Acum câteva zile o colegă de-a mea, alergând dintr-un birou în altul, şi-a agăţat bluza de dantelă de o clanţă şi mâneca delicată s-a rupt într-un mod destul de neaspectuos.

Eu însămi fiind foarte predispusă la astfel de miniaccidente, am mereu la mine ac şi aţă, deci m-am oferit pe loc s-o ajut. Colega era foarte plăcut surprinsă că i-am sugerat un remediu imediat, dar zâmbetul i s-a cam şters de pe faţă când m-a văzut cu aţa albă, cu care voiam să-i cos la loc dantela neagră a bluzei. Timp şi posibilitate nu prea aveam ca cineva să caute o mercerie sau să meargă acasă după aţă neagră, dar am întrebat-o dacă are încredere în mine. „În tine da, în aţa ta mai puţin…” – mi-a răspuns ezitând, însă i-am promis că nu va regreta dacă-mi dă bluza la reparat. Şi am cusut dantela neagră la loc, încercând cum puteam mai bine să ascund firele albe printre cele negre ale dantelei. Rezultatul era oarecum dezamăgitor, desigur – cel puţin până când am pus mâna pe un marker permanent negru, care se găseşte în orice birou care se respectă.

Bucuria colegei, care nici nu mai putea să distingă unde fusese ruptura, mi-a amintit de cel mai mare cadou primit vreodată de la bunicul meu. Un cadou care mi-a schimbat întreaga gândire – deşi în acel moment nu mi-a dat nimic ce nu aveam şi mai înainte.

Pe atunci părinţii cumpărau rechizitele şcolare la începutul lunii septembrie pentru tot anul şi pentru toţi copiii. Printre ele un loc important îl ocupau ascuţitoarele, care în acele vremuri erau de fapt şi nişte jucării adevărate: micuţa lamă era ascunsă într-o figurină de ceramică: animal, maşinuţă, balaur, avion, rachetă, lădiţă cu comori, castel, şi aşa mai departe.

Sau prinţesă.

Şi tocmai când familia mea a mers la cumpărat rechizite, eu eram în spital, deci nu am avut ocazia să-mi aleg ascuţitoarea, aşa cum au făcut ceilalţi. Surorile mele s-au întors acasă cu cele mai frumoase prinţese din magazin, fratele meu a primit un balaur fioros, iar pentru mine mama a luat o ascuţitoare cu o fetiţă care stătea pe un bolovan în rochiţă scurtă şi mulată de vară, cu un fluturaş pe mâna întinsă. Săraca mama era convinsă că alegerea ei mă va face foarte fericită, deoarece ştia că-mi plăceau foarte mult fluturii. Iar eu, ajunsă acasă, încercam să mă prefac cum puteam mai bine că da, eram încântată de fetiţa cu fluturele – în timp ce mi se rupea inima văzând minunatele şi spectaculoasele prinţese ale surorilor mele.

Eram foarte invidioasă, foarte dezamăgită şi aceste sentimente mă mâhneau profund. Nu vroiam să fiu invidioasă, nu vroiam să fiu dezamăgită, chiar încercam să fiu foarte recunoscătoare, încercam să îndrăgesc fetiţa de pe ascuţitoarea mea şi eram tot mai convinsă că eram un copil groaznic, o fiinţă nerecunoscătoare, invidioasă, rea până în străfundul inimii.

Bunicul a observat numaidecât că ceva nu era în ordine cu mine. Şi eu i-am spus printre suspine şi lacrimi că eram o fetiţă cu sufletul negru, care nu merita dragoste, pentru că le invidiam pe surorile mele din cauza ascuţitoarelor cu prinţese şi nu puteam să apreciez ascuţitoarea mea, cumpărată de mama, care chiar a încercat să-mi facă pe plac, alegând din oferta magazinului o fetiţă cu un fluture.

Bunicul s-a uitat la mine foarte serios: „ai vrea să iei prinţesa de la vreuna dintre surorile tale?”, iar eu am început să mă bâlbâi încercând să refuz cât mai repede şi mai ferm această idee: „n-n-nicidecum! Aş vrea ca ele să aibă prinţesele lor, dar aş vrea ca mama să fi ales o prinţesă şi pentru mine. Sau aş vrea să pot îndrăgi această fetiţă de pe ascuţitoarea mea. E drăguţă… şi are şi un fluture. Şi mama a ales-o. Aş vrea să-i pot mulţumi din inimă, şi să fiu fericită, nu un copil nerecunoscător, cum sunt. Dar nu e prinţesă…”

„Adică nu e îmbrăcată ca o prinţesă, vrei să zici?” încercă bunicul să afle care era marea mea problemă cu obiectul în cauză. Iar când am dat din cap printre lacrimi, faţa i s-a înseninat şi m-a mângâiat pe păr. „În primul rând dacă nu vrei să iei prinţesa niciunei surioare, ci ai vrea doar să ai şi tu ceva similar, acest sentiment nu e ceva rău prin definiţie. Depinde doar ce faci cu el. Ai putea încerca să transformi propria ascuţitoare într-o prinţesă. Ce zici?”

Mă uitam la el cu ochi mari, nedumeriţi. Dacă era o păpuşă, atunci puteai s-o îmbraci după placul inimii. Dar ce era să faci cu un obiect de câţiva centimetri din ceramică? Cum să scoţi rochiţa de pe ea şi să-i pui alta, mai frumoasă? Cum să-i transformi codiţele simple într-o coafură de prinţesă? Cum şi din ce să-i faci o diademă, cum se cade unei prinţese?

Bunicul mi-a zâmbit şi m-a întrebat dacă am câteva bucăţele de plastilină. Încă foarte nedumerită, i-am adus o cutiuţă întreagă. Iar el a modelat plastilina pe corpul figurinei în cea mai amplă, mai spectaculoasă şi mai elegantă rochie de prinţesă pe care o văzusem vreodată. I-a făcut şi bucle bogate, după care mi-a cerut inelul cu pietricică roşie şi l-a pus pe capul prinţesei mele, care acum era mult mai frumoasă decât cele ale surorilor mele.

Un singur gând mă mai deranja. „Bunicule… dar când voi folosi ascuţitoarea, rochia s-ar putea să se strice. Nu c-aş vrea s-o stric” – am adăugat în grabă, „chiar voi încerca să fiu cât pot de atentă. Dar plastilina se striveşte dacă o strângi prea tare…”

Bunicul şi-a scărpinat capul: „drăguţă, eu nu ştiu mare lucru despre prinţese şi rochiţe şi astfel de chestii. Dar cred că această prinţesă s-ar bucura mult să-i mai faci şi alte rochii. Înainte de a folosi ascuţitoarea ai putea să dezlipeşti plastilina, să-ţi ascuţi creioanele, după care să-i faci ţinute noi, ca să fie iar cât se poate de frumoasă. Ai putea lua bucăţele de mătase din coşul cu resturi de textile de la mama sau chiar petale de flori şi să i le lipeşti cu un brâu, sau cu panglici de plastilină. Ai putea avea singura prinţesă din regiune care se îmbracă altfel ori de câte ori te joci cu ea.”

Mă uitam la fetiţa în rochia ei simplă de vară şi încetul cu încetul am înţeles că dacă mi-aş fi putut alege o ascuţitoare-prinţesă din magazin, nici prin cap nu mi-ar fi trecut s-o îmbrac eu, cu petale de flori, cu bucăţele de mătase, cu panglici, cu hârtie creponată, cu ambalajul colorat şi staniolul bomboanelor şi tabletelor de ciocolată, cu plastilină şi orice-mi mai cădea în mână. La început mai aveam nevoie de încurajări şi niscaiva ajutor din partea bunicului, care m-a făcut astfel să înţeleg, să descopăr că puteam fi foarte fericită şi mulţumită de ce aveam, trebuia să văd doar potenţialul dincolo de obiect sau situaţie.

„De altfel” – mi-a spus bunicul, – „sentimentul satisfacţiei ţine de suflet, nu de circumstanţe. Cine nu poate fi mulţumit cu puţin, dezvoltându-şi propria capacitate de a folosi tot ce are, degeaba ar primi mai mult, nimic nu i-ar fi de ajuns. Însă cine se bucură de ce are, va avea și beneficii la care nici nu s-ar fi aşteptat.” Şi ca să nu uit vreodată acest lucru, mi-a povestit despre cele două fetiţe voioase din cătunul celor nemulţumiţi, care, în treacăt fie spus, aveau codiţe, ca fetiţa de pe ascuţitoarea mea. (Poveştile bunicului aveau mereu o legătură concretă cu realitatea din viaţa mea şi explicau foarte logic şi pe înţelesul meu unele fenomene sau detalii din mediul înconjurător.) 

Povestea veveriţelor

A fost odată ca niciodată un sat unde, dintr-un motiv sau altul, câţiva oameni s-au sculat într-o zi cu faţa la cearceaf. Erau tare bosumflaţi, dar nu era nimic de făcut și de aceea ei au devenit tot mai nesuferiţi. Se legau de toată lumea, atacau şi criticau tot ce le ieşea în cale şi oriunde mergeau, purtau cu ei o atmosferă proastă, sâcâitoare, care mai apoi s-a răspândit ca o infecţie – oamenii erau supărați, se certau, se plângeau, se văicăreau, blestemau şi acuzau cerul şi pământul, găseau hibe şi greşeli în tot şi în toate. Au ajuns atât de rău, încât s-a lăsat o ceaţă neagră și usturătoare peste întregul sat şi chiar Bunicuţa Munţilor a auzit vestea acestei năpaste stranii… Iar când ceaţa sumbră şi înecăcioasă a început să urce pe versantul munţilor, bunicuţa a decis să se ducă în persoană pentru a vedea ce se întâmplă în acest sat. Şi a văzut. Oriunde a ajuns, pe orice cale a luat-o, sătenii erau nemulţumiţi de viaţă, de familie, de vecini, de vreme, de muncă, de mici, de mari, de noapte şi de zi. Oamenii duceau un trai relativ confortabil şi sănătos în acest colţişor de lume, dar dacă-i ascultai, aveai impresia că tot satul a fost lovit de foamete, ger, secetă, inundaţii, boli şi cataclisme. Chiar şi cerul s-a întunecat şi se încovoia peste ei.

Oricât a încercat Bunicuţa Munţilor să-i ajute, n-a reuşit. Cu cât au crescut mai multe fructe pe crengi și cu cât recolta s-a făcut mai bogată la atingerea ei, cu atât lumea părea mai nefericită şi se plângea şi mai amarnic: apa era prea umedă pentru săteni, focul prea mistuitor, soarele prea fierbinte, nopţile li se păreau prea întunecate şi prea liniştite şi zilele prea obositoare. Bunicuţa Munţilor putea să se dea peste cap de zece ori și tot nu reuşea să aducă un singur zâmbet pe obrazul cuiva.

În cele din urmă săraca de ea a plecat din sat şi s-a prăbuşit pe un bolovan pe marginea drumului, istovită şi sătulă până peste cap de văicărelile nemulţumiţilor, când dintr-odată a auzit nişte râsete argintii. Se uită în jur, dar nu văzu pe nimeni, doar iarba înaltă de lângă drum şi arbuştii de la marginea pădurii din apropiere. „Care umbli acolo?” – a întrebat în cele din urmă bătrânica munţilor, iar drept răspuns două fetiţe s-au ivit din verdeaţa bogată, venind în fugă dinspre pădure. Una din ele avea păr roşcat, iar cealaltă bucle întunecate, ambele purtând codiţe prinse de-o parte şi de alta a feţişoarelor senine – şi puţin mânjite cu sucul unor fructe. Iar în mână aveau câte o bocceluţă de culoarea părului lor. Alergau cu un zâmbet larg pe faţă şi cu o strălucire veselă în ochi. Una din ele îşi întinse mânuţa spre bătrână: „Ia uite, bunicuţă, am găsit afine, vrei?” – „Mulţumesc”, zâmbi Bunicuţa Munţilor. „Cine sunteţi voi, dragele mamei?”

Cele două fetiţe se uitau una la cealaltă puţin nesigure. „Păi…“ a spus una din ele în cele din urmă, „suntem Surioara Mare şi Surioara Mică. Nu avem alt nume, cel puţin n-am ţinut minte vreodată să avem. Suntem orfane, ştii? De foarte mici…“ „Dar să nu te necăjeşti din cauza noastră“ – s-a grăbit cealaltă fetiţă să alunge orice urmă de tristeţe din discuţie, „că ne descurcăm! Zău! Găsim întotdeauna multe fructe şi ciuperci în pădure şi zdrenţe aruncate pe câmp şi putem aduna mâncare şi ce mai avem nevoie, chiar și pentru iarnă. Suntem foaaarte deştepte, să ştii!” – şi-i străluceau ochii de mândrie. O mică umbră îi întunecă pentru o clipă feţişoara: „Singurul bai e că nu ne putem ascunde de vremea urâtă. Dacă ne prinde câte o furtună sau plouă cu găleata şi apa năvăleşte prin tufişurile unde ne ghemuim sub crengi…“ „Dar atunci ne îmbrăţişăm strâns să ne ţinem de cald“, a spus cealaltă şi amândouă s-au înveselit: „Şi ne şoptim la ureche poveşti de groază sau pline de haz!“ „Dar acum e cald şi bine“, a încheiat cealaltă, ţopăind de bucurie: „Aşa că ne jucăm şi râdem şi ne distrăm!“

Bunicuţa Munţilor o privi îngândurată. „Deci, singura problemă e când nu găsiţi un loc unde să vă ascundeţi, da? Haideţi cu mine şi fiecare copac din pădure vă va oferi cu drag ascunziş. Chiar şi când e tăiat şi e căzut deja la pământ, vă va fi locaş protector.“

Şi oamenii spun că în acea zi cele două fetițe orfane au dispărut din sat. Şi cam pe atunci au apărut două creaturi micuţe în pădurile montane. Una roşcată, cealaltă cu blăniţa închisă la culoare, dar ambele cu câte un smoc mic de păr pe urechi, ca nişte codiţe ale unor fetiţe de la ţară şi cu cozi stufoase, ca două bocceluţe de pânză… Și sunt voioase, sprintene, jucăuşe, chiar dacă par mereu ocupate cu adunatul hranei pentru iarnă, pe care o pot ascunde unde vor, pentru că toţi copacii din pădure le oferă cu drag loc de joacă, adăpost şi hrană. Se spune că aceste animale mici au fost binecuvântate de Bunicuţa Munţilor şi această binecuvântare se moşteneşte de toţi cei care văd frumuseţea aşternută peste tot în jur, de toţi cei care sunt recunoscători pentru ceea ce le oferă viaţa şi care găsesc câte o modalitate de a-şi păstra inimile senine.

Ilona Simon