La vita è Bella – Amintiri din studenție

Povestirea amintirilor mele continuă cu perioada studenției. În timpul Războiului de Şase Zile aveam aproape 16 ani. Eram cu toții entuziasmați de victoria “blitz” a Israelului asupra armatelor arabe. Chiar și la școală, toți vorbeau despre asta, nu numai copiii evrei, din care rămăseseră doar foarte puțini la Marghita. Cam în aceeași perioadă tata m-a convins să renunț la visul de a deveni profesor de istorie și să dau admitere la medicină. Era cam complicat, fiindcă voiam să plec în Israel, dar părinții mei credeau (pe bună dreptate) că nu era momentul potrivit. Tata m-a convins să rămân și să mă pregtătesc pentru admitere. La admitere la medicină în Timișoara, în timp ce așteptam nerăbdător publicarea listei celor admiși, am început să fumez pentru prima oară în viața mea. Noaptea pe la ora 23 s-au publicat rezultatele. Am fost primit la facultatea de medicină! Aveam la mine 50 de lei și eram euforic. Am găsit un restaurant deschis și l-am invitat pe un viitor coleg de facultate (Vasile) să mâncăm și să bem ceva împreună. A doua zi m-am trezit cam buimac și mi-am dat seama după data de pe biletul de tren de întoarcere la Oradea, că mai aveam de petrecut încă trei zile la Timișoara. Nu cunoșteam acolo pe nimeni. Cămin aveam, dar mi-au rămas doar trei lei pe care i-am administrat foarte economicos: mi-am cumpăraț trei pungi de biscuiți care costau câte un leu fiecare (pe-atunci leul avea valoare!). Am mâncat o pungă de biscuiți în fiecare zi. De băut aveam apă quantum satis din fântânile publice. Sărmanii mei părinți nu știau dacă am trecut sau nu examenele, fiindcă nu aveam bani ca să le trimit o telegramă sau să le telefonez. În sfârșit, cele trei zile au trecut și am luat trenul spre Oradea, dar am aflat că trenul de legătură din Oradea spre Marghita s-a anulat. La gara din Oradea am găsit un șofer de camion inimos care tocmai călătorea spre Marghita și m-a luat pe gratis. Era deja întuneric și farurile camionului nu luminau. De câțeva ori era să ne ciocnim de un pom sau de o casă, dar șoferul avea dexteritate și de fiecare dată evita în ultimul moment coliziunea, probabil fiindcă era obișnuit să conducă fără lumini. Când am ajuns teafăr la Marghita, era deja dimineața și pățintii mei plecaseră la servici. Ușile și geamurile locuinței noastre erau închise. Am reușit să sparg geamul din bucătărie și am dat năvală la frigider ca să-mi satur foametea. Părinții mei mi-au iertat intruziunea; erau fericiți că am fost admis la facultate.

Mi-a rămas întipărită în minte călătoria din 1970 la Timișoara, unde urma să încep primul semestru la facultate. Era după marile inundații din România, care s-au soldat cu morți și pagube materiale enorme. Trenurile mergeau rar și aiurea și erau supra aglomerate. Am ajuns cumva la Oradea, de unde trebuia să iau trenul spre Timișoara. Pe peron erau sute sau poate chiar mii de oameni. Nu se putea intra pe ușile trenului fiindcă oamenii erau agățați de scări. Spre norocul meu, cineva care era în tren și mă cunoștea, mi-a făcut semn să intru prin geam în cabina lor. Pe-atunci eram un tânăr subțirel și n-a fost problemă să intru prin geam. Din nefericire, cabina cunoscutului meu era plină, așa că mi-am găsit un colțișor în picioare, lângă toaletă. Drumul până la Timișoara lua mai multe ore, cu opriri frecvente din cauza daunelor care au rămas de pe urma inundației. Doi oameni stăteau în toaletă. Era o zi călduroasă și nu era nici vorba pe acele vremuri de aer condiționat… Călătoream în picioare și cu greu puteam să-mi întind ciolanele. Totul ar fi fost tolerabil, până când, din masa de oameni de pe coridor a apărut o doamnă între două vârste, cu fața lividă țipând: “Am nevoie urgentă să merg la veceu”! Habitanții temporari a toaletei au fost nevoiți să-și părăsească adăpostul. Ușa de la toaletă nu se putea închide. Dacă până atunci mai rămăsese puțin oxigen în vagon, de data asta miasmele erau înecătoare și insuportabile… Dar am ajuns cu bine la Timișoara. Acest

Am studiat medicina la Timișoara, continuând tradiția începută de unchiul meu Iosif, fratele tatălui meu, care a studiat și el medicina acolo. În 1970 am văzut pentru prima oară Timișoara, unde am rămas în următorii șase ani, cu excepția vacanțelor. Timișoara era și a rămas un oraș frumos, cosmopolit, cu puternice influențe occidentale, care păreau și mai evidente pe vremea comunismului. Acolo am început să fumez, de obicei Carpați fără filtru, dar la începutul fiecărei luni, când primeam bursa, mai cumpăram Kent, Papastratos sau chiar Populares cubanez. La Timișoara am dansat pentru prima oară cu Erzsi la clubul Neptun, pe muzică live a formației Phoenix, am cumpărat primele mele discuri cu Beatles și am fost pentru prima oară în viața mea la operă și la concert, mai ales la matineuri, care erau mai ieftine. Am fost la concerte cu Peter Wertheimer, celebrul saxofonist care a murit recent în Israel și cu neuitatul Johnny Răducanu. Locuiam și mâncam la căminul facultății de medicină, mai târziu mâncam uneori și la cantina comunității evreiești. Sărbătorile evreiești le petreceam în mijlocul comunității conduse de iubitul rabin Ernest Neumann. Toleranța față de religia mozaică era remarcabilă în acel milieu de dictatură comunistă care domina România. La comunitatea evreiască am “ciripit“ un pic de ebraică cu doamna Rubinger. Și totuși nu înțelegeam nimic (în afară de “shalom”) din textele cântecelor ebraice sau idiș pe care le cântam de sărbători în corul comunității, învățând textele pe de rost.

La sesiunile de examene învățam în “sala de studii” a căminului studențesc, care servea și pentru călcat rufe, pentru fiert o supă, o cafea sau un ceai și ca loc de bârfă.

Din păcate am rămas in legătura numai cu doi colegi de facultate, Luciana Panaitescu, un om minunat, care trăiește în Timișoara și Vera Coreanu Fried, care trăiește în Israel.

În 2006 ne-am întrunit mai mulți colegi la Timișoara ca să sărbătorim 30 de ani de la absolvirea facultății. Cu toții eram schimbați și cu greu ne recunoșteam unul pe celălalt. Nu purtam ecusoane cu numele, așa că mă apuca râsul când cineva care mi se părea necunoscut se repezea la mine îmbratișându-mă. La care eu răspundeam în mod automat: “Ce bine-mi pare să te revăd!”.

Îmi amintesc cu plăcere de mulți profesori, adevărați erudiți, sau de alții care erau hazlii cu sau fără intenție. La facultate am învățat engleza în mod electiv. Mulți colegi nu luau în serios cursurile doamnei profesoare Galina Semionovna. La examene, un student care nu asistase la niciun curs de engleză, a fost întrebat de către profesoară: “Do you speak English?” “Cam să nau” adică “cum să nu”, a răspuns studentul. Doamna Galina Răspunsul a rămas perplexă și i-a dat o notă de trecere.

Profesorul de anatomie, Dl. Victor Dimulescu, era un om sever, dar bine pregătit profesional și un educator excelent. Avea câteva chichițe pe care trebuia să le știi la examene. De exemplu, Dimulescu întreba de multe ori, care este organul pe care el însuși l-a denumit “Il libero” (termenul italian pentru ultimul jucător de fotbal din apărare care-i “mătura” pe toți adversarii care se apropiau de poartă). Am învățat înainte de examen că profesorul se referea la peritoneu, membrana care acoperă toate organele interne ale abdomenului și le apără de infecții. Tot Dimulescu avea o altă întrebare cheie: Care sunt cele trei oase care se termină cu “ela”? Răspunsul era “Patela, Fabela, Glabela”. La examenul de anatomie, testul cel mai înfricoșător era atunci când Dimulescu arunca în sus un oscior de la mână sau de la picior și pe care trebuia să-l identifici din zbor. Fiindcă Dimulescu era atât de chițibușar și pretențios la examene, studenții au inventat formule mnemotehnice pentru unele detalii anatomice care erau greu de memorizat. De exemplu, straturile scrotului erau memorizate astfel: “Păi De Ce Mă F… Victore” (Dimulescu), adică: Piele, Dartos, Celulosa, Medulara, Fascia și Vaginala.

1971 – Anul doi la medicină – la o lecție de anatomie

D-na Dr. Florica Rottenberg, soția profesorului de anatomie Rottenberg, ne dădea notă maximă la biofizică numai dacă știam fraza magică: “Vechimea unui obiect se stabilește cu ajutorul carbonului radioactiv”. Profesorul Șofletea era un calibru național în domeniul neurologiei. Cursurile sale începeau de obicei cu o întrebare de logică și acest lucru ne stimula să gândim în mod logic. Adoram cursurile lui. Însă cel mai mult mi-au plăcut fiziologia și semiologia.

Examenul de stat l-am luat cu un studiu de fiziologie, sub îndrumarea profesorului Mârza. Semiologie am învățat cu D-na profesor Zosin. Bătăile inimii, cele fiziologice și cele patologice (sufluri) le-am învățat după magnetofon și nu le-am uitat nici astăzi. Mulți dintre medicii de astăzi nu mai folosesc stetoscopul, în cel mai bun caz trimit bolnavul direct la ecocardiografie. Cu D-na Zosin am asistat odată la o scenă hazlie. La patul unui bolnav, doamna profesor a vrut să ne prezinte un suflu cardiac rar. A pus stetoscopul pe pieptul bolnavului spunându-ne: “Iată acilea se aude suflul”, însă asistentul ei care era de față a remarcat cu voce tare: “D-nă profesor, nu ați pus stetoscopul în urechi!”.

Dr. Radivoievici era un excelent cardiolog si o “pâine caldă” de om. Pe-atunci am început să sufăr de astm. Când i-am cerut părerea, mi-a răspuns că ceea ce m-ar putea ajuta este clima caldă din Israel…

Am avut și câțiva profesori evrei. Profesorul de microbiologie și parazitologie, Dl. Elias a emigrat și s-a stins din viață în Israel. Dl. Dr. Kardoș, conferențiar la patofiziologie, îmi zâmbea mereu. Nici până astăzi nu sunt sigur de ce îmi zâmbea, fiindcă eram evreu, sau fiindcă eram un bărbat tânăr…  

Autoritățile comuniste aveau grijă de noi studenții. Nu numai că ne scoteau pe străzi să aplaudăm când tovarășul vizita Timișoara, dar din când în când ne scoteau și la muncă “voluntară”, la culesul porumbului, sau pe șantierul noului spital județean.

La muncă voluntară, la construcția noului spitalul judetean. (Eu apar în mijlocul fotografiei cu o țigară în gură.)

Nu cred că statul român a avut de câștigat de pe urma muncii voluntare care se făcea doar formal. În schimb pentru mine munca de pe șantier a avut repercursiuni. Am călcat pe un cui ruginit, am primit anti-tetanus cu o siringă “re-sterilizată” și după câteva săptămâni am fost diagnosticat cu hepatită B și internat la spitalul de boli contagioase Victor Babeș din Timișoara. După ce mi-a revenit pofta de mâncare, soția mea Elisabeta (Erzsi), care pe atunci îmi era doar prietenă, îmi aducea zilnic supă de pui și o carte din istoria Holocaustului. Zilnic terminam de citit o carte. Mă plimbam prin grădinile splendide ale clinicii Babeș și mă întâlneam cu “vecinii” tuberculoși. Discutau tot timpul despre femei – “vir pilosus, aut libidinosus, aut tuberculosus” – “bărbat păros, libidinos și tuberculos” (citat din cursurile ținute de Dl. Bușilă, profesorul la boli contagioase.)

În primii ani de facultate am avut la examene note bune, dar nu foarte bune. În anul cinci însă, totul s-a schimbat! M-am căsătorit la sinagoga Fabric cu iubita mea Elisabeta. Ea mi-a dat tone de motivație. La următoarele examene, inclusiv la examenul de stat, am luat numai nota zece! Iată ce poate realiza echilibrul hormonal… 

Căsătoria mea cu Elisabeta Feldman în 1975 la sinagoga Fabric din Timisoara, cu rabinul Ernest Neumann

Se spune că normele de comportament elementare le primești în “cei spate ani de-acasă”. La fel, baza cunoștințelor unui medic începător se învață la facultate. Studenția a fost poate cel mai frumos și mai trepidant capitol din viața mea.

În ciuda notelor mari, inclusiv la examenul de stat, locurile de munca în Ardeal și în Banat s-au terminat repede, așa ca am fost repartizat ca medic de circumscripție la Cândești. Unde este Cândeștiul și ce peripeții am avut acolo veți afla în continuare.   

Tiberiu Ezri

 

 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

8 Comments

  • Robert Robicsek commented on February 11, 2020 Reply

    Te invidiez sincer, Tibi, pentru memoria exacta a personajelor de la IM Timisoara de acum aproape jumatate de secol. Desi citiva ani mai tirziu, am avut si eu placerea de a fi studentul lor. Majoritatea oameni deosebiti care ne-au lasat amintiri puternice. Cum ziceai, nimic din ce a urmat nu e comparabil cu Timisoara studentiei.

    • Tiberiu Ezri commented on February 11, 2020 Reply

      Draga Robi
      Sunt de acord cu tine.
      A fost o experienta unica!

  • Hava Oren commented on February 7, 2020 Reply

    Văd că avem o mulțime de cunoștințe în comun. Rabinul Neumann i-a cununat și pe părinții mei, doar că era mult mai tânăr pe atunci. Unul din fiii doamnei Rubinger și fiul dr Elias mi-au fost colegi de an. Prof. Bușilă trebuie să fi fost un om foarte în vârstă, pentru că îmi aduc aminte că tatăl meu z’l avea o istorioară hazlie de pe vremea când Bușilă îi era profesor. Pe scurt, mor de curiozitate să ne cunoaștem!

    • Tiberiu Ezri commented on February 7, 2020 Reply

      Si eu la fel!
      Din pacate ambii fii ai familiei Rubinger au murit. Cu Sorin Elias am lucrat impreuna la Wolfson. Anul acesta s-a pensionat si el.

  • Beatrice Balgiu commented on February 6, 2020 Reply

    Placute aminitiri si placut redate. Plus, ca aveati figura de actor. Parca am inteles ca dr Radivoievici este tatal Monicai Tatoiu.

    • Tiberiu Ezri commented on February 6, 2020 Reply

      Va multumesc! Poate aveam… figura de actor.

  • Eva Grosz commented on February 6, 2020 Reply

    A fost o plăcere de citit ! Într-o pagină atâtea povești ! Frumoasă poză de ceremonie a căsătoriei !

    • Tiberiu Ezri commented on February 6, 2020 Reply

      Multumesc Evi

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *