Zilele astea s-au împlinit cinci ani de când hoții ne-au spart casa. N-au furat mare lucru, nici mare dezordine n-au lăsat. De fapt, mi-au trebuit minute bune după ce am ajuns în apartament ca să mă dumiresc că mi se umblase prin dulapuri și sertare.

M-am așezat pe jos incapabilă să ating sau să fac ceva, cu sentimentul că totul în jur e murdar, mânjit. Am făcut un duș prelungit, dar senzația de murdărie nu se lăsa curățată. Cu greu am rezistat tentației de a băga de-a valma la spălat toate hainele din dulapuri. Luni de zile m-am întors acasă cu spaima că îi găsesc de data asta înauntru.

În seara jafului mi-ar fi plăcut să fie lume în jurul meu. Să vină vecinii, să mă întrebe ce s-a întâmplat, să-și dea cu părerea, să se mire și să se îngrozească. Au venit doar polițiștii care au rămas la noi până noaptea târziu, luând amprente și căutând indicii.

Am crescut într-un bloc din centrul vechi al Brăilei, construit în anii ’40, cu grădină, curte și cu foarte puține apartamente. În timpul zilei ușile locuințelor nu se încuiau niciodată. Fiecare era liber să intre la vecini după nevoie: o cafea, zahăr de împrumut, sau pur și simplu de plictiseală, să stea la povești ca să mai treacă vremea.

Revelioanele erau cele mai faine, pentru că toată noaptea era un du-te-vino vesel între etaje. Ouă umplute la parter, salata de boef la etajul unu, friptura la etajul doi și uneori piftie de curcan. În porții homeopatice, pentru că era scump și se găsea greu.

Peste toate, bâzâitul televizoarelor cu lămpi și lumină albastră, cu program care ținea toată noaptea. Ce fericire! Când vine sceneta cu Stela și Arșinel? La unu jumate? Numai bine apuc să beau un șpriț cu vecinul și după aia mă duc la vecina să-i gust sarmalele.

Bunică-mea avea ritualuri de băut cafea cu vecinele și tot împreună mergeau cu noi în Grădina Mare să ne dăm în leagănele în formă de lebede.

Mirosul de mâncare ne făcea poftă nouă copiilor, așa că se întâmpla uneori să întrebăm direct, fără obrăznicie: ce ai gătit, ne dai să gustăm?

Am crescut într-o curte în care  se mâncau gogoși apucate de cele mai multe ori cu mâinile murdare de la joacă, în care pireul de cartofi ni se îndesa în gură pentru că eram tot timpul pe fugă și n-aveam răbdare să stăm la masă și să mâncăm. În care fiecare gospodină care gătea ceva deosebit aducea pentru toată lumea din curte să guste, să se mire și ceară rețeta. În care așteptam să vină lumea de la parastas și să ne dea colivă de pomană. Ne aliniam și rosteam ceremonios și cu o ușoară înclinare de cap: ”bogdaproste”. Apoi mâncam grâul dulce cu o singură linguriță care se plimba de la unul la altul, fără spaimă de streptococi.

Când era vreme ploioasă ne întindeam în casa scărilor covoare și cârpe construind orașe pentru păpuși, iar vecinii săreau peste ele ca să nu ne strice joaca sau să ne deranjeze jucăriile.

Doar 4 sau 5 familii mai sunt în bloc dintre vecinii cu care eu am crescut. Dar exact ca pe vremuri, ușile apartamentelor nu se încuie niciodată în timpul zilei. Așa că și acum când mă duc acolo, bat la ușă și intru fără să aștept să fiu poftită.

Începe o mică vânzoleală, iar prima întrebare care mi se pune este: ”nu vrei să mănânci?” Și mi se însiră multiplele posibilități: sarmale, ardei umpluți, chiftele sau poate o felie de pepene. Se deschide și ușa de la frigider, pentru ca oferta să devină mai îmbietoare. Ca un fel de bufet suedez ad-hoc, în care sunt liberă să-mi bag nasul și să cotrobăi.

Când aud despre comunitate sau spirit comunitar blocul nostru și copilăria mea îmi vin de fiecare dată în minte. Sentimentul plăcut de apartenență și poveștile banale cu oameni care știu ce mâncăruri îmi plac, ce medie am avut la bac și în ce an m-am măritat. Micile bârfe, inevitabile, și veștile despre cei care s-au mutat în altă parte din oraș. Ca un fel de cuib moale și confortabil în care îți regăsești rapid locul, chiar dacă ai lipsit multă vreme.

În general îmi place viața mea anonimă din marele oraș care nu se oprește, nu doarme, răspunde la toată agitația mea cu o maiestuoasă indiferență.

Îmi plac zidurile pe care mi le-am construit și nu știu dacă mi-ar mai conveni să-mi intre oameni în casă fără să mă anunțe în prealabil, să știe ce fac, unde mă duc și cu cine mă întâlnesc.

Și totuși câteodată, cum a fost atunci în seara jafului, mi-ar plăcea să-i am în preajmă, să se agite în jur fără să-mi fie de folos în vreun fel, fiind pur și simplu prezenți.

Și ca să fiu cinstită până la capăt, uneori visez că mă duc la vecina, mă trântesc pe scaunul din bucătăria ei și o rog: nu-mi încălzești două sarmale? Mi-e foame și am frigiderul gol.

Doina Gecse-Borgovan