Intoleranţă

Cele petrecute de curând la Ditrău, unde vreo două sute de oameni cu minţi înfierbântate s-au năpustit asupra muncitorilor din Sri Lanka (în număr de doi) voind să-i alunge din localitate, m-au întristat. Mâhnirea a fost mai profundă și pentru că am înțeles că în primele zile ceilalţi săteni şi autorităţile laice şi ecleziastice au rămas pasive.

Pe mine intoleranţa şi ura mă cutremură, pentru că au adus multe tragedii și nu pot să nu mă întorc cu gândul la dramele Holocaustului. Spun drame pentru că fiecare familie de evrei a avut propria dramă şi deşi suferinţele au fost asemănătoare, totuşi fiecare om trecut prin acel iad a trăit propria tragedie, cu urmări care i-au marcat viața.

Segregarea este periculoasă când vine vorba despre oameni. În definitiv oamenii sunt fie oameni buni, fie oameni răi, dar şi asta se poate nuanţa. Aş pleca de la ipoteza simplificatoare că oamenii sunt buni, atâta vreme cât nu comit fapte reprobabile, nu încalcă norme de convieţuire civilizată. Ce este sigur este că eu una sunt împotriva oricărei forme de discriminare, a oricărei manifestări de intoleranţă. Cred că evreii pot fi doar aşa, pentru că au suferit multe forme de discriminare, antisemitism şi au trecut prin iadul Holocaustului. Cu toate acestea, nu toţi evreii gândesc aşa, dar iarăşi aş prefera să rămân în tema anunţată prin titlul de mai sus.

Acum aş vrea să plasez această discuţie în contextul lecţiilor istoriei din care oamenii nu învaţă decât cel mult selectiv. Mă gândesc la recenta aniversare a 75 de ani de la eliberarea lagărului Auschwitz şi la comemorarea celor 6 milioane de evrei ucişi în Holocaust. Din nou mă refer la evrei, pentru că noi păstrăm memoria colectivă ca formă a eternei neuitări a celor pieriţi în ororile războiului şi alte orori prin care am trecut ca popor. Acest moment ne îndeamnă să ne gândim că speranţa noastră rămâne ca cele întâmplate atunci să nu se mai repete niciodată şi asta nu doar nouă, ci nimănui, nici unei alte naţii care ar putea suferi de pe urma unor forme grave de discriminare. Este vorba despre stoparea formelor de discriminare, a intoleranţei şi a tot ceea ce decurge din ele prin exacerbarea unor porniri nedemne calităţii de om.

Zilele din urmă am luat câteva interviuri unor supravieţuitori ai Holocaustului, la emisiunea mea de la Radio Shalom (https://radio.org.ro/shalom-romania/)  şi în contextul celor 75 de ani de la eliberarea lagărului simbol al exterminării. Am pus două întrebări, prima în legătură cu viaţa dusă înainte de Holocaust şi a doua despre cum au continuat viaţa după întoarcerea din acel iad. Răspunsurile la ambele întrebări au avut multe elemente în comun, dar m-am oprit la un răspuns, care mi-a amintit de situaţia prin care şi tatăl meu a trecut la întoarcerea din lagăr.

Răspunsul a fost plasat într-un context care poate acum nu ne spune la fel de mult ca atunci. Faceţi-vă rog un exerciţiu de gândire şi priviţi acei tineri, de 16-17 ani pe atunci, care ieşeau umbre slăbite pe porţile lagărelor. Vi-i puteţi imagina? Armata eliberatoare a lăgarului le spunea să se întoarcă acasă, în ţările lor, unde vor construi o nouă lume, mai bună. Era un orizont de lumină la primii lor paşi în libertate. Ce au făcut majoritatea a fost să pornească pe jos spre casele lor, prin păduri şi strabătând căi lungi. Erau tineri şi nu simţeau oboseala şi nici foamea cu care erau obişnuiţi, ci aerul curat al LIBERTĂŢII! Libertatea este cel mai de preţ bun pe care oamenii ar trebui să îl preţuiască, la fel de mult ca pe propria sănătate. Oare aşa se întâmplă?

Revenind la drumul lor spre casă, al tinerilor de atunci, aflăm că la întoarcere au găsit confuzia vremurilor grele de final de război, iar ei erau fragili, îşi pierduseră familii întregi, părinţii şi tot orizontul pe care unii sperau să îl regăsească. Pierduseră mai ales motivul lungului drum anevoios spre casă, pierduseră speranţa în cuvântul ACASĂ.

În acest context complex, preponderent trist şi-au reluat viaţa, şi-au terminat studiile liceale, apoi au mers la facultăţi. Atunci însă, unii dintre ei au suferit alte traume, pentru că se făcea o altă formă de triere, de segregare pe bază de dosare de cadre. Aşa erau vremurile, tulburi şi se întâmpla ca ei, victime ale lagărelor de exterminare să fie priviţi cu suspiciune de noua orânduire, pentru că se întorceau din război. Se întorceau din războiul care le gazaseră mame, taţi, fraţi, surori, veneau din lagăre de exterminare, nu de pe câmpurile de luptă. Oare nu tot discriminare a fost şi asta? Unii au fost daţi afară din facultate, aşa până una alta, până să se afle ce au fost lagărele din care aceşti tineri ieşiseră mai mult morţi decât vii şi unde fuseseră deţinuţi pe motive care au ţinut tot de discriminare, dar etnică.

Spuneam despre tata care a fost eliberat la Dachau, de către Divizia Rainbow a armatei SUA, dar care a urmat acelaşi drum şi a trecut prin aceaşi perioadă de confuzie. El a revenit cu bunicul în speranţa că poate o vor reîntâni pe bunica care fusese gazată la Birkenau, la doar 42 de ani. Tata a terminat facultatea, dar în anul IV a fost propus să devină preparator şi atunci i s-a întocmit dosar de cadre. Chemându-l Otto Adler, adică un nume german, cei de la cadre şi-au pus întrebări dacă nu cumva era neamţ. Gândeau în clişee anti, care întâmplător nu se manifestau a fi antisemite, ci anti-germane.Tata a rămas şocat după acea întâmplare, pentru că i se părea nedrept ca după ce suferise în lagărele de exterminare, acum era întrebat dacă nu cumva ar fi fost etnic german. Cum se putea pune o asemenea întrebare? Uite că se putea. Trec peste faptul că nu se putea culpabiliza toată etnia germană şi nici nu fuseseră toţi nazişti. Dacă ne uităm în jur încă se fac excese în acest sens. Grele vremuri. Tata avea hârtiile de ieşire din lagăr şi le-a adus să le prezinte acelor oameni îngrădiţi în clişee “anti“.

Aţi reuşit să simţiţi traumele acestor oameni? Sunt și alte lucruri pe care le-am putea adăuga, de exemplu faptul că la întoarcere nu și-au recuperat bunurile, lucrurile din casele în care au copilărit. Unii vecini au adus înapoi ce luaseră, dar alții nu. În definitiv, pierderile de vieți ale celor dragi au acoperit pierderile materiale. Acești oameni au luat viața de la început.  

Cred că este momentul ca societatea să îşi adune forţele bune, ale oamenilor responsabili şi să nu permită proliferarea acestor porniri umane de speţă joasă. Aş face o comparaţie cu bolile de demult, care păreau eradicate şi care ar putea reveni acum, ar putea să reînvie prin bacteriile captive din gheţarii de la Poli. Acele bacterii au provocat în urmă cu secole molime şi faptul că acum se topesc gheţarii face ca ele să poată fi eliberate şi ar putea deveni dăunătoare, poate chiar periculoase.

Serena Adler, 04 februarie 2020

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

5 Comments

  • Eva Grosz commented on February 6, 2020 Reply

    Dragă Serena Adler ,sunt nenumărate lucruri prin care au trecut supraviețuitorii lagărelor în timpul vieții din lagăr și după acea. Îmi dați voie să vă spun că aici în Israelul anilor de după război și sosirea supraviețuitorilor din lagăre ,populația băștinașă i-a denumit “săpunuri ” stim cu toții de ce și i-au tratat ca pe niște incapabili să se apere .Ca apoi tot ei au fost folosiți ca soldați în războiul de independență unde au murit cu sutele. Și în cazul pe care îl descrieți despre tata și în cazul pe care îl povestesc eu, este nu numai pierderea bunurilor, a vieții omenești , ci și a demnității omenești. Rasismul există zi de zi în diferite forme, depinde de circumstanțe.

    • Serena Adler commented on February 7, 2020 Reply

      Este pentru prima data cand evoc aceste amintiri ale tatei, de dupa intoarcere. Ceea ce ati scris confirma ca facem bine vorbind despre subiect in toata complexitatea lui. Din pacate intoleranta este o constanta in istorie si cauza multor rele care ar putea fi evitate. Va multumesc pentru comentariu.

  • Tiberiu Ezri commented on February 6, 2020 Reply

    Poate va mirati dar si in Israel avem rasisti si chiar evrei sus-pusi. Femeia care ocupa pozitia de ministrul educatiei si a culturii este un exemplu. Ani de zile, guvernul de care apartine a tolerat intrarea ilegala prin hotarul cu Egiptul a sutelor de mii de africani care cautau de lucru. Acest numar de refugiati era intr-adevar prea mult pentru o tara mica ca Israelul, dar reactia doamnei cu pricina intr-un interviu la televiziune a fost nu numai o manifestare crasa a rasismului dar si amintea de vremuri groaznice pentru evrei.
    Citez din memorie: “Acesti refugiati ilegali sunt ca si cancerul in gatul statului Israel”.
    Deci diavolul rasismului este ascuns in sufletele multora si asteapta circumstantele prielnice ca sa rabufneasca.

    • Serena Adler commented on February 7, 2020 Reply

      Apreciez mult ca ati citit, inteles si comentat! Va multumesc!

      Cred ca intoleranta exista pretutindeni, uneori ascunsa abil, alteori manifestata cu suficienta indiferentei fata de urmarile pe care le are.

      Tot ce putem face este sa nu fim indiferenti in fata oricaror manifestari ale rasismului, pentru ca discriminarilor este greu sa le mai facem fata.

    • Ivan G Klein commented on February 12, 2020 Reply

      Din faptele descrise de d.T.E. eu deduc altceva decît rasism – în trecut , dezinteres sau incapacitate de a decide cîți refugiați poate accepta Israel ca ei să apară ca suflete milostive, iar acum se afișează o atitudine intransigentă ca să obțină sprijinul alegătorilor afectați negativ de ilegali. Nici atunci și nici acum pentru suspuși n-au prevalat interesele Israel – pentru ei, zicala ” ce-i prea mult strica ” n-are valoare

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *