O întrebare recurentă la examenele şi chiar orele de limbă, un subiect îndrăgit de studiourile de filme din Hollywood: dacă te-ai putea întoarce în timp în propriul trecut să schimbi ceva, unde te-ai întoarce şi ce ai schimba? Desigur, aproape fiecare dintre noi regretă anumite lucruri pe care le-a făcut – sau tocmai nu le-a făcut, deşi ar fi trebuit… Şi ulterior suntem tare înţelepţi cu privire la cele mai bune soluţii, pe care de obicei considerăm că le-am ratat. Uneori credem că nici nu ne mai rămâne altceva de făcut, decât să dese(m)năm pe pereţi un „loc de dat cu capul”, cel puţin în sens abstract.

Însă eu am cunoscut un om, unul singur, care doar îmi zâmbea, când îl întrebam de regrete, de acea dorinţă ruşinată, disperată, uneori chiar usturătoare, de a corecta cumva greşelile trecutului. Şi-şi clătina capul cu blândeţe.

Nu că aş fi crezut pe atunci că bunicul – că doar despre el vorbesc – ar fi făcut vreodată ceva pentru care mustrările de conştiinţă să nu-i fi dat pace. Iar acum, după atâtea decenii, mi se pare foarte interesant faptul că tocmai un biet analfabet, un bătrân tăietor de lemne putea să trăiască cu atâta armonie senină în suflet, cu atâta împăcare calmă cu propria situaţie, propria viaţă – şi propriile greşeli. Nu, bunicul meu nu încerca să treacă drept un om care le ştie pe toate. Dimpotrivă. Nu se sfia să le spună tuturor că nu ştia nici măcar să citească, într-o vreme când toţi copiii mergeau la şcoală şi când poştaşul ducea cel puţin două-trei ziare şi reviste diferite la fiecare adresă din localitate. Şi în mod interesant nici noi, copiii, nu credeam că ar fi trebuit să-i fie ruşine de ceva…

Azi ştiu bunăoară că trecând prin toate încercările vremurilor de restrişte de odinioară, bunicul meu a învăţat să se folosească de realităţile din viaţa sa, aşa cum se folosea de orice-i cădea în mână, când trebuia să repare ceva sau să se descurce în ciuda tuturor greutăţilor întâlnite în cale. Iar oficial (re)cunoscuta sa lipsă de cunoştinţe, faptul că era un tăietor de lemne fără nimic în lume, era un adevărat atu pentru familia mea în anii cincizeci, când rudele rămase în Ungaria (respectiv în Cehoslovacia) ale bunicii aveau de suferit datorită etichetării lor drept chiaburi, respectiv când un frate de-al ei era arestat pentru o presupusă implicare în evenimentele din Budapesta din 1956… Orice s-ar fi întâmplat, bunicul le zâmbea tuturor explicând că el a luat de nevastă o biată văduvă cu patru copii care, după cum se ştia foarte bine în sat, nu s-ar mai fi descurcat fără ajutorul lui, al unui simplu tăietor de lemne care nu ştia nici măcar să citească, şi care nu putea să semneze nimic, orice i s-ar fi băgat sub nas. Şi tot satul confirma spusele sale. Iar eu cred acum că nu lui trebuia să-i fi fost ruşine de ignoranţa sa în acele vremuri când putea să scape cu faţa curată (şi fără sacrificii de sânge) de manipulare, de persecuţii, de trădări şi de cruzimi de tot felul doar pentru că se ştia că era un biet analfabet care nu avea nimic ce i se putea lua. Nici măcar statut sau capacităţi antrenate (cum ar fi fost degetele unui pianist sau vocea unui cântăreţ).  

Dar în copilărie eu nu mă interesam de astfel de lucruri. Auzeam însă foarte adesea de la multă lume din jurul meu: „de-aş fi mai tânăr cu mintea mea de azi!” sau „de-aş fi ştiut cu mult timp în urmă ce ştiu acum!” şi voiam să aflu dacă şi bunicul regreta ceva ce a făcut sau n-a făcut în viaţă. Mai ales că pe mine mă ustura mereu chinul greşelilor comise. Oricât mă străduiam, ajungeam inevitabil dezamăgită de mine însămi. Şi mă uitam la bunicul care, deşi gârbovit şi aproape olog, îmi părea un adevărat stejar neclintit printre oameni, datorită calmului emanat de toată fiinţa sa. Şi îl credeam un înţelept ca nimeni altul – deşi eram perfect conştientă că nu ştia nici măcar să citească, ceea ce învăţasem cu uşurinţă chiar şi eu. L-am întrebat deci: cum aş putea să învăţ să nu mai greşesc vreodată? La care el mi-a zâmbit îngăduitor: „nu vei putea să înveţi asta niciodată”, şi m-a mângâiat pe cap văzând disperarea aşternută pe faţa mea, întrebându-mă: „Ce a învăţat sora ta înainte de toate, când s-a înscris la cursuri de patinaj?” „Cum să cadă fără să se lovească” – i-am răspuns mecanic, încă mult prea abătută de perspectiva că nu voi putea să învăţ să nu greşesc.

„Vezi, drăguţă” – mi-a spus bunicul, – „că nici cel mai bun antrenor din lume nu poate să-ţi promită că nu vei cădea niciodată. Nimeni nu te poate învăţa să nu cazi niciodată. Dar primul lucru pe care te învaţă e cum să nu te loveşti şi cum să te ridici, dacă ai căzut. Singura modalitate de a te asigura că nu vei cădea, e să stai în pat şi să nu te mişti de acolo. Dar cine şi-ar dori o astfel de viaţă? Doamne fereşte!”

Şi a încercat să-mi explice mai departe cum fac greşelile noastre parte din viaţă, cum „cine nu lucrează, nu greşeşte” şi aşa mai departe… dar cred că eram mult prea micuţă (sau supărată) să înţeleg foarte bine ce vroia să-mi spună despre rostul greşelilor şi imperfecţiunilor noastre. Din păcate nu-mi amintesc mai mult din această discuţie, doar tristeţea mea fără margini. Că doar bunicul nu mă minţea niciodată şi dacă el a spus că nu voi putea să învăţ să nu mai fac greşeli, atunci chiar nu aveam nicio şansă.

Dar după o vreme bunicul a venit la mine cu două obiecte cioplite în lemn. Adică primul nu era doar cioplit. Era un… cilindru de vreo 15 centimetri, perfect şlefuit, lăcuit strălucitor, într-o parte, şi vreo zece cilindri mai subţiri răsfiraţi în partea cealaltă în simetrie perfectă. Nu prea ştiam ce o mai fi fost şi asta, dar eram impresionată.

Celălalt obiect era însă o minune mică, o frumuseţe care te făcea să zâmbeşti imediat. Era un stejar în miniatură, cu trunchiul gros şi noduros, cu crengi puternice, întortocheate, cu ghinde ca nişte mărgeluţe, prinse într-o învălmăşeală veselă de crengi: aici multe-multe, acolo abia câte una… Când am văzut-o, nu mă mai interesa cilindrul straniu, pe care bunicul mi l-a întins zicând: „uite, stejarul perfect!”, iar când am făcut ochi mari (cilindrul acela nu semăna nicicum cu un copac, darămite cu un stejar), mi-a zâmbit: „nu-i aşa, că celălalt copac e urât? Are trunchiul cioturos, crengi crescute aiurea, de capul lor, fără nicio noimă… n-ar fi oare mai frumos ca toţi copacii să stea în poziţie de drepţi, în formaţiuni cu linii perfecte în pădure, să fie cu toţii absolut la fel şi să aibă scoarţa netedă ca sticla? Şi dacă n-ar fi atât de imperfecţi, săracii?”

Stăteam buimacă şi nu mai ştiam ce să cred, dar bunicul mi-a zâmbit iar şi mi-a spus: „vezi, drăguţă, viaţa e ca o pădure. Cu frumuseţi, uscăciuni, pericole, binecuvântări, e o lume unde uneori ne e greu să ne descurcăm, unde ne lovim, unde nu vedem foarte departe în faţă, unde greşim mult şi învăţăm din fiecare greşeală. A noastră sau a celorlalţi. Cum a făcut stejarul, pe care azi îl credem înţeleptul pădurii.”

Şi deşi am uitat mult prea mult din ceea ce mi-a spus bunicul atunci, deşi mă ustură şi acum ruşinea, ori de câte ori îmi dau seama că (iar!) am comis o greşeală, totuşi: dacă sunt întrebată ce aş schimba dacă m-aş putea întoarce în timp, mă gândesc la bunicul, la povestea stejarului şi nici nu-mi dau seama că zâmbesc.    

Stejarul – simbol al înţelepciunii

A fost odată ca niciodată, ba chiar mult mai devreme decât am crede, fiindcă toată povestea s-a întâmplat în vremurile când toţi copacii puteau să meargă, scoţându-şi rădăcinile cu mare grijă din pământ şi folosindu-le pe post de picioare, lungi şi subţiri ca de păianjen. Şi puteau vorbi între ei, ba chiar şi cu oamenii. De fapt tocmai stejarului îi plăcea pe atunci să zăbovească întotdeauna în preajma oamenilor: el era mare şi foarte solid şi oferea cu mare plăcere forţa trunchiului zdravăn şi a crengilor sale puternice, ori de câte ori cineva avea nevoie de ajutor. Şi omul era chiar şi atunci cel mai deştept dintre toate creaturile Pământului, dar avea adesea nevoie de ceva sau cineva pentru a-i uşura eforturile fizice…

Dar pe cât de puternic era stejarul, pe atât de naiv putea să fie săracul! Deci, când într-o zi a venit un om cu gânduri necurate şi l-a întrebat dacă ar putea să-l ajute la niște munci de construcţie, stejarul s-a bucurat să spună da. Şi-a scos cu grijă rădăcinile lungi din pământ pentru a-l urma pe omul cel rău la suflet, fără să se mire când acesta i-a cerut să-i invite şi pe prietenii săi micuţi, purceluşii de mistreţ, deoarece deşi vara se sfârşise deja, toamna încă n-a adus vremuri posomorâte, soarele strălucea cald şi omul cu intenţii negre a spus că pregătise multă mâncare şi ar fi păcat să se strice fără să-i fie nimănui de folos.

Stejarul a strigat după porcuşori care, în speranţa unei mese copioase, nu s-au lăsat mult rugaţi. Omul rău şi-a amintit că şi alunilor le plăcea mult compania stejarului, deci a propus să-i cheme şi pe aceştia, să-i ferească de bucluc pe mititeii purceluşi de mistreţ, să nu se hârjonească în jurul şantierului de construcţii, nu cumva să păţească ceva. Stejarul era fericit că un om atât de grijuliu, bun la suflet şi mărinimos îi cerea ajutorul şi a făcut semn tuturor alunilor din zonă, să vină să se bucure şi ei de aceste sarcini plăcute şi utile.

În drum au întâlnit alţi oameni, animale, copaci. Oamenii îşi scoteau pălăria, urându-le o dimineaţă bună, dar ca răspuns omul cel rău doar mormăia ceva. Stejarul era tare surprins, deoarece învăţase deja că bunele maniere sunt pentru oameni ca albia pentru ape: determină direcţia, stabilesc măsură şi asigură eficienţă în toate. Dar văzând stupefacţia lui, omul a explicat: „Am o rană urâtă pe cap şi nu vreau să-i dezgust, nici să le pară rău pentru mine, deci nu pot să-mi ridic pălăria”. Când însă au ajuns la casa omului rău, adevărul a ieşit iveală: sub pălărie se ascundea un vas mic de lut cu jăratic viu sub stratul de cenuşă, care s-a trezit repede când omul l-a ațâțat şi flăcările au mistuit cu ardoare nuielele şi crengile smulse din tufişurile de alune, la focul cărora omul cel rău a prăjit purceii de mistreţ… şi stejarul nu şi-a putut salva prietenii, deoarece nu se putea apropia de văpaia mistuitoare. În amărăciunea lui neajutorată, a blestemat toţi copacii şi toate tufişurile să nu mai fie în stare să părăsească vreodată locul unde au crescut şi i-a blestemat pe toţi oamenii să nu se mai poată înţelege cu copacii şi animalele.

Stătea deci stejarul ţeapăn, înrădăcinat adânc în pământ de şocul teribil, singur şi disperat, alungând toate păsările şi veveriţele care voiau să se cuibărească sau să se ascundă printre ramuri. Nu mai putea să aibă încredere în nimeni, era supărat pe întreaga lume şi cu atât mai mult se detesta pe sine, acuzându-se de tot ce s-a întâmplat, jelindu-şi amarnic prietenii ucişi în faţa lui fără ca el să-i fi putut salva…

Timpul trecea şi stejarul stătea încremenit în disperarea sa neagră, până când într-o zi a simţit o durere ascuţită în trunchi. Durerea devenea tot mai puternică… Insecte dăunătoare, carii de lemn i-au străpuns scoarţa şi îl rodeau pe dinăuntru. Stejarului nu-i păsa să moară, chiar îşi dorea să se sfârşească odată totul, dar durerea era insuportabilă, aşa că a tot oftat şi suspinat până când l-au auzit păsările, pe care mereu le alunga din coroană. Au zburat în pădure şi au căutat ciocănitoarea, doctorul copacilor, să-i relateze de suferinţa bătrânului şi morocănosului stejar. Ciocănitoarea tocmai s-a plictisit de dieta sa de fructe, o familie de cari i-ar fi picat tocmai bine, aşa că şi-a luat imediat zborul nu prea graţios pentru a-l vizita pe stejarul singuratic şi dacă tot îi ura o zi bună, să-l scape şi de chiriaşii foarte neplăcuţi.

Nici n-a înghiţit bine ultimul musafir nepoftit, tras fără menajamente de sub scoarţă, când stejarul l-a întrebat, surprins: „De ce m-ai ajutat?” Ciocănitoarea s-a şters cuviincios la cioc şi a explicat că păsările care treceau prin zonă au observat problema şi i-au dat de ştire. Ea, nefiind mofturoasă, nicicum nu refuză o familie de cari servită la micul dejun. Sau la masa de prânz. Mai ales dacă astfel mai scapă cineva de vreo durere. Stejarul şi-a lăsat crengile în jos de tristeţe şi ruşine, spunând că el nu merită niciun ajutor, deoarece din vina lui au murit alunii şi puii de mistreţ. „Aşa e” – i-a răspuns ciocănitoarea. „Şi după această întâmplare nefericită, colac peste pupăză, i-ai blestemat pe toţi din disperare neputincioasă, deşi nu toată lumea a fost rea, doar un singur om, cel cu pălăria nescoasă. Era o greşeală şi asta, fireşte. Dar toată lumea greşeşte câteodată. Aşa învăţăm.”

Săracul stejar a început să râdă la acest gând, zicând: „Atunci eu chiar voi fi simbolul înţelepciunii, cât o fi lumea şi pământul!” „Dacă înveţi din greşelile făcute, cum să nu?” – a spus ciocănitoarea. Şi aşa s-a şi întâmplat. După o discuţie foarte lungă, uneori mai încurajatoare, alteori mai neplăcută, stejarul a înţeles în sfârşit că orice moment din viaţă e numai bun să începem să facem ceva bine. Trecutul nu-l putem schimba, dar prezentul vine mereu cu posibilităţi noi şi ne putem folosi de ele – sau le putem risipi şi pe acestea. Ca să avem se să regretăm şi în viitor, nu?

Stejarul s-a săturat însă de regrete. Şi-a întins crengile puternice cât putea de mult, pentru a oferi loc sigur de cuibărit şi ascunziş pentru toate păsările, veveriţele şi pentru orice animal micuţ care se refugia cu încredere în coroana sa. A rodit sute şi sute de ghinde, atât de delicioase şi îmbietoare pentru mistreţi, să nu mai cadă pradă tentaţiei, dacă li se promite o masă de pomină cu gânduri rele ascunse sub pălărie… şi drept semn de luare-aminte, ghindele lui aveau toate câte o „pălărie”: atâta timp cât ghinda „poartă pălăria”, nu e bună de mâncat. Să nu uite lumea de omul cel rău şi pălăria care n-a fost scoasă în semn de intenţii bune. Când ghinda este coaptă, micuţa „pălărie” cade, pentru a semnala că fructul nu mai face rău nimănui. Şi stejarul a povestit tuturor întreaga întâmplare, şi alunii au procedat şi ei la fel: în amintirea alunilor aruncaţi în foc de omul cel rău şi-au crescut fructele cu „pălărie”, deci şi alunele cad din „pălăriuţe” doar când sunt coapte şi numai bune de mâncat.

Iar din scoarţa stejarului se poate prepara un ceai care vindecă răni, să nu mai vină nimeni cu minciuna unei răni pe cap şi minciuna să nu mai poată fi folosită pentru a face rău cuiva.

Stejarul care a învăţat din greşelile trecutului a devenit apoi un adevărat simbol al înţelepciunii, deoarece a încetat să se mai blesteme şi să sufere aiurea pentru ce a făcut sau n-a făcut, a încercat mai degrabă să-i ajute pe toţi cum putea mai bine.

Nu spun că n-a mai făcut nicio greşeală după aceea – a încheiat bunicul meu povestea – dar niciodată nu s-a mai lăsat înfrânt. Nici de propriile greşeli, nici de cele ale altora. Şi de aceea considerăm că e cel mai puternic şi mai folositor copac din pădurile noastre, care, deşi nu ne mai poate vorbi, ne spune totuşi ceva foarte important: nu poţi învăţa să nu greşeşti. Dar poţi învăţa ce să faci după ce ai greşit…

Ilona Simon