După ce am citit câteva texte vibrante în revista Baabel din 31 octombrie a.c., pe care mi-a trimis-o prietenul şi colegul meu Dr. Gabriel Gurman, m-am hotărât să mă duc neapărat să vizitez o sinagogă. Ocazia s-a ivit imediat, deoarece am primit o invitaţie la Concertul SoNoRo pentru duminică, 3 noiembrie, la ora 19, chiar la Templul Coral de pe strada Sfânta Vineri nr. 9 din Bucureşti.

Aşa că iată-mă duminică deja de la ora 18.15 în faţa Templului Coral. Am venit mai devreme ca să ”prind” un loc mai în faţă, să-mi delectez urechea cu programul talentatei orchestre de cameră, SoNoRo, care de mulţi ani ne face surpriza să ne cheme în spaţii cu totul speciale.

Ce bine că am venit mai devreme!

E o vreme de început de veac în Bucureşti, o toamnă ca în poezia lui Arghezi…

Sunt în curte şi admir frumoasa siluetă a Templului, pe care nu l-am mai văzut de când am condus-o pe ultimul drum pe Tia Peltz… O cunoşteam din anul IV de Medicină, de când făceam stagiu la Clinica de Boli Interne (Cardiologie, mai ales) la Spitalul Caritas… Tia locuia cu părinţii ei pe strada perpendiculară cu strada Maximilian pe care era spitalul şi una-două era cu părinţii la EKG sau alte investigaţii… Povestesc toate acestea pentru a-mi reîmprospăta aducerile-aminte din vremea studenţiei, căci am văzut că revista Baabel reînsufleţeşte multe din aducerile noastre aminte. După studenţie şi alte peregrinări profesionale am lucrat ani de zile la Spitalul Caritas, ca asistent universitar. Acolo era prof. Petrică Teodorescu, iar conferenţiar Victor Nicolaescu. Mulţi alţi colegi au făcut la Caritas stagii de Medicină Internă… Acolo am cunoscut eu zona din jurul Spitalului cu locuitorii ei pitoreşti de demult…

Ce bijuterie de arhitectură este acest Templu Coral! Nu ştiu câţi l-au văzut renovat. E o splendoare şi pe dinafară şi pe dinăuntru.

Mă plimb prin curtea Templului şi citesc înscrisurile sculptate pe monument. Cuvinte memorabile! Chiar cutremurătoare! Mă emoţionează nespus şi încerc să le fotografiez ca să le trimit şi altora, dar tocmai atunci suntem invitaţi înăuntru.

S-a strâns destulă lume şi mă grăbesc să intru să-mi găsesc un loc bun.

Nu am mai fost aici de zeci de ani, dar cum intru regăsesc o atmosferă caldă, promiţătoare de armonie.

Chiar înainte de a-mi găsi loc, fotografiez repede frumoasa nişă centrală cu Pomul Vieţii. Îl voi trimite prietenilor împreună cu celelalte fotografii. Mă extaziez de Pomul Vieţii. Deasupra lui e scris în ebraică un rând curb de cuvinte şi nu mă pot abţine să nu mă adresez, cu oarecare sfială, unui domn cu chipa pe cap, să-mi spună ce înseamnă acele cuvinte. Domnul este destul de surprins de întrebarea mea, dar îmi răspunde binevoitor că ”deasupra pomului sunt «cele şapte porunci»”. Nu înţeleg prea bine ce vrea să spună cu asta, căci nu se desluşesc «şapte cuvinte»; îl înteb iar, cer lămuriri şi înţeleg până la urmă că ar fi acolo scrise în rezumat «şapte porunci». Dar cum şapte, întreb eu iar, nu sunt zece? Interlocutorul meu devine interesat să-mi explice amănunţit şi începe să se închege un oarecare dialog între noi, astfel încât îmi dau seama până la urmă că deasupra Pomului este scris chiar aşa: «cele şapte porunci»” fără niciun rezumat. Dar cum şapte, întreb eu din nou, nedumerită, nu sunt zece?  Atunci aud răspunsul şoptit al interlocutorului: ”Ştiţi, cele zece tăbliţe de la început au fost sparte…”

Ah! Ştiam şi eu că au fost sparte, dar nu mi-am închipuit niciodată că al doilea rând de tăbliţe ar fi adus doar şapte porunci… Ce păcat că nu am mai apucat să-l întreb care porunci s-au păstrat integral pentru Israel…

Iată cum s-ar putea iniţia o convorbire spirituală de anvergură între cele două tradiţii milenare!

Mă grăbesc să mai fac fotografii, căci m-au atras nişte desene geometrice decorative de pe pereţi… Le voi trimite şi pe acestea, dar trebuie decupate din calupul de poze pe care le-am făcut. N-or fi ele făcute profesionist, dar le-am făcut cu suflet. Îl zăresc din nou, de la distanţă acum, pe interlocutorul de mai înainte şi cum mi se pare o figură rasată, îi fac şi lui repede un portret; poate îl mai revăd ca să continui convorbirea, căci îmi dau seama cât de urgent era să-i pun întrebarea esenţială: ”care sunt «cele şapte porunci» care au rămas valabile pentru poporul ales?”

Chiar acum, când scriu aceste rânduri, mă gândesc că prietenul meu, dr. Gabi Gurman, care pe toate le ştie, s-ar putea să-mi răspundă la întrebarea despre «cele şapte porunci». Oare? Să-i trimit şi lui repede întrebarea!

Îmi găsesc locul înscris pe invitaţie şi aştept să înceapă concertul.

Iată mai jos programul. Întâi ”Song of the Birds pentru violoncel solo”.

După contemplarea Pomului Vieţii din nişa centrală a Templului, sunt într-o dispoziţie biblică, aşa că ”transpun” muzica pe versetele Psaltirii lui David: ”Cântaţi Domnului cântare nouă, cântaţi Domnului tot pământul… Cântaţi Domnului cântare nouă, că lucruri minunate a făcut Domnul” (Ps. 95, Ps.97)

Mi se pare o muzică divină… Nu mai contează că păsările din Pomul Vieţii nu cântă ”în sunet de alăută/psaltire” ci pentru violoncel solo. Divin. Urmează Trio de coarde al lui Gideon Klein. Iat-o pe Mihaela Martin la vioară! Iată-l pe Răzvan Popovici la violă! Pe violoncelist îl ştim de la Cântecul păsărilor! Se întrec în tandreţe în convorbirea lor muzicală, pe care îşi doresc s-o simţim/auzim şi noi… Ar trebui să caut Psalmii care recomandă ”cântarea pentru instrumente cu opt coarde”; această recomandare provoacă întotdeauna un fior, deoarece opt coarde sunt coardele desăvârşirii, coardele inimii (cordului), se spune că 8 e cifra infinitului, a beatitudinii, pe care n-o poate simţi decât inima…

Dar nu mi-am propus să scriu o cronică muzicală… Doar ascult şi eu ceva frumos, frumos de tot… Şi din când în când îmi mai fug ochii pe pereţii plini de motive geometrice splendide, care sigur au semnificaţii aparte. Mai ales celebra Stea în care se întepătrund cele două triunghiuri, cel ceresc cu vârful în sus şi cel pământesc cu vârful în jos. Această Stea a lui David dezvăluie hierogamia Cerului cu Pământul.

Ultima piesă muzicală este un Cvintet de coarde de Felix Mendelssohn Bartholdy care sfârşeşte într-o exuberanţă înălţătoare.

Lumea se aglomerează spre ieşire, dar eu profit să mai fac fotografii în acest interior ritualic aparte.

Ies în curte şi mă duc din nou în faţa monumentului să fotografiez cuvintele sculptate care m-au impresionat mai devreme. Le recitesc înfiorată. Le rescriu pe cele care care constituie semnătura biblică a înscrisului. Semnătură care mi‑a atins străfundul inimii:

”Noi, rămăşiţele lui Israel din România, (…) Şi cea dintâi a mântuirii…”

Prin câtă cernere a rezistat această ”rămăşiţă aleasă prin har”! (Pavel, Epistola către Romani, 11, 5).

Deşi am parcurs de-a lungul vieţii aproape în întregime Vechiul Testament, n‑am întâlnit decât la Isaia acest cuvânt atât de restrictiv, rezumativ şi totodată atât de cuprinzător al esenţei poporului ales: rămăşiţa. Încă din primul capitol, cu toate imprecaţiile zguduitoare, poporul ales supravieţuieşte prin ”rămăşiţa lăsată de Domnul Savaot” (Isaia, 1, 9). Este chiar specificat, mai departe, că aceasta este ”rămăşiţa Sionului” (Isaia, 4, 3). Sionul a fost mereu interpretat de toţi misticii ca ”inima omului”. Că apare ca fiind de măslin sau de vie, ”rămăşiţa” are totdeauna acelaşi înţeles, căci din rădăcina ei ”va odrăsli o mlădiţă sfântă” (Isaia, 6, 13) şi, mai mult decât atât,  pe această ”rămăşiţă”, alături de mlădiţa naturală, se va altoi şi viţa sau măslinul sălbatic…

În Epistola către Romani a lui Pavel (vechiul Saul), te copleşeşte semnificaţia acestei rămăşiţe aleeă prin har! Căci ”…tot aşa şi în vremea de acum este o rămăşiţă aleasă prin har … şi dacă este rădăcina sfântă, şi ramurile sunt … Iar dacă unele din ramuri au fost tăiate, şi tu, care erai măslin sălbatic, ai fost altoit printre cele rămase, şi părtaş te-ai făcut rădăcinii şi grăsimii măslinului, nu te mândri faţă de ramuri; iar dacă te mândreşti, nu tu porţi rădăcina, ci rădăcina pe tine” (Romani, 11, 5; 16-18).

Aceste scrieri străvechi sunt mereu actuale, căci numai aşa se poate înţelege ce rol covârşitor îndeplineşte această rămăşiţă aleasă în lanţul ce leagă Vechiul de Noul Testament.

Am scris prea mult? Fac aluzii la lucruri greu de înţeles? Poate… Dar ”Dragostea pe toate le rabdă, pe toate le acoperă…” (I Corinteni, 1, 1-13).

Cu cele mai frumoase şi vii aduceri-aminte ale înlănţuirii zilelor noastre,

Roxana Cristian

(Fotografii de Roxana Cristian)

Notă. Explicaţii privitoare la Cele Şapte Porunci

Hava Oren răspunde nedumeririlor Roxanei Cristian:

După ieșirea din Egipt, Dumnezeu a dat poporului ales, prin mâna lui Moise, cele zece porunci, la care s-au adăugat multe altele, în cărțile Leviticul, Deuteronomul.  Maimonide enumeră chiar 613!  Dar trebuiau oare noii convertiți la creștinism să păzească Legea lui Moise cu toate poruncile ei? – se pune întrebarea.  Iar Apostolul Petru răspunde: De ce… vreţi să puneţi pe grumazul ucenicilor un jug pe care nici părinţii noştri, nici noi n-am putut să-l purtăm?   ,  Ci prin harul Domnului nostru Iisus Hristos, credem că ne vom mântui… (Fapt. 15:10-11), adică nu e nevoie să respecte toate legile impuse evreilor.  Atunci pe care trebuie totuși să le respecte?

         În capitolul 9 al Genezei se povestește că după potop Dumnezeu a făcut un legământ cu urmașii lui Noe (care de fapt reprezintă întreaga omenire).  Acolo apar doar două porunci:  Numai carne cu sângele ei, în care e viaţa ei, să nu mâncaţi. (Fac. 9:4) și De va vărsa cineva sânge omenesc, sângele aceluia de mână de om se va vărsa… (Fac. 9:6).  Adică: să nu mâncați carnea unui animal viu; orice ucigaș să fie judecat și pedepsit.

         Această idee este dezvoltată în Talmud.  Înțelepții au stabilit un cod minimal de șapte legi, după care trebuie să se conducă orice om civilizat, oricare ar fi religia lui.  Ele sunt:

1. Să nu-ți faci chip cioplit
2. Să nu hulești
3. Să nu-ți faci singur dreptate
4. Să nu ucizi
5. Să nu fii desfrânat
6. Să nu furi
7. Să nu mănânci carnea unui animal viu.

Iar orice om, de orice credință, care respectă aceste legi este un om virtuos și va fi primit în Împărăția Cerurilor.