Odesa mea

Eseu inițiat de organizatorii primului congres israelo-ucrainian ATI, Odesa, mai 2020, traducere din engleză

N-am fost niciodată la Odesa.

Nu, nu e adevărat! Am fost, acum foarte mulți ani.

De fapt am fost și nu am fost.

Nu, nu am fost, prima mea vizită în acel oraș va avea loc de abia la anul, în mai.

Și totuși, am fost acolo pentru că Odesa face parte integrantă din istoria familiei mele.

De-a lungul timpului s-au strâns foarte multe povești și foarte puține date, prea puține pentru a-mi oferi o imagine cât de cât clară a celor întâmplate acum mai bine de un secol, dar totul devine inutil, troppo tardi, pentru că nu a mai rămas nimeni pe care-l pot întreba.

Planificata mea vizită la Odesa va închide un cerc, o lungă poveste de familie, care  a început acum 150 ani, a continuat în trei țări și s-a încheiat în portul Odesa. Prea multe nu știu despre această saga a familiei mele, dar am senzația ca puținul care îl știu merită consemnat.

Povestea mea începe pe la 1860, în Krasnystaw, un mic șteitl, un târg la 50 km sud de Lublin, în estul Poloniei. În acele timpuri o parte a Polonei era sub ocupație rusească, dar acest detaliu ”nesemnificativ” nu avea cum să influențeze habotnica mea familie, o familie ca toate celelalte în acele locuri din răsăritul bătrânului continent.

Însă într-o bună zi Gerșon, străbunicul meu, s-a revoltat. Și-a luat rămas bun de la familie, s-a despărțit de toți (câți? frați? surori ? cine știe?!), a părăsit ghetoul și a început o nouă viață, de data aceasta pe cont propriu. A păstrat îmbrăcămintea, barba și perciunii tradiționali și s-a făcut morar. Câțiva ani mai târziu s-a căsătorit cu Miriam Altman și a avut șase copii, patru băieți și două fete: Gabriel (de unde și explicația că la noi în familie cu toții suntem ”Gabriel”), Leib, Ițhak, Efraim, Lea și Debora. Nu cunosc datele de naștere ale celorlalți cinci, știu doar că bunicul meu, Leib, s-a născut în 1883.

În familie se povestea că Gerșon era un bărbat inteligent, hotărât în tot ce întreprindea și apt să ia hotărâri serioase în cel mai scurt timp.

Ce s-o fi întâmplat acolo, în estul Poloniei, ce evenimente a trăit comunitatea evreiască în acele vremuri? N-am idee… Un lucru însă știu: la un moment dat Gerșon și-a luat copiii și bruma de avut strâns cu trudă, a lăsat în urmă moara și a fugit din Polonia rusească în Ucraina tot rusească. De-a lungul anilor am auzit doar zvonuri, nimic clar.

Gerșon și ai lui s-au așezat mai întâi în Sosnovka, o mică localitate la 150 km sud de Kiev și apoi la Iampoli, pe malul estic al Nistrului. Iarăși, nu cunosc modul de viață pe acele meleaguri. Știu doar că bunicul meu s-a căsătorit cu Milca Fuchs și au avut doi băieți, cel mare fiind Meir, tatăl meu, născut în Iampoli în 1907, ceea ce ne dă dreptul, mie și surorii mele, la un pașaport ucrainian.

Bunicul Gerşon

Și iarăși pribegia clanului îl face pe bunicul meu să treacă Nistrul în Basarabia și să se stabilească la început la Căprești, unde a deschis prima școală evreiască și apoi la Soroca, un orășel din nordul Basarabiei, pe malul Nistrului, unde a creat liceul evreiesc Tarbut (Cultura).

Restul familiei, Gerșon și ai săi, au rămas la Iampoli, în Ucraina. Legăturile cu fiul său devenit basarabean și familia acestuia nu depindeau numai de râul care-i despărțea, ci și de condițiile vremii. După 1918, când Basarabia a fost realipită la România Mare și Ucraina a devenit parte a imperiului sovietic, vizitele reciproce au fost definitiv întrerupte. În casa noastră se povestea că atunci când vizibilitatea era bună, bunica mea, Milca, se proptea pe un mal al Nistrului, părinții ei pe celălalt și se priveau unii pe alții, fericiți că sunt cu toții în viață.

Părintele meu, Meir, s-a născut în vremuri tulburi pentru evreii de acolo, dar când nu au fost vremuri tulburi pentru evrei?! Antisemitismul lua amploare, pogromul de la Chișinău din 1903 lăsase urme grave în amintirea comunității evreiești basarabene, la care se adăuga și lipsa cetățeniei, care după cum se știe a fost acordată populației evreiești din România abia în 1923.

Gerșon, străbunicul meu, a înțeles situația mai bine ca mulți alții, dar pentru a lua o hotărâre era nevoie de un trigger, care a venit foarte repede: în 1905 a izbucnit războiul ruso-japonez și autoritățile rusești l-au luat în armată pe unul din fiii săi. Pentru Gerșon, pater familias, acesta a fost momentul hotărâtor: ”Înțeleg că orice bărbat trebuie să-și apere țara, chiar dacă e evreu, dar nu să lupte la 12,000 km de casă”! Vorbele acestea s-au transmis în familia noastră de la bunic la tată și apoi la copiii acestuia.

Decizia a venit imediat după întoarcerea soldatului la vatră: sosise momentul de a părăsi locuri devenite periculoase și de a-și căuta parnusa (rostul) în alte părți.

Și iată cum intră pe scenă baronul Maurice de Hirsch. Această importantă personalitate în istoria evreilor europeni din secolul al XIX-lea era un om extrem de bogat și un mare filantrop. El a hotărât să-și ajute conanționalii, creând o schemă de colonizare a unor ținuturi îndepărtate, încercând să tranforme evreul orășean în agricultor. Drept pentru care a înființat în Anglia The Jewish Colonisation Association, cu un capital de două milioane de lire sterline (o avere imensă pe atunci) și a cumpărat pământuri în… Argentina.

Și acum o pranteză. Regretatul istoric israelian de origine română, Michael Har Segor a emis pe vremuri o teorie pe cât de extravagantă, pe atât de verosimilă. Ea se referea la ”senzația neplăcută” pe care o crea sărăcimea evreiască europeană a secolului al XIX-lea, o rușine pentru alde baron Hirsch sau bancherul Rothschild, cărora numai gândul că împărțeau naționalitatea cu niște sărăntoci le provoca coșmaruri. De aceea bogătașii evrei europeni au găsit o cale elegantă de a se descotorosi de coreligionarii pauperi, așezându-i în Palestina (Rothschild) sau în Argentina (Hirsch), cheltuiala fiind de-a dreptul un gheșeft. Închid paranteza.

Decizia străbunicului meu era clară: întoarcerea fiului de pe front era momentul strămutării.

Mie mi-e clar că el știa de proiectul baronului, dar din câte înțeleg printre evreii locului se vorbea doar de America, nimic mai mult. Și poate nu era nevoie de mai multe amănunte, importantă era fuga.

Plecarea peste mări și țări, în adevăratul sens al cuvântului, cerea curaj și bani; se pare că străbunicul meu avea și una și alta.

Existau însă și piedici, teoretic de netrecut. Prima problemă era nașterea lui Meir, tatăl meu. Și colac peste pupăză, părinții bunicii mele Milca, rămași la Iampoli, erau prea bătrâni (aveau peste 50 ani!) și bolnavi pentru a întreprinde o asemenea călătorie de săptămâni, dacă nu luni, pe apele oceanului.

Dar zarurile fuseseră aruncate: clanul Gerșon, mai puțin Leib, Milca și Meir, și-a luat catrafusele și a plecat spre Odesa, unde ancorau vapoarele spre Lumea Nouă.

Nu știu cum au ajuns la Odesa, dar îmi închipui că s-au bucurat de sprijinul comunității evreiești de acolo, care reprezenta cam o treime din populația orașului, idișul fiind a doua limbă a locului.

Vaporul pe care s-au îmbarcat a ieșit din portul Odesa spre America, doar că aici intervine un punct de-a dreptul tragicomic. Povestea care circulă (oare e adevărată?) susține că evreilor de pe acel vapor (poate chiar și de pe altele, cu destinație similară) li se vorbise de America, dar nu de… America de Sud! Cu alte cuvinte, adio America de Nord, adio New Yorkul mult visat, destinația era Buenos Aires și de acolo, cu căruța, 350 km spre nord, în provincia Entre Rios, în mica localitate Basovilbaso (inițial denumită Lucienville, după numele unuia dintre fiii baronului de Hirsch), unde apăruse și un cartier denumit… Soroca 2.

Restul e istorie. Familia ”argentiniană” s-a mărit considerabil, azi sunt aproape 100 suflete, dar nu mai poartă numele de familie al lui Gerșon (și al meu). Gerșon purta în continuare hainele tradiționale, dar mergea sâmbăta la sinagogă cu… căruța! A murit în 1925, i-am vizitat mormântul, am pus o floare și am spus kadiș.

Bunicul meu Leib cu mica sa familie a rămas în Basarabia, la Soroca.

Tatăl meu, Meir, a fost crunt bătut de studenți legionari în aula Amfiteatrului Mare al Universității de Medicină (unde mi-am făcut și eu studiile medicale 30 ani mai târziu). A fost obligat să părăsească studiile și cu ajutorul lui tio Gabriel (unchi în spaniolă) a absolvit în 1932 Universitatea germană de Medicină din Praga.

Bunicul meu a murit in iunie 1940 de miocardită tifoidă. Două săptămâni mai târziu Armata Roșie a ocupat Basarabia și după un an Antonescu a ordonat trecerea Prutului. Acesta a fost începtul sfârșitului pentru evreimea basarabeană, în imensa ei majoritate deportată în Transnistria, unde și-a găsit moartea și bunica mea, Milca.

După zeci de ani am emigrat cu întreaga mea familie în Israel.

Și după alți zeci de ani m-am întâlnit pentru prima oară la București cu colegii moldoveni, medici ATI din Chișinău și alte orașe basarabene. Așa a început o strânsă și reușită colaborare profesională, grație unui sentiment reciproc de prietenie și a unei dorințe de a ajuta pe cei în nevoie.

În prima mea vizită la Chișinău, ajutat de noii mei prieteni, m-am îndreptat spre nord, spre Soroca, am ajuns la cetatea lui Petru Rareș, apoi pe malul Nistrului și am petrecut minute în șir privind spre celălalt mal, unde se întrezărea… orășelul Iampoli. Apoi am urcat pe deal, la cimitirul evreiesc, la mormântul bunicului, pe a cărui piatră funerară se află o mică placă în amintirea bunicii mele, ucisă în Transnistria.

Mormântul bunicului Gerşon; Basavilbaso, provincia Entre Rios, Argentina

Polonia, Ucraina, Basarabia, România, Argentina, Israel.

Un veac și jumătate, trei continente, 300 suflete, toate incluse într-o prezentare cu diapozitive, reprezentând povestea familiei mele și peregrinările ei în căutarea unei vieți nu mai bune, ci mai sigure.

Iar Odesa cu portul ei reprezintă un punct crucial în această istorie, un punct nevralgic dar absolut necesar. Acolo s-au despărțit membrii clanului, 90% devenind argentinieni, iar restul rămânând pe loc.

Vreau să vizitez Odesa. De mult visez s-o fac.

Acum acest proiect e mai actual decât oricând. Medicii ATI din Odesa au preluat proiectul propus de mine și în mai 2020 va avea loc primul congres ATI israelo-ucrainian. Voi ajunge cu siguranță în portul Odesa și voi arunca o privire spre largul mării și un gând trist, amestecat cu o doză de optimism sud-american mă va ține acolo, sunt sigur, minute în șir, încercând (probabil în zadar) să văd cu ochii minții clanul Gerșon pe puntea vaporului ”acela”.

Și nimic mai mult.

Gabriel Ben Meron

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

9 Comments

  • George Kun commented on December 28, 2019 Reply

    Draga Gabriel ben Meron,

    Am citit intr-o rasuflare povestea d-voastra. E fascinanta si atat de reala. De-a lungul istoriei, evreii si-au dovedit din plin calitatile de supravietuitor, impotriva unor vicisitudini extreme, Am si eu o poveste de familie interesanta. Bunicul meu dupa tata, de limba materna germna, ca multi evrei di Sibiu si Sighisoara, era foarte militant de felul sau si a starnit tot felul de scandaluri care pana la urma l-au costat scump. Ei erau saraci si lui i-a venit idea sa mearga sa lucreze in Belgia la mine de carbuni. Partea astea desi grea, era OK, dar el s-a apucat sa organizeze sindicate care nu le-au placut la patroni, asa ca i-au dat un picior in fund evreului ratacitor si cu asta s-a terminat cariera lui de minerit si sindicalist :-sindicalist.
    Odesa? On oras foarte interesant cu o istorie evreiasca bogata. In Toronto e plin de ei, si extremi de buni si criminali profesionisti. Se pare ca e un “Badge of honor” sa fii “Odessit”. Cum eu vorbesc rusa fluent, my sister’s husband (may he rest in peace) was russian, and some girlfriends in the p[ast were russians from Odessa, too I know quite a bit about the history of the city, similar to all big maritime port cities (Marseille, Amsterdam, Genoa, Odessa, Constanta, etc.
    Oricum, la pofesionisti cinstiti, origine din Odessa e o “marca” foarte buna.

  • Roxana Cristian commented on December 19, 2019 Reply

    Dar, să ştii că nu în zadar m-ai făcut pe mine să văd cu ochii minţii cum clanul Gerşon navighează curajos şi astăzi pe valurile vieţii…
    Felicitări, dragă Gabi!
    Roxana

    • GBM commented on December 20, 2019 Reply

      La ora asta sunt peste 100 membri ai familiei in Argentina, Uruguay si Brazilia, toti descendenti ai lui Gerson, dar nici unul nu-I mai poarta numele de familie!!!!!!
      GBM

  • Eva Grosz commented on December 19, 2019 Reply

    Wow ! Ce poveste .O familie de evrei în căutarea veșnică a unei vieți mai stabile . Odesa ,orașul în care au trăit atâția evrei , au avut loc atâtea pogromuri și au rămas în viață așa de puțini, orașul lui Isaac Babel , autorul meu iubit ,care a fost întemnițat și ucis în anul 1940. Scrierea de mai sus ascunde în ea atâtea vieți, atâtea povești tragice, dar mai ales curajul de a părăsi un loc nesigur pentru altul ,de care nici el nu era sigur . Veșnica speranță ! Paranteza cu Michael Har Segor , istoricul român-israelian atât de deosebit, mi-a trezit dorul pentru prelegerile lui săptămânale din radio, dar și în viu , acest minunat om, a cărui cultură era infinită . El trăia istoria ! Mulțumiri pentru că ați împărțit cu noi aceste rânduri legate de familie.

    • GBM commented on December 19, 2019 Reply

      Adevarat grait-ati!!!
      GBM

    • GBM commented on December 19, 2019 Reply

      Recomand cartea lui Charles King, “Odessah”, in care un capitol e inchinat lui Israel Babel.
      GBM

      • Eva Grosz commented on December 20, 2019 Reply

        Hanuka Sameach ! Să aducă lumină în casele oamenilor !
        An Nou cu sănătate și călătorii D-lui GBM și tuturor babelienilor .

  • GBM commented on December 19, 2019 Reply

    Sper!
    La multi ani de doua ori!!!!!!!!!!!!!!!
    GBM

  • Peter Biro commented on December 19, 2019 Reply

    Dacă totul merge bine, ne vom întâlni acolo în mai 2020.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *