În mijlocul iernii anului 2019, am ajuns într-un mod neaşteptat într-o localitate din Polonia, aflată undeva la mijlocul distanţei între Cracovia şi Varşovia. Foarte probabil că localitatea numită Busko-Zdroj[1] este cu totul necunoscută până şi unui călător entuziast care vizitează adesea vechiul şi iubitul continent european, uneori mai mult decât odată într-un an.

Trebuie să mărturisesc că am cunoştinţe limitate despre Polonia. În ciuda neimplicării mele politice, cunosc câteva detalii despre actualul guvern polonez şi orientarea sa de extremă dreaptă. Mai pot adăuga că aşezarea evreilor pe pământul identificat cu Polonia de astăzi datează cu un mileniu în urmă, mult înaintea aşezării evreilor în alte locuri din Europa de Est. Atitudinea populaţiei locale faţă de evrei a fost la început tolerantă şi evreii au deţinut o oarecare autonomie socială. Dar această situaţie a încetat după partiţionarea Poloniei în secolul al XVIII-lea. Situaţia evreilor a continuat să fie din ce în ce mai complicată, atitudinea potrivnică a populaţiei crescând cu îndârjire până după cel de-al Doilea Război Mondial.

Nu am cunoscut nici multe persoane care s-au născut sau au trăit în Polonia. În urmă cu câţiva ani un cunoscut care locuia la München, ziarist de origine cehă, mi-a făcut legătura cu Amalia, arhitectă născută în Polonia, care a trăit mulţi ani în Germania şi care după ieşirea la pensie s-a stabilit în Israel. Familia acestei doamne s-a numărat printre evreii polonezi care au fost obligaţi de Wladyslaw Gomulka^[2] să-şi părăsească ţara în anul 1968. Deci, influenţată de Amalia, care de câţiva ani buni îşi petrece o parte din lunile iernii într-o staţiune balneoclimaterică din Polonia, am acceptat această aventură cu destul de multe îndoieli şi am plecat pentru două săptămâni la Busko-Zdroj.

O serie de alte evenimente îmi revin în minte legate de evrei şi de Polonia. Îmi amintesc ceea ce s-a întâmplat la Kielce în 1946, după ce războiul se încheiase deja. Acelor puţin evrei, întorşi la casele lor ca victime ale Holocaustului, nu le-a fost sortit să supravieţuiască cu adevărat, căci localnicii au dezlănţuit împotriva lor un alt pogrom. Iar imaginea antisemită a polonezului obişnuit, omul de pe stradă, s-a conturat şi prin citirea cărţii lui Jan Gross^[3] Vecini. Cartea relatează tragicul eveniment petrecut în localitatea Jedbawne, în anul 1941, când localnicii polonezi au îngrămădit 340 de evrei din orăşel într-un depozit făcut din bârne de lemn şi după ce s-au convins că sunt cu toţii acolo, i-au dat foc. Există unele controverse, dar Gross a cercetat subiectul din punct de vedere istoric. La sfârşitul războiului şi după instalarea comunismului în Polonia, propaganda oficială a contribuit la creşterea valurilor de antisemitism în Polonia, alimentate în parte şi de situaţia economică precară. Şi după două decenii, atitudinea locală nu s-a schimbat, dovedit prin faptul că în jurul anului 1968 Wladyslaw Gomulka a ordonat evreilor să părăsească Polonia în timpul cel mai scurt. Acest ordin a urmat unei serii de acte premergătoare, precum eliminarea lor din diferite posturi economice și interzicerea înscrierii lor la studii academice. Evenimentele şi atitudinea polonezilor faţă de evrei, chiar fără a putea fi generalizate, sunt profund fixate în memoria colectivă. Poate că datorită acestor fapte, care îmi vin în minte aşa, dintr-odată, experienţa pe care am trăit-o în acea după-amiază de sâmbătă, când am hotărât să mă plimb prin apropierea hotelului, a fost însoţită de o dualitate emoţională pe care voi încerca s-o descriu în continuare.

În ciuda faptului că Busko se află într-un loc unde probabil puţini străini ajung, localitatea este foarte vestită pentru resursele sale de substanţe binefăcătoare, cum ar fi sulful şi bromul. Localnicii polonezi sunt vizitatorii frecvenţi ai locului, chiar dacă uneori vin doar pentru un sfârşit de săptămână, ca să petreacă în mijlocul unei atmosfere plăcute. Hotelurile din Busko sunt și deosebit de atrăgătoare. Hotelul ales de prietena mea era Bristol-Spa, un hotel de calitate superioară, poate mai puţin dun puncul de vedere al personalului care ar fi trebui să se ocupe de tratamentele la care mă aşteptam.

Singurii israelieni care cunosc mai bine localitatea sunt cei originari din fosta Uniune Sovietică. În Israel nici populaţia locală şi nici medicina locală nu prea practică balneologia ca modalitate de îmbunătăţire a problemelor osteo-musculare, recomandată persoanelor care au depăşit o anumită vârstă. Variantele israeliene sunt limitate şi inimaginabil de scumpe, ca de altfel orice altă formă a turismului local.

Odată ajunsă la Cracovia, urma să mă îmbarc într-o călătorie uşor aventuroasă, cu autobuzul societăţii Mat-Bus, pentru a ajunge spre seară la Busko-Zdroj. Călătoria era aventuroasă, pentru că autogara din oraş este foarte mare şi o experienţă de acum câţiva ani mi-a arătat că nu este simplu găsești autobuzul către o anumită destinaţie. Fiind deja după-amiază, numărul de autobuze în direcţia dorită era limitat și trebuia să ajung la timp şi să găsesc repede peronul de unde urma să plece autobuzul. N-aş fi vrut să rămân peste noapte în oraş. În cele din urmă am găsit şi casa de bilete şi peronul autobuzului spre Busko. Ca fapt divers, acelaşi autobuz către aceeaşi destinaţie pleacă la fiecare oră de la peroane diferite, ceea ce desigur complică situaţia pentru cine nu cunoaşte regulile. Autobuzul pleca la orele 16:25 şi odată ajunsă la staţie, am încercat să intru în vorbă cu un tânăr roşcovan, care vorbea englezeşte şi care tocmai venise din Anglia, probabil pentru vacanţa de iarnă. Deşi întrebasem hotelul unde trebuia să cobor, destinaţia mea nefiind destinaţia finală a autobuzului, mai aveam o serie de îndoieli. În plus la ora 16, întunericul se lăsase complet.

Era aproape beznă prin zonele rurale prin care trecea autobuzul, iar eu urmăream pe un ecran staţiile prin care trecusem, astfel încât aproape de locul coborârii, m-am adresat şoferului ca să mă asigur că staţia următoare este staţia de care aveam nevoie. Cu greu se putea distinge dumul, din când în când lumina câtorva felinare sclipea prin ceaţa uşoară a serii. Cu câteva minute înainte de coborâre, o tânără poloneză cu care schimbasem câteva vorbe pe drum, în autobuzul în care nu călătoreau mai mult de șase persoane, mă bate pe umeri şi îmi spune: “Eu voi coborî împreună cu tine la staţia următoare şi deoarece cunosc hotelul, te voi conduce, ajutându-te şi cu bagajele.” Am întrebat-o dacă şi ea trebuia să coboare la aceeaşi staţie, dar mi-a răspuns negativ, asigurându-mă că fratele ei o va lua de lângă hotel. Am rămas uluită. Fata nu ştia nimic despre mine, decât că arătam mai în vârstă ca ea şi că aveam două valize mici, pe rotițe. I-am mulţumit. La coborâre am simţit frigul iernii “bătând” în faţă. Eu aveam tot echipamentul de iarnă, căciulă, fular şi mănuşi, împreună cu canadiana adusă de acasă, în timp ce călăuza mea era îmbrăcată într-o jacheţică subţire. Aveam în valiză un fel de haină mai uşoară (fleece) cu care plecasem din Israel, pe care i-am oferit-o fetei, dar ea m-a refuzat categoric, spunând că la Cracovia era foarte cald. Ciudată căldură, la 2-3 grade peste 0. Am pornit spre hotel, după ce tânăra mi-a arătat o pancartă pe care era scris că până acolo erau doar 500 m. Eu nu aş fi observat-o în bezna din jur. De ambele părţi ale drumului principal nu se vedea aproape nimic. Pe o parte se distingeau cu greu în întuneric câmpii golaşe şi profilul unor case răzleţe în depărtare, iar vis a vis, pe unde am pornit noi, erau străduţe care se terminau în şoseaua principală. Înspre partea aceea se afla orăşelul Busko-Zdroj. Am cotit pe una dintre acele străduţe şi în circa zece minute am ajuns la hotel. În timp ce trăgeam amândouă câte o valiză, am intrat în vorbă. Am aflat că tânăra era asistentă dentară, că era născută în 1989 şi că venise în orăşelul natal, din Cracovia, unde lucra, pentru a-şi ajuta părinţii, amândoi diagnosticaţi cu cancer.

Auzind anul naşterii, mi-am exprimat uimirea faţă de coincidenţa anului ei de naştere cu acel an 1989, în care a început căderea comunismului în Europa de Est. I-am amintit că în Polonia acest proces fusese devansat prin mişcările sindicale iniţiate de organizarea Solidarităţii, a lucrătorilor de la Şantierele Navale din Gdansk, sub conducerea renumitului Lech Wałęsa. Această organizaţie fusese simbolul luptei polonezilor împotriva regimului comunist, ei au şi declanşat valul care a cuprins apoi toate ţările din blocul sovietic. Schimbând câteva idei despre acest subiect, tânăra mi-a mărturisit:

“La noi la istorie nu se predă despre Lech Wałęsa”, la care nedumerirea mea mă face s-o întreb: “Dar cum se poate aşa ceva?” “Guvernul nu-l iubeşte pe Wałęsa, iar istoria noastră adevărată nu este cea predată în şcoli. În locul ei se predă religie”, şi cu o voce puţin tremurândă, continuă: “Religia este un lucru privat, personal”. Nu mai aveam ce să spun, mi se părea că miturile se spulberă, că realităţile, pe care şi aşa nu le cunoşteam prea bine, sunt cu totul altele decât mi-aş fi putut închipui. În noaptea de sfârşit de noiembrie, instalată în acest orăşel cu mult mai nordic decât al meu, am ajuns la destinaţie după doar 10 minute de mers în frig, dar într-o atmosferă de prietenie şi apropiere pe care nu mi-aş fi putut-o imagina ca fiind realizabilă în timpul unei călătorii cu autobuzul. Şi, după cum se va vedea, nu a fost unica experienţă umană în scurtul meu periplu polonez.

I-am propus fetei să intre în hotel ca să se încălzească cu un ceai, dar refuzul ei a fost categoric şi ne-am despărţit mulţumindu-i. Mă simţeam neputincioasă de a mă revanşa cât de cât pentru acest act de bunăvoinţă atât de neaşteptat.

A doua zi am început activităţile recomandate de medicul sanatoriului, unde venisem ca să primesc câte ceva din calităţile terapeutice ale vestitului orăşel balnear. Sanatoriile din Busko şi capacitatea sa de vindecare sunt cunoscute de foarte multă vreme. Primul sanatoriu a fost construit la începutul secolului al XIX-lea şi astăzi numărul lor a ajuns la 13, fiind vizitate anual de o jumătate de milion de pacienţi. Nu am fost prea mulţumită de cele petrecute acolo, privind aspectul medical. Neavând suficient personal specializat, proceduri care necesitau mai multe cunoştinţe şi pricepere erau adesea executate de oameni cu o pregătire improvizată. De aceea am fost nevoită să modific lista iniţială a procedurilor propuse de doctor, şi el destul de superficial, de altfel. Au fost totuşi câteva tratamente făcute cu pricepere şi interes, altele mai deosebite, de care nu auzisem până atunci. Pe lângă împachetările cu nămol, gimnastica în apă şi masajul făcut cu mult profesionalism de o tânără dedicată şi serioasă, am trecut încă două proceduri interesante. Prima era un masaj special, numit Hydrojet. Se stă întins pe un pat instalat pe o baie cu apă, în interiorul căruia câteva aparate se deplasează în lungul întregului corp, executând o serie de mişcări care dau senzaţia unui masaj foarte plăcut, ca şi cum te-ai afla pe suprafaţa unei ape mişcătoare. A doua era o procedură numită crioterapie. Pacientului i se verifică tensiunea, apoi este introdus pentru foarte scurt timp, cel mult două minute într-o cămăruță unde temperatura este de aproximativ –115^oC. În tot acest timp se păstrează legătura vizuală, prin geam, cu operatoarea. Se susţine că frigul “polar” ar avea o acţiune benefică asupra încheieturilor. Vasele de sânge se îngustează la frig, apoi la ieșire ele se dilată din nou, proaducând o intensificare a fluxului sanguin.

Șederea într-o staţiune balneară necesită autodisciplină şi execuţia atentă a tratamentelor propuse de medicul balneolog. SPA este un loc care desemnează execuţia unor tratamente făcute cu ape minerale sau surse de apă terapeutice, dar și o varietate de proceduri care folosesc electricitate, câmpuri magnetice, masaje şi diverse tratamente manuale. Uneori se recomandă un regim alimentar adecvat. Probabil că în secolul XXI, poate mai mult decât în trecut, trebuie să ai încredere şi să te conformezi instrucţiunilor primite.

Trăirile mele la Busko-Zdroj, începute prin întâlnirea tinerei care a coborât din autobuz ca să mă conducă la hotel, au continuat cu altele, atât în timpul sejurului la hotel, cât şi la înapoierea mea la Cracovia.

În primul sfârşit de săptămână petrecut la Busko, în după-amiaza zilei de sâmbătă, am ieşit la plimbare în lungul aleii de castani care uneşte hotelul cu centrul oraşului. Aleea poartă numele poetului care reprezintă Polonia literară, Adam Mickiewicz^[4]. Frunzele de culoare tomnatecă împletiseră un covor dens şi ruginiu sub copacii care le pierduseră, covor care m-a însoţit până la piaţa centrală a orăşelului. Pe drum am trăit o senzaţie care mi-a amintit de coborârea serii de vineri, erev șabat, în Israelul începutului meu de drum, ţară la care venisem ca la o patrie, dar care de mult şi-a schimbat faţa şi menirea în sufletul meu. Încet-încet străzile se goleau de trecători, vocile deveneau aproape neauzite, pierzându-se mai curând în interiorul clădirilor, decât pe stradă sau în curţile caselor, obloanele magazinelor şi ale micilor afaceri erau coborâte cu scârţâitul specific. Călătorul întârziat era ameninţat să piardă ultimul autobuz.

Trotuarele şi piatra din care era construită aleea erau impecabile, fără spărtură sau stricăciună, iar pietrele romboidale erau atât de perfect îmbinate, încă păreau să fi fost aranjate de un pietrar artist, cu mâini măiestre. Am fotografiat toate acele imagini şi locuri pe care le-am găsit specifice momentului şi care îmi aminteau de o seară de vineri, un adevărat erev șabat din Israel. Doar că aici, la Busko, populaţia poloneză este catolică şi prăznuieşte ca zi liberă duminica, iar cei cu credinţă în Dumnezeu o consideră şi zi de sărbătoare, zi în care merg la biserica locală. Felul puţin straniu, dar pentru mine autentic, care trăgea o linie nevăzută de uniune între şabatul evreiesc şi sâmbăta catolică, mi-a creat în sufletul emoţionat o ambianţă de asemănare aparentă a situaţiilor, menită să micşoreze distanţele dintre două lumi. Una dintre ele îmi era complet necunoscută, iar cealaltă, lumea căreia puteam considera că îi aparţin, în realitate nici pe aceea nu o cunoşteam cu adevărat. O absorbisem totuşi, indirect, în aceşti zeci de ani de când trăiesc în Israel. Liniştea şi tăcerea acestei seri de sâmbătă mi-a dat energia şi puterea să privesc împrejurimile prin care mă plimbam. Am putut identifica obiecte, clădiri, plante, aflate toate sub lumina înşelătoare şi roşiatică a soarelui îndreptându-se către apus.

Era ora la care razele întârziau uşor, pierzându-se în spatele copacilor golaşi, foioase fără frunze ca la sfârşit de toamnă, sau printre ochii acelor conifere rămase să înfrunte iarna prin verdele lor înţepător. Noaptea cobora încetişor, dar hotărât, respectând întru totul cealaltă parte a bolţii cereşti, unde clipoceau încă ultimele sclipiri strălucitoare de lumină târzie. Simţământul care m-a încercat pentru câteva fracţiuni de secundă a fost cel de apartenenţă la acest loc, care în ciuda faptului că era străin, mi-a devenit pentru aceste câteva clipe foarte apropiat. M-am plimbat, am fotografiat, am reflectat şi m-am bucurat la gândul că mă aflam la Busko-Zdroj, micul orăşel balnear din Polonia. Nu eram străină doar pentru că orăşelul se afla în mijlocul lui nowhere, ci pentru toate motivele înşirate mai sus. Şi totuşi apartenenţa era mai puternică, provocată fiind de aparenta asemănare cu o lume intuită, creată în imaginaţia şi percepţia mea.

Condiţiile de viaţă în hotelul Bristol-Spa erau excelente în toate privinţele, atât al cazării, cât mai ales al meselor servite de trei ori pe zi, de o calitate şi o estetică depăşind chiar categoria de cinci stele.

Când a venit ziua plecării, la urcarea în autobuzul către Cracovia, înaintea zborului spre Israel, am avut o ultimă experienţă umană deosebită, întâlnirea în staţia de autobuz cu Natalia, o altă tânără poloneză, tot frumuşică, tot blondă, care locuia la Busko şi călătorea şi ea la Cracovia. În fiecare sfârşit de săptămână îşi părăsea părinţii şi surioara de șapte ani ca să se întoarcă la liceul din oraş, unde se pregătea de matura, examenul de bacalaureat în versiunea sa poloneză. Natalia, care-mi păruse o tânără de vreo douăzeci şi cinci de ani, avea în realitate doar optsprezece. Am întrebat-o câteva detalii privind autobuzul şi drumul spre Cracovia, discuţia a mers înainte, astfel încât la urcarea în autobuz ne-am aşezat de ambele părţi ale coridorului, majoritatea locurilor duble fiind ocupate. Am continuat să vorbim, ca şi cum ne-am fi cunoscut de-o viaţă şi în întregul drum de două ore nu a fost nici măcar o clipă de tăcere. Aș putea menționa multe aspecte şi subiecte pe care le-am dezbătut împreună, dar mă voi restrânge la două:

În primul rând a fost un mare privilegiu pentru amândouă să simțim că găsim un limbaj comun. Pentru Natalia a fost capacitatea de a comunica cu o femeie mai în vârstă, poate chiar de vârsta bunicii sale, iar pentru mine a fost ocazia de a găsi o apropiere cu o fată aparținând unei generații și unei lumi culturale și geografice complet diferite. Faptul că ne-am putut apropia atât de mult într-o discuţie care a durat de-a lungul întregului drum parcurs de la Busko la Cracovia, este dovada certă a unei valori umane profunde pe care o reprezintă prietenia, existenţa unor suflete gemene, experiențele umane împărtășite. Deci pe toate acestea, vârsta, timpul sau cultura nu le pot separa.

În al doilea rând, a fost experiența mea, şi poate şi a ei, de a mă regăsi, cel puțin parțial, în personalitatea unei alte persoane, practic necunoscute, şi cu care m-am întâlnit cu totul întâmplător. În urmă cu vreo doi ani Natalia și-a dat seama că, deși era cea mai bună din clasă la secţia umanistică (categorie școlară numită “profil” în școlile poloneze), nu va putea atinge un nivel foarte înalt în domeniul artei. Va rămâne blocată la un nivel mediu, întrucât calea spre glorie în acest domeniu este posibilă doar pentru foarte puțini, dacă nu numai pentru genii. Am avut o experiență similară în tinerețe, ca studentă la facultatea de matematică, când am sesizat geniul uman al câtorva colegi, față în față cu propriile limite. Această situaţie era dincolo de evaluarea mea obiectivă, prin rezultate şi notelele foarte bune. Am discutat astfel despre problema propriilor limite, mai ales când Natalia a povestit despre curajoasa ei decizie de a-şi schimba profilul, trecând la real. Lumea ştiinţelor, a matematicii, îi oferea însă alte confruntări. Am făcut schimb de adrese de e-mail, pentru că ce ar putea fi mai accesibil astăzi, pentru a menţine o legătură, dacă nu comunicarea scrisă? Sper că în viitor căile noastre se vor mai intersecta, iar până atunci îi doresc Nataliei să cucerească lumea cercetării medicale, precum visează, și să facă față cu ușurință dificultăților vieții. Aș dori, de asemenea, multă sănătate părinților tinerei fete poloneze care mi-a oferit ajutorul cu atâta generozitate în seara rece a sosirii mele la Bristol-Spa.

Deşi vizita pe care am făcut-o în orăşelul Busko-Zdroj nu a fost perfectă din punct de vedere terapeutic, a fost plină de surprize îmbogățitoare în multe alte aspecte. Şi acestea sunt motive suficiente pentru a-i mulţumi prietenei mele poloneze israeliene care mi-a sugerat să o însoțesc pentru o perioadă de două săptămâni în timpul unei ierni reci şi uscate, în acest loc necunoscut, aflat la mijlocul distanţei dintre frumoasa Cracovia şi capitala Varşovia.

Veronica Rozenberg, ianuarie 2020

---

[1] Se pronunţă Busko-Zdrui.

^[2] Wladyslaw Gomulka (1905-1982) lider polonez, conducatorul Partidului Comunist Polonez intre 1956-1970.

^[3] Jan Tomasz Gross (1947) istoric şi sociolog american, născut în Polonia, profesor la Universitatea Princeton, cunoscut pentru lucrările sale privind istoria Poloniei şi relaţiile dintre evrei şi polonezi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

^[4] Adam Mickiewicz (1798-1855) poet şi luptător pentru independenţa Poloniei, căreia i-a dedicat poemul Pan Tadeusz. Este considerat printre cei mai remarcabili poeți romantici polonezi din secolul al XIX-lea.