Mai toți scriem. Dar de ce?

Noi scriem.

În primul rând scriem ca toată lumea, adică materiale legate de meseria noastră. Asta o fac toți. Unii scriu rapoarte, alții scriu regulamente. Noi scriem rețete, foi de observație, certificate medicale, uneori articole științifice și expertize pentru tribunal. Până aici nimic neobișnuit. Dar de aici încolo, se pare că totul capătă un aspect special. Pentru că, deși nimeni nu a făcut o statistică în acest sens, se pare că proporțional, noi, medicii, scriem literatură mai mult decât oricare altă profesiune. Și neavând date precise care să-mi confirme ipoteza, voi ignora ideea că noi suntem deosebiți de toți ceilalți (deși eu cred că suntem într-adevăr deosebiți!) și mă voi limita să dau o explicație plauzibilă a faptului că medicii scriu multă beletristică. Faptul acesta, confirmat de numărul mare de scriitori care au studiat medicina (și mulți dintre ei au și practicat-o), pare la prima vedere greu de explicat.

Medicina e o profesiune care, dacă vrei s-o practici așa cum scrie la carte, îți ocupă literalmente orice valență liberă și te subjugă prin permanenta necesitate (și chiar obligație) de a fi tot timpul lângă pacient și a te pune la punct cu tot ce se face în lume și se scrie în literatura de specialitate, pentru că altminteri nu-ți poți face datoria față de bolnavul aflat în îngrijirea ta.

În mod normal, în mai toate colțurile lumii, medicul ajunge la capătul perioadei de însușire a specialității după nu mai puțin de 16-18 ani de la absolvirea liceului. Cu alte cuvinte, el/ea se poate considera specialist/ă independent/ă în meseria sa cam pe la vârsta de 35 ani.

Și iată că aici se ascunde prima justificare a tendinței celui care ține bisturiul sau stetoscopul în mână, de a se dedica cel puțin parțial beletristicii. Se spune că poet poate fi numai un tânăr, căci el trebuie să posede un suflet sensibil, adecvat vârstei tinere, pe când scriitor nu poate fi decât un individ matur, întrucât pentru a scrie beletristică ai nevoie de o experiență de viaţă bogată. Într-adevăr majoritatea medicilor scriitori au luat ”condeiul” în mână la o vârstă la care au ajuns să stăpânească deja profesiunea și să cunoască în profunzime dedesubturile vieții de zi cu zi.

Dar aici se pune întrebarea: oare părăsind, chiar parțial, meseria nu înseamnă că pe undeva o trădezi?! Răspunsul la această dilemă nu e clar și mă voi folosi aici de exemplul meu personal.

Uneori mi-e și greu să recunosc că am început studiile medicale la nici… 16 ani, după cele numai 10 clase de școlire prevăzute în normele comuniste preluate de la marea vecină de la răsărit. Ca urmare, era firesc ca părintele meu, medic, să devină automat mentorul și sfătuitorul meu de-a lungul anilor de studiu și ai primilor ani în profesiune. Am primit de la el multe povețe, una fiind legată de subiectul acestor rânduri:

”Băiete, medicina e cea mai geloasă amantă din lume. Dacă nu respecți această realitate și dacă o înșeli, să nu te miri că într-o bună zi ea te va arunca din pat și vei rămâne fără un acoperiș deasupra capului”.

Inutil să menționez că i-am respectat cu strictețe sfatul: m-am dedicat în întregime studiului medicinii și apoi profesiunii de medic, am renunțat la dorința de a deveni voleibalist și m-am ”culturalizat” doar printre picături (asta se simte până în ziua de azi!!)

Și asta până când într-o bună zi am descoperit un citat aparținând lui Cehov. În anul 1888 el scria unui bun prieten, ca răspuns la întrebarea cum se descurcă cu cele două îndeletniciri, medicina și literatura:

Medicina e soția mea legală, iar literatura e amanta mea. Când una îmi calcă pe nervi, petrec noaptea cu cealaltă. Și se pare că niciuna nu pierde ceva din această duplicitate”!

Nu, n-aș vrea să exagerez. Nu am așteptat celebrul citat cehovian pentru a începe să scriu, dar am făcut-o târziu, cu puțin înainte de a împlini vârsta de 60 ani. Am rămas fidel meseriei mele, dar (fără să mă socotesc scriitor) am pus pe ”hârtie” gânduri și povești, culese de-a lungul timpului, adaptate și modificate după inspirație, dând viață eroilor mei, care niciodată nu și-au încrucișat soarta cu viața mea profesională. Așadar, cu bine-cunoscuta mea lipsă de modestie m-am înscris pe lista medicilor care au devenit cunoscuți nu numai prin talentele lor de tămăduitori, ci și prin felul cum au știut să-și transforme gândurile, visurile și concepțiile în cuvinte scrise: Alfred de Musset, John Keats, François Rabelais, Conan Doyle, A.J. Cronin, Somerset Maugham, Michael Crichton, Georges Duhamel, Carlo Levi, Șaul Cernihovsky, Augustin Buzura și încă mulți alții.

Și dacă lucrurile stau așa, următoarea întrebare ar trebui să fie: ce au în comun medicina și literatura sau, mai bine zis, medicul și scriitorul? Ce fel de ființă intelectuală este medicul-scriitor?

 

După umila mea părere, totul începe de la faptul că ambii sunt umaniști, indivizi care înțeleg sufletul omului, observatori de succes a tot ce se întâmplă în jur, colecționari de date despre viața omului și capabili să despartă grâul de pleavă.

Dar aceste considerente nu ajung pentru a explica/justifica deosebita atracție a medicului pentru beletristică. A nu se uita (sau cel puțin din câte știu eu) că mai toți medicii scriitori și-au început viața adultă ca medici și doar după un anumit timp au combinat-o cu arta scriitoricească. Asta înseamnă că mai este ceva.

Și acel ceva poate fi nevoia imperioasă, după o zi, uneori și o noapte, petrecută în mijlocul suferinței umane, de a transforma gândurile în cuvinte scrise, un fel defulare, de eliberare de sub povara necazurilor umane, un panaceu care să-ți permită să o iei mâine de la capăt, fără a fi nevoit să apelezi la droguri sau la alcool.

La cele de mai sus se adaugă un amănunt foarte interesant. Medicul e un colecționar de povești!! Iar de la a le colecționa și până la a le povesti, e doar un pas foarte mic.

În termeni medicali, preluarea datelor legate de boala pacientului se numește anamneză. Dicționarele menționează definiția anamnezei ca fiind procesul de reamintire a trecutului. Dar această definiție e departe de a fi completă, pentru că în medicină luarea anamnezei reprezintă nu numai o înșiruire de date aparținând pacientului și bolilor sale, ci și abilitatea de a le readuce la suprafața memoriei acestuia și mai ales separarea datelor importante de cele lipsite de orice relevanță pentru istoricul bolii, chiar dacă pacientului i se par semnificative.

Aceasta este arta anamnezei, care se învață pe băncile facultății de medicină. Există o asemănare clară între arta colecționării de date anamnestice și modul în care scriitorul pune pe hârtie fapte pe care le dorește prezentate, având grijă să nu intre în amănunte lipsite de importanță.

Abraham Varghese, medic american originar din Etiopia, a exprimat în mod clar această legătură aproape organică dintre anamneză și literatură: ”Medicul ia legătura cu pacientul ca un scriitor, ca un povestitor (storyteller), el având experiența necesară pentru a depista conexiunea dintre cauză și efect și pentru a înțelege efectul acestor două elemente asupra bolii pacientului”.

Unii au emis ipoteza că medicul pune pe hârtie amănunte culese din viața sa profesională, ca un exercițiu care îi permite să înțeleagă mai bine suferința și ca să se înarmeze cu o puternică doză de simpatie pentru ceea ce se întâmplă cu pacientul din fața sa.

Alții (eu mă număr printre ei) consideră scrisul ca o armă împotriva frustrării create de soarta multor pacienți, soartă pe care tu ca medic nu o poți influența cu nimic și care duce inevitabil la fatalul sfârșit.

Spre deosebire de viața de toate zilele, în care multe boli își urmează cursul indiferent de intervenția medicului, personajele povestirilor sale se comportă așa cum și-ar dori el, ca niște actori care declamă un text scris de alții și pe care nu-l pot influența cu nimic.

Și aici e locul de a pune o ultimă întrebare: în ce măsură e capabil medicul de a separa activitatea sa profesională de mânuirea condeiului/stiloului/creionului/ calculatorului?

Răspunsul nu e simplu, deși e clar că majoritatea celor care s-au dedicat ambelor îndeletniciri au știut s-o facă fără a suferi nicio traumă.

Dar nu toți….

Unii au părăsit medicina, dedicându-se în întregime scrisului: Bulgakov, Crichton, Maugham, Duhamel și mulți alții. Faptul că ei au absolvit o facultate de medicină apare în biografia fiecăruia dintre ei ca un amănunt neînsemnat.

Alții nu au avut curajul de a semna cu același nume atât rețeta, cât și textul literar. Oare cititorul acestor rânduri cunoaște numele adevărat al lui George Sand? Amantine Lucile Aurore Dupin!! Sau al lui Anatole France? Iată-l: François-Anatole Thibault! Nemaivorbind de Gabriel Ben Meron…

Când semnezi cu propriul tău nume îți asumi responsabilitatea pentru veridicitatea fiecărui cuvânt, punct sau virgulă. Dar când semnezi cu un nume oarecare (nomme de plume-îl numesc francezii) și dai frâu liber fanteziei, nimic nu te împiedică să amesteci adevărul cu inexistentul. Iată o armă de apărare ce merită luată în considerare!

Am senzația că aș mai putea scrie câteva zeci de fraze legate de acest subiect, dar mă voi opri aici.

Convingerea mea este că medicii scriu beletristică pentru că simt nevoia să o facă, pentru că scrisul îi ajută să rămână legați de pacienții lor și de suferințele acestora. Iată un citat preluat dinr-una din cărțile mele:

”Subiectele povestirilor plutesc în atmosfera cabinetului medicului și-l înconjoară ca un fum gros de țigară. E de ajuns ca el, medicul, să le culeagă din livada fanteziei și să le facă cunoscute altora, având toată grija pentru felul cum ele sunt relatate și luând toate măsurile de care e capabil pentru a le asigura o primire caldă în public, exact așa cum un părinte are grijă de modul în care se prezintă propriul său copil pe scenă”

Articolul pe care l-am publicat în Statele Unite în urmă cu mai bine de o decadă se încheie cu următoarea frază, potrivită și rândurilor de față :”A scrie înseamnă a combina o vastă experiență profesională cu o profundă înțelegere a naturii umane și a obstacolelor pe care viața ți le pregătește. ….De aceea menirea noastră, a medicilor scriitori, e să continue să profeseze și în același timp să scrie, să pună totul pe hârtie, să fie siguri că o fac în așa fel încât cei din jur să le înțeleagă gândurile iar ei, medicii, să fie siguri că-și înțeleg pacienții și suferințele lor”.

 

Gabriel Ben Meron

8 Comments

  • Dana commented on July 29, 2018 Reply

    Draga Gabi,n-am cuvinte sa-ti spun ,cata placere am citind ceea ce scrii.
    Pentru mine esti numarul 1 ca medic si numarul 1 ca scriitor.ESTI UNIC!!!!!!!!!!!

    • GBM commented on July 29, 2018 Reply

      Merci.
      eu scriu pentru prietenii mei,,,,
      Sanatate
      GBM

  • Andrea Ghiţă commented on July 29, 2018 Reply

    Excelent articol, domnule doctor! Mie îmi rămâne, totuşi, o întrebare: Şi avocaţii şi psihologii adună poveşti multe, interesante şi dramatice. Şi totuşi mult mai puţini dintre ei devin condeieri. Oare de ce?

    • GBM commented on July 29, 2018 Reply

      Diferentza e enorma.
      Noi abordam suferintza cu imens de multa umanitate si intzelegere, cel putin multi dintre noi o fac…
      GBM

  • GBM commented on July 27, 2018 Reply

    Multumesc
    GBM

  • Tiberiu Georgescu commented on July 27, 2018 Reply

    Va citesc randurile cu nesatz si cele de aci si cele din Viata medicla;sunt fara cusur mai ales din cursivitatea frazei si a curatzeniei limbii romane.Si m-am intrebat nu oadta: Cand are timp Gabi Gurman pt.. toate astea ? Incerc o explicatie; dispune de un ceas mai special, un altfel de ceas care masoara timpul cu parcimonie !
    Felicitari.

    La multi ani Baabel !

    • GBM commented on July 29, 2018 Reply

      Multumesc…
      Raspunsul: se pare ca uneori ma bucur de a 25a ora a zilei……
      GBM

  • tiberiu ezri commented on July 26, 2018 Reply

    Splendid!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *