialoguri peste ani cu cei dragi. Această stare aduce răspunsuri care probabil că există în noi, dar care ies la suprafață în anumite împrejurări și într-un cadru potrivit. Uneori am răgazul să rămân mai mult în această zonă atemporală, alteori însă, viața cu activitățile ei curente mă face să revin rapid la treburile cotidiene. De această dată, am decis să las timpul să mă învăluie ceva mai mult în aduceri aminte. Aceste ocazii nu îmi par triste, ci îmi redau un fel de liniște specială, caldă și protectoare, de împăcare cu mine, cu noi, cei care suntem aici. Comemorările sunt în primul rând întru aducerea aminte și respectul nemuritor pentru cei plecați undeva departe, poate în stele, acolo unde timpul se măsoară după alte unități, dar în mare măsură ele aduc alinare celor rămași pe pământ.

Comemorarea anuală a morților se numește ”Iarțait”. Se pronunță și în alte feluri, dar am luat forma găsită ca urmare a unei explicații în limba română, pe care am găsit-o în cartea ”Memoria cimitirelor evreiești”, publicată  în anul 2007, de Federaţia Comunităţilor Evreiești din România și editată cu sprijinul Ministerului Culturii și Cultelor. Din această carte, de la pagina 89[1], preiau aici sensul acestei explicații, care spune că ”Iarțait este moment al (împlinirii) anului“ (în idiş); aniversare a morţii unei rude sau a unei persoane apropiate, după care avem obligaţia să ţinem doliu. Data comemorativă se stabileşte după calendarul ebraic. Obiceiurile rânduite și asociate comemorării au fost stabilite iniţial de către evreii aşchenazi din Germania, în secolul al XV-lea şi s-au extins apoi la restul lumii evreieşti. Ele se întemeiază în special pe credinţa că a spune Kadiş (rugăciunea morților) la fiecare comemorare anuală, adică la iarţait, permite „înălţarea sufletului defunct“ până la înaltele sfere ale nemuririi şi odihnei. Aș vrea să nu intru acum în toate aceste detalii, pe care le găsiți dacă dați click pe link din nota de subsol, pentru că aș vrea să rămân în spiritul a ceea ce vreau să exprim cu caracter personal prin aceste rânduri.

În obiceiurile rânduite la evrei, rugăciunile pot avea loc doar dacă sunt adunați cel puțin 10 bărbați evrei. Acest număr se numește ”minian”. Mai multe despre minian veți găsi într-un articol tot din Baabel, scris de domnul Tiberiu Roth[2] și veți înțelege mai bine. Eu m-am referit doar la minian în contextul propriilor mele amintiri despre comemorări.

Spuneam că am ajuns mai devreme la sinagogă, era înainte de ora 8 și încă răcoare. Au început să se adune cei care urmau să se roage în acea dimineață. A fost aleasă ziua de luni, pentru că se scoate Tora, ori și acest fapt este de însemnătate, pentru cu urmașii bărbați ai defuncților ”se scot” la Tora și au ocazia să rostească rugăciunea, dar aici este o altă poveste, pentru altădată. Să rămânem în dimineața comemorării părinților noștri. Curând am auzit șoptindu-se ”Avem”, atunci am înțeles că ”avem minian”, deci ne putem ruga! Cu siguranță că asta se întâmplă în fiecare dimineață, dar eu nu merg atât de des încât să simt întreaga încărcătură a semnalului de început al rugăciunii, acest ”Avem” și prin urmare putem începe să ne rugăm. Am simțit bucurie pentru că jumătate din cei prezenți erau tineri, ori asta este parte a minunii care ne păstrează identitatea. În această zi am fost singura femeie venită la rugăciune și am stat cuminte în partea rezervată nouă, femeilor. Întotdeauna port capul acoperit în sinagogă și în cimitir, de fapt oricând se rostește o rugăciune. În această dimineață am simțit puterea și căldura rugăciunilor și le port recunoștință acestor oameni pentru această dimineață de reculegere care mi-a făcut atât de bine!

Ar fi multe de povestit despre aceste comemorări în familia mea. Îmi amintesc că eram prin clasa a doua când a murit bunicul meu matern, tatăl mamei. S-a întâmplat să fie de ziua mea de naștere și nu înțelegeam de ce familia plânge cu un prilej care mie și lor trebuia să ne aducă fericire. Bunica ținea foarte mult la respectarea tuturor preceptelor religiei mozaice, mai mult chiar, ea respecta și cutumele primite moștenire din familia ei de Cohen, de loc din Moldova, unde am găsit rădăcini într-o largă zonă care acoperă Bacău, Moinești, Botoșani. Am mai scris despre bunica maternă, Adela (Udl) Șefler, Abramovici după soț. Știți deja ce rol de seamă a avut bunica în educația mea timpurie. Această bunică respecta cu strictețe datele pentru Iarțait, pentru părinții ei și toți membrii familiei plecați dintre cei vii. Eram mică și abia dacă știam ce înseamnă moartea și de fapt nu știam încă cât de nesfârșită este ea. Am înțeles că bunicul pleacă și nu credeam că nu îl voi mai revedea niciodată. Între cutumele pe care bunica le respecta se număra și faptul că noi copiii nu aveam voie să mergem la cimitir atâta vreme cât ne trăiau părinții. Se chema că ”cobim” și acest obicei a rămas și la mama, care nu a permis ca noi, copiii să intrăm în cimitir cât timp ne trăiau părinții. Așa se face că eu una nu am intrat în cimitirul evreiesc din București până în anul 2001, atunci când mama a spus că simte că este ultima oară când își vizitează familia de acolo, înainte de a li se alătura. Cumplită presimțire, care s-a dovedit adevărată. Eram cu mama și cu tata în cimitirul evreiesc din șoseaua Giurgiului din București, cu prilejul vizitării anuale a mormintelor familiei, obligatorie la evrei înainte de sărbătorile de toamnă, cele de Anul Nou evreiesc (Roș Hașana). Atunci, în toamna anului 2001, mama a spus că trebuie să preiau aceste sarcini și vrea să mergem împreună să văd toate mormintele pe care le avem acolo, ca să le pot vizita în fiecare an înainte de Anul Nou evreiesc. Uite așa ”sar” amintirile, fără să țină seama de timp, ordine cronologică sau orice altă regulă !

Revenind la bunica și obiceiurile ei cu prilejul comemorărilor, îmi amintesc gustul minunat al checului (leicheh), dar pe care atunci îl consideram trist, probabil în corelație cu evenimentul pentru care era pregătit. Multă vreme am legat acest minunat chec cu gustul lacrimilor. Știu că pare straniu, dar dacă vă veți gândi în urmă, la tradițiile din familiile voastre evreiești, veți recunoaște că l-ați conectat cu tristețea comemorărilor. Am dat în mai multe ocazii rețeta acestui deliciu dulce și nu o voi repeta aici, doar am amintit-o. Cu prilejul următoarelor comemorări după bunicul, care erau în jurul zilei mele de naștere, bunica avea grijă să facă o clară separare între comemorarea după bunicul și ziua mea de naștere, cu tortul minunat pe care-l făcea doar ea. Dimineața se trezea devreme să pregătească pachețelele pe care le împărțea în cimitir evreilor bătrâni și săraci. Erau încă pe atunci evrei care formau minian în cimitirele evreiești și care mulți dintre ei erau săraci, pentru că, în pofida clișeelor antisemite, avem și noi evreii oameni trist de săraci, care încă au nevoie de ajutor, iar cei care pare că nu ar avea nevoie, au cea mai multă nevoie de înțelegere și sprijin sufletesc. La asta suntem chemați să ne gândim, dar aș vrea să rămân la bunica, izvor nesecat de amintiri cu și despre evrei de demult. Bunica pregătea pachețele cu leicheh, învelit în șervețele albe și avea în coș băuturi dulci, cum ar fi mastică și vișinată, făcută de ea în casă. Eu nu mergeam la cimitir, așa cum v-am spus, dar o vedeam revenind după ceva vreme, fără merindele împărțite la cimitir, cu sticlele golite și cu păhărelele cu urme de băutură, pe care le spăla cu grijă pentru o viitoare ocazie. Avea pe chip o liniște, acel zâmbet imperceptibil al bucuriei împlinirii a ceea ce avea de făcut, același pe care după ani l-am văzut la mama și pe care sper să îl am și eu după împlinirea acestor obiceiuri de pioasă aducere aminte. Se spăla pe mâini după datina evreilor și cred că a tuturor religiilor, scotea baticul frumos de pe cap și trecea la cel de casă, cu care își strângea cele două cozi încă frumoase pe atunci, își punea șorțul și trecea la pregătirea mesei de sărbătoare pentru ziua mea. Abia acum înțeleg și poate nu întru totul ce simțea bunica mea cea înțeleaptă ! Pentru mesele de aniversare bunica avea bucate speciale, dar despre ele altădată.

Ar mai fi multe de povestit despre ce înseamnă comemorarea, dar trebuie să mă întorc la cele lucruri cotidiene, așa că vă las cu  bine până data viitoare !

05 august 2019, Serena Adler

[1] https://www.jewishfed.ro/downloads/carti/memoriacimitirelorevreiesti2007.pdf

[2] https://baabel.ro/2015/10/dileme-cu-numararea-minian/