La sfârșitul lunii decembrie 2019, de Crăciun, am auzit o afirmație care mi s-a părut ridicolă, dar care m-a făcut să-mi pun întrebări serioase. Liderii Autorității Palestiniene au afirmat că Isus Hristos a fost … palestinian, iar Crăciunul este … o sărbătoare palestiniană. Mi-am amintit un cântec studențesc, pe care îl cântam în studenție, în România: ”Sunt student” (nu-mi amintesc titlul exact). Când ajungeam la ”Sunt student la teologie” adăugam două versuri, pe care le citez tot din memorie: ”La examen când m-am dus / N-am știut cine-i Isus”. Fapt care se potrivește afirmațiilor liderilor Autorității Palestiniene. Cu deosebirea că ei … nu mai sunt studenți demult! De fapt, asemenea afirmație a fost făcută mai demult, de către fostul lider palestinian musulman (fost terorist) Yasser Arafat, imediat după punerea în aplicare a acordurilor de la Oslo. Era în seara de Ajun de Crăciun, iar domnia sa s-a urcat pe acoperișul Bisericii Nativității din Beit-Lehem (=Betleem, sau Vicleim) și, trăgând cu revolverul, a spus că Isus a fost primul palestinian, iar Crăciunul, ziua lui de naștere, este sărbătoare palestiniană. Fapt care a produs atât mirare, cât și teamă turiștilor pelerini creștini. Dar afirmația lui Yasser Arafat a avut și alt rezultat: adoptarea acestei idei de către liderii politici palestinieni. Mitul este reluat an de an. Ca orice mit istoric. Bineînțeles, nu există popoare care să nu aibă mituri istorice. Nici poporul evreu, nici poporul român, nici poporul francez, poporul englez, poporul german sau orice alt popor. Și nici poporul palestinian, care caută să-și construiască o istorie proprie și o identitate istorică și spirituală proprie, dar care clădește mituri, printre care mitul identității palestiniene a lui Isus. Fără să creadă în această afirmație, unii lideri palestinieni  o fac, din nevoia construirii unei ideologii naționale palestiniene bazate pe un mit istoric. Cea mai mare sărbătoare religioasă creștină este preluată de lideri politici palestinieni, majoritatea lor musulmani, și transformată în sărbătoare politică națională. Ei nu înțeleg și nu cunosc nici conținutul, nici sensul acestei sărbători, iar caracterul său este denaturat. Mai ales că persecuția creștinilor în lumea musulmană contemporană, în special în anul 2019, a crescut. De exemplu, în Iran, Nigeria, teritoriile pe care s-a aflat ISIS. În aceste țări și regiuni s-au făcut presiuni asupra creștinilor ca să se convertească la Islam. Au fost și cazuri de creștini uciși pentru credința lor. Oare mai este posibil un asemenea lucru în deceniul al doilea și la începutul deceniului al treilea al secolului al 21-lea? Lucru care nu prezintă interes pentru liderii de la Ramalla, cu toate că numărul creștinilor a scăzut în teritoriul palestinian: mulți creștini au ales calea emigrării după întemeierea Autorității Palestiniene. Nu mai este majoritate creștină nici măcar la Beit-Lehem, orașul natal al lui Isus, deși primarul orașului continuă să fie un creștin, datorită unor acorduri internaționale tacite.

Recent am văzut o carte interesantă în Internet: Myths and facts: a guide to the Arab–Israeli conflict, de Mitchell G. Bard. Cartea a fost publicată de ”American-Israeli Cooperation Enterprise”. Am văzut și un articol al aceluiași autor, apărut în publicația on-line Jewish Virtual Library. Autorul citează afirmația făcută de Laila Ghannam, guvernator al districtului Ramalla, care spune că ”întregul popor Palestinian sărbătorește Crăciunul, pentru că noi suntem mândri de faptul că Isus era Palestinian” (citat de autorul articolului după: Palestinian Media Watch, 24 decembrie 2019, deci în ajun de Crăciun). În publicația Arab America din 25 decembrie 2019, deci chiar din prima zi de Crăciun, publicistul Emily Deveraux scrie că ar exista argumente asupra apartenenței palestiniene a lui Isus: faptul că vorbea limba arameică, iar aceasta are afinități prin rădăcină cu limba arabă, și că familia lui provenea din Nazaret, oraș din Galileea, care a fost recunoscut ca oraș arab palestinian. Muftiul Ierusalimului, Muhammad Hussein, a afirmat: ”Noi îl respectăm pe Isus, noi credem în el (ca profet musulman), după cum credem în profetul Mahomed”. Isus este menționat și ca … ”primul martir islamic” (Palestinian Media Watch, 29 decembrie 2019; citat după articolul lui Mitchell B. Gard).

Afirmațiile de mai sus arată lipsa oricărei afinități reale palestiniene cu valorile morale și religioase profesate de Isus, recte de Yeșa sau Yehoșua ben Yosef și cu religia creștină. Acest om a fost evreu, a vorbit limba arameică, așa cum o vorbeau toți evreii contemporani lui. Limbă care nu are în comun cu limba arabă decât faptul că ambele sunt de origine semită. Mai mult decât atât: evreul Yehoșua ben Yosef sau Yeșa, știa și limba ebraică biblică, tot de origine semită, așa cum o știau toți învățăceii din școala lui Hillel. Informații istorice arată că inițial fusese discipol al lui Rabi Hillel și învăța Tora. Ulterior a vrut să facă unele reforme în societatea evreiască și în iudaism, dar acest lucru nu-l face mai puțin evreu și – în nici un caz –palestinian. Până în secolul al șaptelea, la invazia musulmană, nu a existat conceptul de arabi palestinieni. În timpul vieții lui Isus, numele provinciei romane era Judaea. Inițial, creștinismul a fost o sectă iudaică. În nici un caz Isus nu poate fi numit ”martir musulman”. Cel care a decis răstignirea lui era guvernatorul provinciei Judaea, Pontius Pilatus. Faptul că evreii nu au acceptat tezele lui nu înseamnă că el nu ar fi fost evreu. Dacă cineva l-ar fi întrebat asupra etniei sale și a religiei sale, nu ar fi răspuns altfel, decât evreu. Din lecturi, știu că intelectuali din generațiile mai vechi nici măcar nu puneau această problemă identitară asupra lui. Mai mult, scriitorul Friedrich Schiller afirma că lumea creștină trebuie să fie recunoscătoare evreilor, pentru că l-au dat pe omul cel mai nobil, pe Isus. S-a afirmat că începutul civilizației europene iudeo-creștine s-a aflat pe umerii a trei evrei: Moise, Isus, Pavel. Poate că ar trebui ca poporul evreu să continue să se refere la Isus ca evreu, fără să accepte ideile religioase propuse de el și dezvoltate ulterior de Pavel și de Părinții Bisericii. Evident, este problematic, dificil, dar poate că ar fi necesar. De dragul adevărului istoric, al faptului că orice evreu este evreu, chiar dacă nu acceptăm gândirea lui. A afirma că Isus ar fi fost palestinian și ”martir musulman” este atât un fals istoric, cât și o jignire nu numai pentru creștini, dar și pentru evrei. Îmi aduc aminte de un desen de Chagall referitor la Holocaust. Un convoi de evrei duși spre un lagăr al morții, păzit de soldați SS-iști, trecea pe lângă o biserică. La intrarea în biserică era o cruce, pe care era statuia lui Isus crucificat, iar un soldat nazist se îndreaptă spre cruce, pentru a-l da jos pe Isus de pe cruce și a-l adăuga convoiului, pe drum spre camera de gazare. Da, atunci era evreu și trebuia să fie lichidat, ca toți evreii, ștearsă până și amintirea sa!

O luptă ideologică cu un mit istoric palestinian? Poate. Lumea creștină ar trebui să-și spună cuvântul și ea. Nu cred că un teolog creștin, indiferent de care religie creștină aparține, ar putea să facă afirmația că Isus ar fi fost palestinian, nu evreu. Aceasta nu înseamnă nici conflict religios, nici jignire a naționalismului palestinian, care este lipsit de bază prin cultivarea acestui mit. După cum, cred că lumea creștină trebuie să facă tot ce este posibil pentru încetarea persecuțiilor împotriva creștinilor în țări musulmane, pentru respectul fiecărui om de a-și exercita cultul și de a-și profesa credința religioasă, fie el evreu, creștin, musulman sau de orice altă religie și gândire. Libertate, corectitudine, omenie, morală, justiție și mărinimie, ecumenism. Adevăr, fără mituri.

Am simțit nevoia de a parafraza titlul unui roman vechi, scris de Isaia Răcăciuni și apărut la București în anul 1944. Roman cu caracter ecumenist, integraționist, chiar asimilant, probabil scris în perioada Holocaustului, când autorul era printre ”scriitorii evrei interziși” și publicat imediat după aceea. Nu preiau subiectul romanului, ci numai titlul lui, parafrazat, adaptat realității de astăzi: ” Dați–ni-l înapoi pe Isus!” Știu că nici un creștin nu va renunța la el ca înțelept, întemeietor al religiei creștine. Și trebuie să-l păstreze, să știe să-l păstreze. Dar niciunui evreu nu i se poate cere să renunțe la Isus ca evreu, chiar dacă nu acceptă părerile lui. Isus a preluat Biblia Ebraică, învățătura poporului evreu și a adus-o întregii lumi. Chiar dacă nu în aceeași formă, chiar dacă nu el personal, ci urmașii lui. El este și rămâne un fiu al poporului evreu și nimeni nu i-l poate lua, nu poate anula etnia lui.

Lucian-Zeev Herşcovici